Asupra apelului de faţă:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1384/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A fost admisă cererea formulată de reclamantul SINDICATUL ,,D”, în numele şi pentru membrul de sindicat A.I. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. B. şi, în consecinţă :
A fost anulată decizia de pensie nr. R/27433/28.01.2014 emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de pensie pentru limită de vârstă, cu aceeaşi dată 11.11.2013, prin valorificarea integrala a perioadei lucrate de reclamant in grupa a II-a de muncă în procent de 100% pentru perioadele 30.09.1974 – 15.10.1976 si 05.04.1978 – 01.04.2001, conform înscrierilor din carnetul de muncă poziţiile 63 si 64 şi adeverinţei nr. 917/05.07.2013, emisă de angajatorul S.C. T. SA.
Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamant având în vedere faptul că acesta nu a urmat integral procedura prealabilă obligatorie în sensul de a contesta în final hotărârea emisă de Comisia Centrală de Contestaţii potrivit art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010.
Privitor la neconstituţionalitatea art. 149 şi 151 din Legea nr. 263/2010 s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 956/13.11.2012, care în considerente a arătat: ,,Curtea apreciază că, în măsura în care o persoană face dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele de judecată, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea, ci ar proceda la soluţionarea acesteia pe fond. Aceasta nu exclude demersul prealabil al instanţei de a obţine răspunsul pe care comisia l-a dat contestaţiei formulate potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010”.
Interpretarea dată dispoziţiilor art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestea ar putea amâna fără limită de timp realizarea drepturilor titularilor dreptului de pensie, poate fi privită ca o atingere adusă dreptului de care aceştia trebuie să se bucure potrivit art. 21 din Constituţie.
Faţă de dispoziţiile legale de mai sus şi prevederilor constituţionale de la art. 21 din constituţie potrivit cu care ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept”, instanţa a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă.
Pe fond s-a reţinut că prin decizia nr. R/27433/28.01.2014 emisă de intimata C.J.P. B. s-a respins cererea de pensionare pentru limită de vârstă a reclamantului cu motivarea că gr. II de muncă a fost valorificată potrivit menţiunilor din carnetul de muncă, iar vârsta reclamantului la data înscrierii la pensie era mai mică decât vârsta standard de pensionare.
Prin sentinţa civilă nr. 594/M/24.04.2012, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 799/62/2012, angajatorul S.C. T. S.A. Z. a fost obligată să încadreze retroactiv în gr. II de muncă pe toţi salariaţii foşti şi actuali, membri ai sindicatului reclamant, care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul societăţii şi în subunităţile acesteia, conform evidenţelor efectuate în anexele la contractul colectiv de muncă pentru anii 2000 – 2001 şi Ordinului nr. 50/1990, pentru perioada 18.03.1969 – 01.04.2001, şi care îndeplinesc cerinţele impuse de respectivul ordin, precum şi să elibereze adeverinţele corespunzătoare.
La stabilirea drepturilor de pensie, pârâta nu a avut în vedere menţiunile efectuate de fostul angajator în adeverinţa nr. 917/05.07.2013 emisă de S.C. T. S.A. Z. pentru activitatea desfăşurată de reclamant în perioadele 30.09.1974 – 15.10.1976 şi 05.04.1978 – 01.04.2001.
Potrivit menţiunilor din adeverinţă, in perioadele 30.09.1974-15.10.1976 şi 05.04.1978 – 01.04.2001, reclamantul a lucrat in grupa a II a de munca în procent de 100%, conform anexa 2 la CCM/2000-2001, pct. 40 şi 152 şi Ordinul nr. 50/1990.
Adeverinţa anulează în acelaşi timp poziţiile 26 şi 82 din carnetul de muncă, considerate incomplete şi care nu sunt în concordanţă cu realitatea.
Din conţinutul adeverinţei emise de angajator, rezultă că aceasta s-a eliberat în baza documentelor, verificabile, aflate în arhiva societăţii, cunoscându-se atât prevederile art. 288 şi art. 289 din Codul penal referitoare la falsul în înscrisuri oficiale cât şi prevederile legislaţiile de reglementare a pensiilor din sistemul public, potrivit cărora.angajatorul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare, utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.
Relativ la valorificarea perioadei în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în gr. II de munca, instanţa a constatat că, în mod neîntemeiat şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale, intimata nu a avut în vedere menţiunile angajatorului, făcute pe proprie răspundere prin adeverinţa depusă de reclamant la dosarul de pensie.
Instanţa nu poate reţine invocarea de către pârâtă, a revenirii angajatorului asupra unor menţiuni din carnetul de muncă, făcute eronat, şi îndreptarea acestora, având în vedere că munca desfăşurată de reclamant a fost constant în aceleaşi condiţii de muncă prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 şi reluate în Anexa 2 la CCM/2000-2001.
Angajatorul a constatat această eroare materială vizibilă şi nu-l putea lipsi pe reclamant de beneficiu unui drept, altfel recunoscut de societatea emitentă prin aplicarea retroactivă a Ordinului nr. 50/1990 Anexa 2 pct. 40.
În procedura verificării şi stabilirii drepturilor de pensie, pârâta nu are atribuţii în cenzurarea încadrării în grupa de muncă.
Dispoziţiile legale edictate în acest sens sunt clare, iar refuzul intimatei de a valorifica înscrisurile depuse de reclamant la dosarul de pensie, în stabilirea drepturilor acestuia (şi care, până la proba contrară, fac dovada condiţiilor de muncă în care şi-a desfăşurat activitatea), este nelegal.
Niciun temei legal nu permite pârâtei, în procedura stabilirii drepturilor de pensie să facă aprecieri cu privire la conţinutul unui înscris oficial.
Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de munca şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.
Prevederile art. 158, pct. 2 sunt foarte concrete în ce priveşte eliberarea adeverinţelor şi conţinutul acestora ,,adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau II de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 01.04.2001”.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanta C.J.P. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că adeverinţele ce fac obiectul prezentei discuţii nu pot fi valorificate la luarea în calcul a drepturilor de pensie. Se mai arată că angajatorul poate elibera adeverinţe de încadrare în grupe superioare de muncă în baza sentinţelor, doar pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii deosebite pentru care nu au fost efectuate menţiuni în carnetul de muncă.
Se mai arată că angajatorul nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească pentru a ignora propriile înregistrări efectuate în carnetul de muncă cu privire la încadrarea în grupe superioare de muncă.
Pe parcursul procesului, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia calităţii de reprezentant şi calitatea procesual activă a reclamantului Sindicatul „D.”.
Examinând cu prioritate această excepţie instanţa reţine următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestaţia împotriva deciziei de pensionare prin care membrului de sindicat A.I. i-a fost respinsă cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor de sindicat, ce decurg din legislaţia muncii. În speţa de faţă, drepturile numitului A.I. decurg din legislaţia asigurărilor sociale şi nu din legislaţia muncii, chiar dacă în mod voalat se susţine de către parte că vizează modalitatea de încetare a raporturilor de muncă. Încetarea raporturilor de muncă este supură reglementărilor codului muncii, iar îndeplinirea condiţiilor de pensionare şi stabilirea drepturilor de pensie sunt supuse Legii nr. 263/2010, care este o lege specială în materia asigurărilor sociale. Ori, în speţa de faţă, pentru că nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu de dreptul muncii, instanţa apreciază că, fără nicio justificare procesual activă reclamantul Sindicatul „D.” a promovat acţiune în justiţie în numele membrului său de sindicat.
În baza dispoziţiilor art. 28 alin. 1 şi 3 raportat la dispoziţiile art. 176 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanţa constată ca reclamantul Sindicatul „D.” nu poate avea calitate de reprezentant şi nici calitate procesual activă în promovarea unei astfel de cereri de chemare în judecată, motiv pentru care va proceda la admiterea apelului şi pe cale de consecinţă la respingerea cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1384/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A fost admisă cererea formulată de reclamantul SINDICATUL ,,D”, în numele şi pentru membrul de sindicat A.I. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. B. şi, în consecinţă :
A fost anulată decizia de pensie nr. R/27433/28.01.2014 emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de pensie pentru limită de vârstă, cu aceeaşi dată 11.11.2013, prin valorificarea integrala a perioadei lucrate de reclamant in grupa a II-a de muncă în procent de 100% pentru perioadele 30.09.1974 – 15.10.1976 si 05.04.1978 – 01.04.2001, conform înscrierilor din carnetul de muncă poziţiile 63 si 64 şi adeverinţei nr. 917/05.07.2013, emisă de angajatorul S.C. T. SA.
Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamant având în vedere faptul că acesta nu a urmat integral procedura prealabilă obligatorie în sensul de a contesta în final hotărârea emisă de Comisia Centrală de Contestaţii potrivit art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010.
Privitor la neconstituţionalitatea art. 149 şi 151 din Legea nr. 263/2010 s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 956/13.11.2012, care în considerente a arătat: ,,Curtea apreciază că, în măsura în care o persoană face dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele de judecată, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea, ci ar proceda la soluţionarea acesteia pe fond. Aceasta nu exclude demersul prealabil al instanţei de a obţine răspunsul pe care comisia l-a dat contestaţiei formulate potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010”.
Interpretarea dată dispoziţiilor art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestea ar putea amâna fără limită de timp realizarea drepturilor titularilor dreptului de pensie, poate fi privită ca o atingere adusă dreptului de care aceştia trebuie să se bucure potrivit art. 21 din Constituţie.
Faţă de dispoziţiile legale de mai sus şi prevederilor constituţionale de la art. 21 din constituţie potrivit cu care ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept”, instanţa a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă.
Pe fond s-a reţinut că prin decizia nr. R/27433/28.01.2014 emisă de intimata C.J.P. B. s-a respins cererea de pensionare pentru limită de vârstă a reclamantului cu motivarea că gr. II de muncă a fost valorificată potrivit menţiunilor din carnetul de muncă, iar vârsta reclamantului la data înscrierii la pensie era mai mică decât vârsta standard de pensionare.
Prin sentinţa civilă nr. 594/M/24.04.2012, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 799/62/2012, angajatorul S.C. T. S.A. Z. a fost obligată să încadreze retroactiv în gr. II de muncă pe toţi salariaţii foşti şi actuali, membri ai sindicatului reclamant, care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul societăţii şi în subunităţile acesteia, conform evidenţelor efectuate în anexele la contractul colectiv de muncă pentru anii 2000 – 2001 şi Ordinului nr. 50/1990, pentru perioada 18.03.1969 – 01.04.2001, şi care îndeplinesc cerinţele impuse de respectivul ordin, precum şi să elibereze adeverinţele corespunzătoare.
La stabilirea drepturilor de pensie, pârâta nu a avut în vedere menţiunile efectuate de fostul angajator în adeverinţa nr. 917/05.07.2013 emisă de S.C. T. S.A. Z. pentru activitatea desfăşurată de reclamant în perioadele 30.09.1974 – 15.10.1976 şi 05.04.1978 – 01.04.2001.
Potrivit menţiunilor din adeverinţă, in perioadele 30.09.1974-15.10.1976 şi 05.04.1978 – 01.04.2001, reclamantul a lucrat in grupa a II a de munca în procent de 100%, conform anexa 2 la CCM/2000-2001, pct. 40 şi 152 şi Ordinul nr. 50/1990.
Adeverinţa anulează în acelaşi timp poziţiile 26 şi 82 din carnetul de muncă, considerate incomplete şi care nu sunt în concordanţă cu realitatea.
Din conţinutul adeverinţei emise de angajator, rezultă că aceasta s-a eliberat în baza documentelor, verificabile, aflate în arhiva societăţii, cunoscându-se atât prevederile art. 288 şi art. 289 din Codul penal referitoare la falsul în înscrisuri oficiale cât şi prevederile legislaţiile de reglementare a pensiilor din sistemul public, potrivit cărora.angajatorul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare, utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.
Relativ la valorificarea perioadei în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în gr. II de munca, instanţa a constatat că, în mod neîntemeiat şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale, intimata nu a avut în vedere menţiunile angajatorului, făcute pe proprie răspundere prin adeverinţa depusă de reclamant la dosarul de pensie.
Instanţa nu poate reţine invocarea de către pârâtă, a revenirii angajatorului asupra unor menţiuni din carnetul de muncă, făcute eronat, şi îndreptarea acestora, având în vedere că munca desfăşurată de reclamant a fost constant în aceleaşi condiţii de muncă prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 şi reluate în Anexa 2 la CCM/2000-2001.
Angajatorul a constatat această eroare materială vizibilă şi nu-l putea lipsi pe reclamant de beneficiu unui drept, altfel recunoscut de societatea emitentă prin aplicarea retroactivă a Ordinului nr. 50/1990 Anexa 2 pct. 40.
În procedura verificării şi stabilirii drepturilor de pensie, pârâta nu are atribuţii în cenzurarea încadrării în grupa de muncă.
Dispoziţiile legale edictate în acest sens sunt clare, iar refuzul intimatei de a valorifica înscrisurile depuse de reclamant la dosarul de pensie, în stabilirea drepturilor acestuia (şi care, până la proba contrară, fac dovada condiţiilor de muncă în care şi-a desfăşurat activitatea), este nelegal.
Niciun temei legal nu permite pârâtei, în procedura stabilirii drepturilor de pensie să facă aprecieri cu privire la conţinutul unui înscris oficial.
Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de munca şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.
Prevederile art. 158, pct. 2 sunt foarte concrete în ce priveşte eliberarea adeverinţelor şi conţinutul acestora ,,adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau II de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 01.04.2001”.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanta C.J.P. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că adeverinţele ce fac obiectul prezentei discuţii nu pot fi valorificate la luarea în calcul a drepturilor de pensie. Se mai arată că angajatorul poate elibera adeverinţe de încadrare în grupe superioare de muncă în baza sentinţelor, doar pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii deosebite pentru care nu au fost efectuate menţiuni în carnetul de muncă.
Se mai arată că angajatorul nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească pentru a ignora propriile înregistrări efectuate în carnetul de muncă cu privire la încadrarea în grupe superioare de muncă.
Pe parcursul procesului, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia calităţii de reprezentant şi calitatea procesual activă a reclamantului Sindicatul „D.”.
Examinând cu prioritate această excepţie instanţa reţine următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestaţia împotriva deciziei de pensionare prin care membrului de sindicat A.I. i-a fost respinsă cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor de sindicat, ce decurg din legislaţia muncii. În speţa de faţă, drepturile numitului A.I. decurg din legislaţia asigurărilor sociale şi nu din legislaţia muncii, chiar dacă în mod voalat se susţine de către parte că vizează modalitatea de încetare a raporturilor de muncă. Încetarea raporturilor de muncă este supură reglementărilor codului muncii, iar îndeplinirea condiţiilor de pensionare şi stabilirea drepturilor de pensie sunt supuse Legii nr. 263/2010, care este o lege specială în materia asigurărilor sociale. Ori, în speţa de faţă, pentru că nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu de dreptul muncii, instanţa apreciază că, fără nicio justificare procesual activă reclamantul Sindicatul „D.” a promovat acţiune în justiţie în numele membrului său de sindicat.
În baza dispoziţiilor art. 28 alin. 1 şi 3 raportat la dispoziţiile art. 176 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanţa constată ca reclamantul Sindicatul „D.” nu poate avea calitate de reprezentant şi nici calitate procesual activă în promovarea unei astfel de cereri de chemare în judecată, motiv pentru care va proceda la admiterea apelului şi pe cale de consecinţă la respingerea cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă.
