Potrivit art.55 alin.1 Cod fiscal, „Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.”
2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii.
Art. 42, art.55 Cod fiscal
Pct. 68 – 72 din HG nr.44/2004
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 43/88/2011, reclamanta Primăria Comunei B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta DGFP Tulcea, anularea deciziei nr. 612 din data de 14.10.2010, a raportului de inspecţie fiscală nr. 30534/15.10.2010 şi a deciziei nr. 99 din 02.12.2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta a arătat că la data de 19.10.2010 DGFP Tulcea i-a comunica actul administrativ fiscal nr. 612 din data de 14.10.2010 prin care se stabileau plăţi suplimentare către bugetul de stat în suma de 290.653 lei reprezentând: debite în valoare de 146.574 lei şi dobânzi şi penalităţi în sumă de 144.079 lei, constând în: impozit venit salarii; C.A.S. angajator; C.A.S. asiguraţi, C.A.S.S. angajator; C.A.S.S. asiguraţi; şomaj angajator; şomaj asiguraţi; accidente şi boli profesionale, concedii şi indemnizaţii şi fondul de garantare;
A susţinut reclamanta că în termen legal, la data de 27.10.2010, sub nr. 17827 a contestat la ANAF, DFP Tulcea, Biroul soluţionare contestaţii, cele consemnate în cuprinsul deciziei, precum şi cuantumul sumei şi modalitatea de calcul a acesteia, urmând să se dispună, în urma unei analize pertinente, valoarea reală a eventualelor debite ce rezultă din activitatea Primăriei comunei B.
Reclamanta a arătat că a invocat în contestaţie netemeinicia şi nelegalitatea actului administrativ al cărui anulare o cere întrucât au fost determinate de anumite criterii care nu au temei legal şi care nu pot duce la stabilirea unei astfel de sume ca fiind una reală şi datorată de Primăria B.
Consideră reclamanta că actul fiscal atacat pe cale administrativă este nelegal pentru următoarele considerente:
– nerespectarea dispoziţiilor art. 96 din Codul de procedură fiscală unde se prevede modalitatea în care se face controlul fiscal prin una din formele de inspecţie fiscală, respectiv parţială sau generală.
Arată reclamanta că din Avizul de Inspecţie fiscală reiese, deşi nu are un titlu relevant, că inspecţia va fi una parţială, şi aşa cum se poate observa din acest raport, inspecţia a fost una generală, fapt neconsemnat în avizul de inspecţie trimis iniţial.
– Avizul de inspecţie fiscală nu respectă cerinţele imperative ale dispoziţiilor art. 101
Precizează reclamanta că, deşi controlul efectuat la Primărie, a fost efectuat în baza unei adrese a Curţii de Conturi, respectiv adresa nr. 654/22.03.2010 şi organul de control avea obligaţia de a înştiinţa asupra motivului controlului efectuat, precum şi obligaţia de a verifica stric cele consemnate în acea adresă.
– Prin Decizia nr. 99 din data de 02.12.2010, a fost respinsă în mod nejustificat contestaţia depusă, apreciindu-se că aceasta este neîntemeiată.
Arată reclamanta că în conformitate cu prevederile raportului de inspecţie fiscală la cap VI s-a menţionat că Primăria comunei B. are de achitat către bugetul de stat suma de 146.574 lei şi dobânzi cu penalităţi în sumă de 144.079 lei şi conform aceluiaşi raport de inspecţie fiscală s-a stabilit ca obligaţie fiscală suplimentară de plată reprezentând vărsăminte pentru personalul din învăţământ şi pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap şi majorări de întârziere pentru neplata acestora.
Astfel, obligaţiile de plată pe care le-au invocat inspectorii fiscali nu reflectă realitatea întrucât nu au fost defalcate pe surse de finanţare, unele din aceste obligaţii venind cu întârziere de la stat, iar contribuţiile ducându-se tot la stat, în această situaţie fiind învăţământul, care primeşte de la bugetul de stat din cote defalcate din T.V.A. pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate de la Ministerul de Finanţe cap. 11.02.02 şi Asistenţa socială a persoanelor cu handicap grav care primeşte de la bugetul de stat prin Ministerul Finanţelor cote defalcate din T.V.A. pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate cap. 11.02.02.
Consideră reclamanta că nu este firesc ca autoritatea publică locală să fie, practic, sancţionată pentru nerespectarea legii, să îi fie pusă în sarcina plăţii la termen a unor obligaţii fiscale atâta timp cât nici Ministerul Finanţelor nu a alocat sumele la timp pentru plata salariilor, pentru învăţământ şi pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap.
În mod cu totul eronat, consideră reclamanta că organul de inspecţie consemnează obligaţia de a reţine şi vira impozit şi contribuţii pentru sumele primite de salariaţi ca drepturi speciale conform contratelor/acordurilor colective de muncă aceasta fiind contrară prevederilor legale.
De asemenea, organul de inspecţie fiscală a făcut abstracţie de faptul că drepturile speciale acordate angajaţilor Primăriei comunei B., conform contractelor/acordurilor colective de muncă nr. 13490/9.11.2006, nr. 7010/24.03.2008 şi nr. 1284/23.04.2009 sunt recunoscute ca atare prin Sentinţele civile nr. 179/2009, nr. 571/2009 şi 350/2009 ale Tribunalului Tulcea, sentinţe definitive şi irevocabile.
Consideră reclamanta că rezultă clar faptul că decizia emisă de D.G.F.P. Tulcea nu este conformă cu dispoziţiile legale în vigoare atâta vreme cât dispoziţiile Codului fiscal sunt aplicabile tuturor contribuabililor.
Mai mult decât atât, prin Sentinţa civilă nr. 376/6 martie 2009 a Tribunalului Tulcea, s-a constatat faptul că acordarea drepturilor speciale funcţionarilor publici nu este nelegală, ci dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege reprezintă un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.
De asemenea, precizează reclamanta că acordurile/contractele colective au fost vizate spre legalitate atât de către Instituţia Prefectului, cât şi de către A.N.A.F., fără însă a se menţiona o singură dată faptul că aceste venituri din salarii şi asimilate salariilor ar trebui impozitate.
Reclamanta a mai arată faptul că dispoziţiile art. 55 alin. 41 lit. e din Codul fiscal se completează cu prevederile art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul muncii ce arată că „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Ori, în cauză nu există un titlu executoriu care să fie pus în aplicare.
Mai mult decât atât, sumele pentru menţinerea sănătăţii, asigurarea protecţiei personalului şi pentru achiziţionarea ţinutei (vestimentaţiei) conform acordului/contractului colectiv de muncă, pentru care nu s-a calculat, declarat şi virat impozitul pe venitul din salarii şi asimilate salariilor, sunt sume ce nu pot fi diminuate cu sume reprezentând C.A.S. şi C.A.S.S.
Susţine reclamanta că, în speţă, existând autoritate de lucru judecat, orice ale dispoziţii contrare sunt nule, deci, obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de către organul de inspecţie fiscală sunt inaplicabile, iar stabilirea acestora s-a făcut cu rea voinţă, făcându-se abstracţie de documentele puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului (Primăria comunei B.) şi care confirmau legalitatea acordării drepturilor speciale.
Arată reclamanta că a contestat Raportul de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile de plată pe care angajatorul nu le-a plătit la timp pentru „Serviciul de pază obştească” al comunei B. şi „Serviciul de Alimentare cu apă” al comunei B., susţinând că aceste servicii sunt autofinanţate, având buget propriu în afara bugetului local. Aceste servicii prestează activităţi în funcţie de colectarea taxelor speciale de la populaţie, iar sărăcirea populaţiei a dus la neîncasarea taxelor şi neplata salariilor la timp, precum şi a viramentelor.
A apreciat reclamanta că organul de control din exces de zel şi bazându-se pe puncte de vedere personale, fără a ţine cont de legislaţia în vigoare, au dispus în sarcina unităţii administrativ teritoriale comuna B., obligaţii fiscale suplimentare de plată netemeinice şi nelegale, fiind îndeplinite astfel condiţiile pentru constatarea nulităţii raportului de inspecţie fiscală.
În acest sens, a arătat reclamanta, Raportul de inspecţie fiscală a fost întocmit în urma unei inspecţii pentru a cărei efectuare avizul de inspecţie fiscală a fost emis cu neobservarea formelor legale prevăzute de art. 101 coroborat cu art. 102 din Codul de procedură fiscală, acesta pricinuind Primăriei comunei B. o vătămare constând într-un prejudiciu material, prin stabilirea unor taxe şi impozite nedatorate, iar vătămarea cauzată nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, neexistând un alt mijloc procedural care să înlăture vătămarea.
A precizat reclamanta că anterior soluţionării contestaţiei de către reprezentanţii A.N.A.F., au fost emise titluri executorii şi somaţii care vizează sume de bani care se regăsesc în deciziile a căror anulare a solicitat-o în faţa Tribunalului Tulcea şi periodic sunt înfiinţate popriri pe contul de la Bancă pentru sume nedatorate de ea şi contestate prin prezenta acţiune.
În dovedire reclamanta a depus la dosar o serie de înscrisuri şi a solicitat efectuarea unei expertize contabile de specialitate.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar solicitând respingerea cererii, ca nefondată.
Prin Sentinţa civilă nr. 3516/23.09.2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a respins cererea având ca obiect anulare act administrativ privind pe reclamanta PRIMĂRIA COMUNEI B., cu sediul în comuna B., judeţul Tulcea şi pe pârâta A.N.A.F. – DGFP TULCEA, ca nefondată. S-a dispus ca plata onorariului de expert în suma de 4.800 lei din contul Biroului Local de Expertize Tulcea către domnul expert N.T.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că organele fiscale de control ale A.I.F. din cadrul DGFP Tulcea – Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 4 au verificat modul de stabilire, evidenţiere, declarare şi virare a impozitelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat consolidat.
Concluziile controlului au fost consemnate în raportul de inspecţie fiscală generală nr. 30534/14.10.2010, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 612/14.10.2010.
În urma verificării efectuate, organele de control fiscal au constatat că în perioada 2007 – 2009, reclamanta a efectuat plăţi în sumă totală de 151.887 lei reprezentând drepturi speciale acordare salariaţilor săi, pentru menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, dar şi pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul şi instituţiile cu care colaborează; toate aceste sume (51.333 lei în 2008, 53.004 lei în 2008 şi 47.550 lei în 2009), acordate angajaţilor primăriei, nu au fost incluse în baza de calcul a impozitelor pe veniturile din salarii precum şi a tuturor celorlalte contribuţii datorate de reclamantă, respectiv: pensii şi drepturi de asigurări sociale, şomaj, asigurări de sănătate, asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate bugetului de stat de angajator, precum şi de angajaţi, dar şi a contribuţiilor pentru concedii medicale şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice, precum şi contribuţii la fondul de garantare pentru plata creanţelor sociale, încălcând prevederi legale în vigoare;
Pentru aceste constatări, organele de control fiscal au stabilit că în conformitate cu prevederile art. 55 alin 1 din Codul fiscal, sumele acordate de primărie angajaţilor săi, sunt asimilate veniturilor salariale, astfel că în conformitate cu legislaţia în vigoare le includ în baza de impozitare, şi stabilesc în sarcina petentei diferenţe suplimentare în sumă de 144.070 lei, precum şi majorări de întârziere aferente în sumă de 146.574 lei.
Prin decizia nr. 99 din 02.12.20120 emisă de D.G.F.P. Tulcea a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de Comuna B. împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 612/14.10.2010 pentru suma totală de 290.653 lei.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora măsurile dispuse de inspecţia fiscală sunt contrare prevederilor art. 42 lit. a din Legea nr. 571/2003 nu au fost însuşite de instanţă, în condiţiile în care potrivit art. 55 pct. 1 din Legea nr. 571/2003 sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, iar potrivit art. 2 lit. k) în vederea impunerii sunt asimilate salariilor orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
Mai mult, s-a reţinut faptul că potrivit prevederilor pct. 68 din H.G. nr. 44/2004, veniturile din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice alte sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din: a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum şi pe baza actului de numire: salariile de bază; sporurile şi adaosurile de orice fel; …orice alte câştiguri în bani sau în natură, primite de la angajatori de către angajaţi, ca plată a muncii lor; o) orice alte drepturi sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor iar potrivit pct. 69 avantajele în bani şi în natură sunt considerate a fi orice foloase primite de salariat de la terţi sau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă ori a unei relaţii contractuale între părţi după caz.
Tribunalul a reţinut că nici susţinerile privind obligaţiile de plată neplătite la timp nu au fost apreciate întemeiate, în condiţiile în care potrivit art. 58 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Iar potrivit pct. 118 şi 119 din H.G. nr. 44/2004 privind normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, veniturile în natură se consideră plătite la ultima plată a drepturilor salariale pentru luna respectivă. Impozitul aferent veniturilor şi avantajelor în natură se reţine din salariul primit de angajat în numerar pentru aceeaşi lună. Impozitul pe veniturile din salarii se calculează şi se reţine lunar de angajatori/plătitori pe baza statelor de salarii/plată.
În raport de dispoziţiile legale mai sus amintite, nu au fost primite concluziile raportului de expertiză cotabilă întocmit în cauză, sumele analizate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 55 alin. 4 din Legea nr. 571/2003 amintit de expertul contabil.
În raport de toate considerentele mai sus expuse, instanţa a respins cererea ca nefondată.
Împotriva hotărârii mai sus menţionate a declarat recurs reclamanta Primăria comunei B., care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând dispoziţiile art. 304 pct.(8) si (9), coroborate cu dispoziţiile art. 3041 cod procedura civila.
Instanţa ar fi trebuit sa analizeze in mod judicios care a fost modalitatea prin care organul de control a determinat sumele considerate debite.
Astfel, in conformitate cu documentele (de care instanţa nu a ţinut cont) si actele expertizate, arătă următoarele:
Debitele din Decizia 612/14.10.2010 au fost stabilite in baza Raportului de inspecţia fiscala nr. 30534/15.10.2010, arătând modalitatea în care aceste sume au fost considerate debite de către organul de control, in ordinea prevăzută in raportul de inspecţie fiscală după cum urmează:
– Referitor la impozitul pe veniturile din salarii si asimilate salariilor in paginile 3 si 4 ale raportului de inspecţie fiscala, arată că pentru perioada verificata s-a stabilit suplimentar impozit pe veniturile din salarii in suma totala de 32.393 lei, ce provine din nerespectarea art. 55 alin 1 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal deoarece s-au acordat salariaţilor fonduri speciale pentru menţinerea sănătăţii si asigurarea protecţiei personalului pentru cere primăria datorează impozit pe salarii în sumă de 22.111 lei, şi art. 82 alin 3 din OG 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala.
Deşi sunt invocate cele doua temeiuri legale, atât analiza textelor de lege, cât şi expertiza contabilă constată că amândouă sunt eronate.
Controlul face confuzie când asimilează drepturile salariale cu fondurile speciale de menţinere a sănătăţii si protecţia muncii având în vedere că nu exista nici un temei legal de asociere a drepturilor salariale sau de personal cu fondurile speciale (drepturi speciale), Acordul Colectiv de Munca (Contractul Colectiv de Munca) din perioada 2005-2010 reprezintă temeiul legal al fondurilor speciale la care se adăugă HCL din această perioadă si bugetele de venituri si cheltuieli aprobate, unde aceste drepturi sunt în capitole separate, respectiv titlul 1 “Drepturi salariale” si titlul II “Drepturi speciale”.
Se constată ca şi în cazul art. 55 din Codul Fiscal invocat de control, alineatul 4 al articolului amintit lămurea problema neimpozitării drepturilor speciale.
– Arată recurenta că instanţa în loc să cerceteze dispoziţiile legale aplicabile in materie si sa verifice temeinicia susţinerilor reclamantei referitor la dispoziţiile art. 55 alin.4 din Codul fiscal, preia pur si simplu aprecierea – incompleta si nelegala – asupra disp. art. 55, dar fără a face trimitere si a analiza conţinutul alin.4 al aceluiaşi articol de lege.
A doilea temei legal încălcat invocat de control, respectiv art. 82 alin. 3 din OG 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala cu modificările si completările ulterioare, nu are nici o legătura cu situaţia efectiv întâlnită la primărie (drepturi speciale), suma de 10.282 lei provenind tot din drepturi speciale confundate cu drepturi salariale, fără însa a exista o delimitare a acestei sume pe parcursul perioadei 01.01.2005-30.06.2010.
În continuare, recurenta arată că eroarea a pornit de la modul în care drepturile speciale au fost asimilate drepturilor salariale, în felul acesta determinând întreaga confuzie privind obligativitatea calculării tuturor contribuţiilor pe baza cărora s-au stabilit debite pentru primărie.
Expertiza constată că din calculul făcut de organul de control acesta nu a avut in vedere modificările făcute la art. 23 si 24 din Legea 19/2000, de OUG 91/2007 din care rezultă că contribuţia se calculează pentru veniturile salariale aşa cum sunt definite de art. 5 alin 1, 2 si 3 din Legea 19/2000.
Deşi au fost comentate toate impozitele si contribuţiile la care controlul in mod eronat constata diferenţe, expertiza semnalează ca anexele au înscrise multe date care nu au legătura cu scopul controlului (care trebuie sa constate starea de fapt fiscala), motiv pentru care în anexe sunt stabilite unele diferenţe constatate de control iar în actul de control constată ca sunt alte sume deoarece controlul nu s-a oprit la constatarea diferenţelor între sumele datorate de primărie si constatările controlului.
Arată recurenta că instanţa era obligată să analizeze – sub aspectul legalităţii – care este baza de calcul a sumelor stabilite ca debite din impozite si contribuţii. Instanţa trebuia să coroboreze probatoriul administrat în cauză cu dispoziţiile legale şi să stabilească dacă Primăria com. B. datorează intr-adevăr către bugetul de stat sumele stabilite în decizia contestată.
Coroborând probatoriul administrat în cauza, respectiv acte contabile, expertiza contabila, cu o corecta interpretare si aplicare a legii, era uşor de constatat ca Primăria com. B. a calculat, declarat si virat în mod corect toate impozitele si contribuţiile aferente salariilor evidenţiate si plătite prin Bugetul de venituri si cheltuieli din fiecare an, iar diferenţele în valoare de 146.574 lei pe cele 10 impozite si contribuţii în parte nu au nici un temei legal, la baza acestor diferenţe aflându-se doar confuzia făcuta de organul de control când asimilează “drepturile speciale” cu “drepturile salariale” deşi între aceste doua drepturi este o diferenţa foarte mare care se justifica atât de prevederile bugetare cat si de contabilizarea si acordarea acestor drepturi.
Baza de calcul a sumelor stabilite ca debite din impozite si contribuţii este eronat stabilita de control urmare a confuziei celor doua drepturi complet separate, si ca planificare, si ca evidenta si însuşita, de asemenea, in mod greşit de către instanţă in motivarea sentinţei.
Concluzionează recurenta că nu datorează către bugetul de stat nicio sumă reprezentând debite stabilite prin decizia contestată.
În drept a invocat dispoziţiile codul de pr.civilă – art. 299-316, cu dezvoltarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. (8) si (9), coroborate cu dispoziţiile art. 304 ind.1.
Intimata pârâtă legal citată nu a formulat apărări în cauză şi nu a depus la dosar întâmpinare.
Examinând recursul în limitele investirii instanţei, prin prisma criticilor aduse hotărârii de către recurentă şi care au fost încadrate în motivul prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, a probelor şi apărărilor formulate contradictoriu de ambele părţi, Curtea constată că este nefondat, nefiind identificate motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii atacate.
Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.
Prin hotărârea recurată tribunalul a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia adoptată, argumentele reţinute nefiind străine de obiectul sau natura pricinii.
Reclamanta a făcut obiectul controlului fiscal efectuat în perioada 2.09.2010 – 14.10.2010, urmare sesizării Curţii de Conturi, privind modul de stabilire, reţinere, declarare şi plată a impozitelor şi contribuţiilor aferente datorate bugetului de stat consolidat.
Astfel, conform controlului s-a reţinut că în perioada 2007 – 2009 a fost plătită salariaţilor din cadrul Primăriei Comunei T., jud. Tulcea, suma de 151.887 lei reprezentând drepturi băneşti acordate în baza contractelor/acordurilor colective de muncă şi ale Legii nr.193/2006, respectiv, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă, precum şi pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul şi instituţiile cu care colaborează, fără a fi respectate dispoziţiile art.55 al.1 din Legea nr. 571/2003, în sensul că nu au fost incluse în baza de calcul a impozitelor pe venituri din salarii şi a tuturor contribuţiilor aferente, motiv pentru care au fost calculate datorii suplimentare şi accesorii.
În speţă, problema dedusă judecăţii este de a răspunde dacă drepturile acordate salariaţilor, în baza contractelor/acordurilor colective de muncă pe perioada supusă controlului, fac parte din categoria veniturilor impozabile sau nu, iar în raport de modul de rezolvare a acestei probleme se soluţionează şi celelalte aspecte legate de contribuţiile aferente datorate bugetului de stat consolidat.
Potrivit art.55 alin.1 Cod fiscal, „Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.”
2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii.
Din definiţia citată rezultă că veniturile din salarii sunt strâns legate de activitatea prestată de persoana fizică ce obţine aceste venituri şi anume activitatea trebuie să aibă la bază un contract de muncă, fără a avea relevanţă dacă aceste drepturi sunt recunoscute salariatului prin contractul individual de muncă sau prin contractul colectiv de muncă ori prin legi speciale.
Prin urmare, drepturile acordate de recurentă funcţionarilor publici sau personalului contractual în baza contractelor/acordurilor colective de muncă, fie că sunt drepturi în bani sau în natură, fie că sunt alte avantaje ce pot fi cuantificate, nu pot fi excluse din categoria veniturilor din salarii decât în cazul în care legea prevede un astfel de tratament fiscal.
În acest sens, se reţine că excepţiile de la regula arătată sunt prevăzute la art.42 – Venituri neimpozabile, precum şi la art.55 alin.4 Cod fiscal care stabilesc expres acele sume ce nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit.
Drepturile băneşti pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare nu se regăsesc în situaţiile reglementate de Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, date în aplicarea disp. art.42 Cod fiscal, astfel că nu pot fi calificate ca ajutoare, indemnizaţii şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială sau alte asemenea venituri acordate potrivit normelor legale în vigoare, astfel cum susţine recurenta reclamantă.
De asemenea, aceste drepturi nu se încadrează nici în categoria prevăzută la art.55 alin.4 lit. e care vizează „contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi de protecţie a muncii, precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de echipament, ce se acordă potrivit legislaţiei în vigoare”.
Potrivit pct.84 din Norme, „Nu sunt venituri impozabile:
– contravaloarea echipamentelor tehnice primite de angajat sub formă de aparatură, dispozitive, unelte, alte mijloace asemănătoare, necesare în procesul muncii;
– contravaloarea echipamentului individual de protecţie cu care este dotat fiecare participant în procesul muncii pentru a fi protejat împotriva factorilor de risc;
– contravaloarea echipamentului individual de lucru care cuprinde mijloacele primite de un angajat în vederea utilizării lor în timpul procesului muncii pentru a-i proteja îmbrăcămintea şi încălţămintea;
– contravaloarea alimentaţiei de protecţie primite în mod gratuit de persoanele fizice care lucrează în locuri de muncă cu condiţii grele şi vătămătoare;
– contravaloarea materialelor igienico-sanitare primite în mod gratuit de persoanele fizice care îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă al căror specific impune o igienă personală deosebită;
– contravaloarea medicamentelor primite de cadrele militare în activitate, sportivi, personalul navigant şi alte categorii de personal, potrivit legii;
– contravaloarea echipamentului şi a materialelor de resortul echipamentului, cum ar fi: materiale de spălat şi de igienă, materiale de gospodărie, materiale pentru atelierele de reparaţii şi întreţinere, rechizite şi furnituri de birou, primite în mod gratuit de personalul din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în condiţiile legii;
– altele asemenea.”
Din explicitarea făcută prin normele metodologice rezultă că nu se include în categoria veniturilor salariale şi nu se impozitează, în înţelesul impozitului pe venit, doar contravaloarea bunurilor primite în mod gratuit de către angajaţi sau cu care aceştia sunt dotaţi în procesul muncii. Aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că nu pot fi extinse şi asupra sumelor de bani acordate de angajator cu destinaţia de menţinere a sănătăţii şi securităţii în muncă şi pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare.
Curtea consideră că este lipsit de relevanţă, pentru încadrarea sumelor respective în categoria veniturilor de natură salarială, supuse impozitării, faptul că ele au fost achitate în cadrul titlului „bunuri şi servicii”, respectiv „protecţia muncii”, atâta timp cât, potrivit legii, ele nu constituie forme de sprijin cu destinaţie specială.
Având în vedere că obiectul contestaţiei nu vizează împrejurări de fapt pentru lămurirea cărora era necesară administrarea probei cu expertiza contabilă, ci se referă la modul de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale în materie fiscală, atribut de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, Curtea consideră că în cauză nu se impunea efectuare a unei expertize în acest sens proba solicitată nefiind utilă şi pertinentă cauzei.
Curtea constată, de asemenea, că tribunalul a reţinut corect în rezolvarea litigiului şi dispoziţiile pct.68 – 72 din HG nr.44/2004 din interpretarea cărora rezultă fără putinţă de tăgadă că drepturile acordate salariaţilor de către recurentă intră în categoria „ veniturilor din salarii sau asimilate salariilor”, fiind deci impozabile, indiferent de forma organizatorică a entităţii care le acordă.
Criticile cu referire la contribuţiile pentru pensii şi drepturi de asigurări sociale, şomaj, sănătate, accidente de muncă şi boli profesionale datorate bugetului de stat de către angajator şi angajaţi, concedii medicale, indemnizaţii şi contribuţii la fondul de garantare, sunt neîntemeiată în condiţiile în care baza lunară de calcul a contribuţiei cuprinde salariului brut lunar, în care intră aceste drepturi acordate de recurentă.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate acestora au obligaţia de a calcula şi reţine impozitul lunar aferent, la data efectuării plăţii veniturilor şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri. Ori, în condiţiile în care drepturile acordate salariaţilor în perioada 2007 – 2009 nu au fost considerate drepturi salariale, impozabile recurenta nu a calculat şi reţinut lunar impozitul aferent şi nici contribuţiile sociale fapt pentru care în mod legal s-au stabilit de către organul fiscal obligaţii suplimentare, precum şi accesorii urmare neachitării la termen a impozitului pe venit şi a contribuţiilor aferente.
Faţă de dispoziţiile mai sus arătate, Curtea reţine legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, în condiţiile în care drepturile acordate de recurentă salariaţilor intră în categoria drepturilor salariale ce trebuiau incluse în venitul brut realizat lunar de fiecare salariat în vederea impozitării şi calculării contribuţiilor aferente acestor drepturi către bugetul de stat consolidat al statului.
Concluzionând, faţă de considerentele arătate mai sus, Curtea reţine că hotărârea tribunalului este legală, criticile aduse de recurentă nefiind de natură a atrage modificarea acesteia, motiv pentru care în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
