Cerere de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract cu privire la promisiunea de vânzare cumpărare încheiată între reclamant şi pârât, precum şi document de numire în funcţia de administrator a reclamantului.


În fapt, la data de 04.12.2013 între părţi, – AG, în calitate de promitent vânzător şi -, în calitate de promitent cumpărător, a fost încheiat un act juridic denumit „Head of Terms Agreement” (f. 11 în original în limba engleză şi f. 8 în traducere legalizată) prin care părţile au convenit cu privire la vânzarea de către – AG a 60% din participaţia sa la – Ro lui – la preţul de 1 Euro. „Se intenţionează ca  termenii din contract să fie executaţi înainte de 31.12.2013”.
În drept, instanţa reţine dispoziţiile  art. 1669 alin. 1 din Codul civil prevede că atunci “când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.”, iar art. 1669 alin. 2 prevede că “dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat”.
De asemenea, în baza art. 1270 alin. 1 din Codul civil, “contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa constată că actul juridic încheiat între părţi şi consemnat în înscrisul denumit „Head of Terms Agreement”  are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare care nu a avut ca efect transmiterea în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra a 60% din părţile sociale din participaţia – AG în – RO ce face obiectul prezentei cauze, ci a generat doar un drept de creanţă în patrimoniul reclamantului. Astfel convenţia părţilor reprezintă un antecontract bilateral de vânzare cumpărare, dând însă naştere în sarcina părţilor unei obligaţii de a face, constând în obligaţia de a încheia convenţia de înstrăinare a părţilor sociale în cauză, oricare dintre părţi putând cere încheierea contractului de vânzare.
Acţiunea cu care este învestită instanţa are caracter personal, deoarece, prin intermediul ei, reclamantul îşi valorifică un drept de creanţă, şi anume dreptul de a cere încheierea contractului, drept corespunzător obligaţiei pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 1669 alin. 2 C. civ. o atare acţiune este prescriptibilă într-un termen de 6 luni, ce trebuie să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, „data la care contractul trebuia încheiat”.
Potrivit convenţiei părţilor, „Se intenţionează ca  termenii din contract să fie executaţi înainte de 31.12.2013/ It is intended that the terms of this agreement shall be executed prior to 31.12.2013” . Faţă de acest lucru, instanţa apreciază că dreptul la acţiune se poate considera născut la data la data de 31.12.2013.
In speţă, dincolo de faptul că promitentul vânzător ar putea să fie culpabil de faptul că nu a întreprins niciun demers în sensul perfectării contractului de vânzare asupra căruia părţile au căzut de acord, dat fiind că „nu a dat curs invitaţiei” de a semna documentele cu privire la o nouă garanţie bancară, procedură ce nu ar fi putut fi finalizată de către reclamant, conform susţinerilor sale, instanţa are a analiza dacă reclamantul a manifestat, la rândul său, diligenţe în valorificarea dreptului de a cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare în intervalul de timp prevăzut de lege, sub sancţiunea procesuală de a nu mai putea cere concursul justiţiei în valorificarea acestuia dacă termenul a fost depăşit.
Sub acest aspect, instanţa a constatat că dreptul la acţiune al reclamantului în a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a început să curgă de la data convenită de părţi şi menţionată în promisiunea bilaterală, respectiv data de 31.12.2013. Prin raportare la această dată  şi momentul la care reclamantul s-a adresat instanţei de judecată (10.07.2014), instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 1669 alin 2 C. civ. apreciază că acţiunea este prescrisă.
Instanţa consideră că este greşită susţinerea în sensul că data înscrisă în contract, respectiv 31.12.2013 este o dată de recomandare. Astfel, instanţa apreciază că, nici din originalul în limba engleză, nici din versiunea în limba română, nu se poate desprinde o astfel de interpretare câtă vreme termenii conveniţi de părţi sunt suficienţi de clari, părţile convenind ca contractul de cesiune de părţi sociale în favoarea reclamantului să fie încheiat înainte de data limită 31.12.2013 („Se intenţionează ca  termenii din contract să fie executaţi înainte de 31.12.2013/ It is intended that the terms of this agreement shall be executed prior to 31.12.2013”) .
Având în vedere cele reţinute anterior, instanţa va respinge susţinerile reclamantului, prin avocat, referitor la neclaritatea termenului consemnat în contract, 31.12.2013, precum şi susţinerile referitoare la caracterul de recomandare al acestuia. Instanţa, apreciază ca din termenii în care a fost redactată promisiunea nu reiese că s-ar fi considerat „preferabil” ca respectivul contract să fie încheiat la data de 31.12.2013, ci din contră, că termenul menţionat este unul limită.
În ceea ce priveşte neclaritatea termenului 31.12.2015, ceea ce ar duce la concluzia că se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, care ar începe să curgă de la data semnării contractului, respectiv 04.12.2013, susţinere făcută de reclamant, prin avocat, atât în şedinţa publică din data de 14.10.2015 cât şi prin concluziile scrise, instanţa atrage atenţia că promisiunea bilaterală între părţi a fost încheiată la data de 4.12.2013, la mai mult de 3 ani de la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (legea 287/2009), intrat în vigoare la 01.10.2011, în cauză fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 1669 C. civil rap la art. 6 alin 5 C. civ. referitor la aplicarea în timp al legii civile. Instanţa reţine de altfel că dispoziţiile art. 1669 C. civ. sunt dispoziţiile pe care însuşi reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile.
Chiar şi apreciind că reclamantul, prin avocat, s-a referit la termenul general de 3 ani de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ. , instanţa apreciază că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, instanţa reţine că dispoziţiile 2517 C.Civ.  prevăd că termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, or, în cauză, art. 1669 alin 2 c. civ. prevede un termen de prescripţie de 6 luni.
Pentru considerentele mai sus arătate, instanţa va admite excepţia prescripţiei invocate de pârât prin întâmpinare şi va respinge acţiunea ca prescrisă.