– art. 1 protocol 1 CEDO;
– Cauza Atanasiu şi alţii contra României publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010.
Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (RIL) a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Invocarea de către reclamanţi în cadrul prezentei acţiuni a titlului originar de proprietate, în baza căruia au deţinut imobilul înainte de preluarea abuzivă a acestuia în temeiul decretelor arătate mai sus nu conferă petenţilor „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a Curţii Europene. Cererea de constatare a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat ar fi lipsită de interes în cazul în care partea nu ar mai obţine nici un folos practic, dacă s-ar admite o astfel de cerere.
Constată că, prin decizia civilă nr. 547/22.05.2015, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:
A respins apelul declarat de către apelanta-reclamantă G.M. şi de către apelanţii – intervenienţi M.D., D.W.R., D.R. şi D.A. împotriva sentinţei civile nr.13.854/03.12.2010 a Judecătoriei Braşov.
A admis apelul declarat de către apelantul-pârât STATUL ROMÂN, prin reprezentant legal M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. B., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A respins cererea de intervenţie formulată de către intervenienta M.E.H., continuată de S.E.P. născută H. şi I.A.T. în dosarul civil nr.6441/197/2007 al Judecătoriei Braşov.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta M.E.H., continuată de S.E.P. născută H. şi I.A.T. împotriva pârâţilor Municipiul B., S.C. R. S.R.L. B. şi Statul Român în dosarul conex nr. 9290/197/2009 al Judecătoriei Braşov.
A păstrat din sentinţa apelată dispoziţiile privind respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta G.M. şi a cererii de intervenţie formulată de către intervenienţii M.D., D.W.R., D.R. şi D.A. în dosarul civil nr. 6441/197/2007 al Judecătoriei Braşov.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 13854/2010 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. 6441/197/2007, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B..
A fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intervenienţii D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. în contradictoriu cu MUNICIPIUL B. reprezentat de Primar.
A fost admisă cererea de intervenţie formulată de M.E.H. şi continuată de S.E.H. şi I.A.T..
A fost admisă cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului conex nr.9290/197/2009 formulată de M.E.H. şi continuată de S.E.H. şi I.A.T. în contradictoriu cu MUNICIPIUL B. reprezentat prin Primar, S.C. R. S.R.L. şi STATUL ROMÂN reprezentat prin M.F.P., şi în consecinţă :
S-a constatat că reclamantele S.E.H. şi I.A.T. au calitatea de moştenitoare a defuncţilor proprietari tabulari T.O., T.M.T., T.A.S. şi T.W.C..
S-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român prin care acesta a preluat în proprietate imobilul situat în B. […] înscris în CF […] sub nr. top.2117, ce a aparţinut numiţilor T.O., T.M.T., T.A.S. şi T.W.C..
A fost dispusă rectificarea CF […] în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român înscris asupra imobilelor de la A+7 sub nr. top.2117/I/1 teren de 1718,66 mp, de la A+9 sub nr. top.2117/I/3 teren de 327,93 mp, de la A+10 sub nr. top.2117/I/4 teren de 327,93 mp şi de la A+11 sub nr. top.2117/I/5 teren de 1674,46 mp şi revenirea la situaţia anterioară, respectiv reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantelor, T.O., T.M.T., T.A.S. şi T.W.C. în cote egale de câte ¼..
A fost dispusă radierea din CF […] a dreptului de administrare operativă a fostului I.L.L. B. înscris la C+3 asupra imobilelor înscrise la A+7, A+9, A+10 şi A+11.
Apelurile declarate de apelanţii STATUL ROMAN, prin M.F.P., prin D.G.F.P. B. şi de apelanţii G.M., M.D., D.W.R., D.R., D.A. împotriva acestei sentințe au fost respinse prin Decizia civilă nr.110/Ap/11.03.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr.1091/R/17 noiembrie 2014, a admis recursurile declarate de recurenţii Statul Roman, reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., şi G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. împotriva deciziei civile nr. 110/AP/11 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia I civilă, în dosarul nr. 6441/197/2007. A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de apelanţii Statul Roman, reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., şi G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. împotriva sentinţei civile nr. 13854/3 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr.6441/197/2007.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. este neîntemeiată.
Prin nota de şedinţă depusă la data de 9.12.2013, apelanţii G.M. şi intervenienţii D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. au solicitat instanţei constatarea nulităţii certificatului de urbanism nr. 398/2004 emis de Municipiul B..
Asupra acestei cereri instanţa de apel nu s-a pronunţat nici prin încheiere premergătoare, nici prin decizia prin care a soluţionat apelurile cu care a fost investită, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului.
Modalitatea în care se soluţionează excepţia nulităţii certificatului de urbanism nr. 398/2004 emis de Municipiul B. are consecinţe asupra petitului privind rectificarea cărţii funciare nr. […], nr. top. 2117/I, în prezent dezmembrat în nr. top. 2117/I/1, 2117/I/2, 2117/I/3, 2117/I/4, 2117/I/5.
În rejudecare apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Braşov la data de 21.01.2015 sub nr. dos. 6441/197/2007*.
Verificând, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limitele motivelor de apel invocate de către părţi, văzând că nu există motive de apel de ordine publică, tribunalul a constatat următoarele:
Dacă expertul topograf nu a propus dezmembrarea terenului şi crearea unui lot mai mic care să le fie atribuit reclamantei şi intervenienţilor cu titlu de teren aferent construcţiei, această împrejurare nu demonstrează în sine că întreaga suprafaţă de teren rămasă în proprietatea statului poate fi astfel calificată. Dimpotrivă, expertul a arătat explicit că nu face niciun fel de propuneri deoarece nu intră în competenţa sa o atare împărţire pe categorii a terenului, respectiv calificarea ca teren aferent construcţiei a unei anumite suprafeţe.
La rândul său, instanţa nu avea obligaţia, ci doar facultatea, de a dispune completarea expertizei în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 1169 Cod civil din 1864, sarcina probaţiunii îi revine celui care formulează pretenţia. Reclamanta şi intervenienţii menţionaţi aveau obligaţia de a preciza ce suprafaţă de teren solicită cu titlu de teren aferent locuinţelor, să justifice pretenţia formulată şi, prin probele solicitate, să facă dovada corectitudinii pretenţiei.
Cererea de intervenţie formulată de către intervenienta M.E.H., continuată de S.E.P. născută H. şi I.A.T. în mod greşit a fost admisă întrucât, faţă de pretenţiile concret formulate şi de circumstanţele speţei, tinde la reconstituirea unui vechi drept de proprietate trecut în patrimoniul statului în perioada 1945 – 1989, ipoteză ce intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001. În acest sens se constată că acţiunea intervenientelor nu vizează o simplă rectificare a unor înscrieri din cartea funciară cu privire la un imobil asupra căruia să le fie recunoscut dreptul de proprietate şi cu privire la care să exercite posesia. Dimpotrivă, dreptul lor de proprietate este contestat de actualii proprietari ai construcţiei, care îşi dispută cu intervenientele proprietatea asupra terenului din jurul acesteia. De asemenea, nu au şi nu au avut niciodată posesia imobilului, nu au fost niciodată înscrise în cartea funciară ca proprietare, iar înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al autorilor în favoarea Statului Român s-a realizat concomitent cu preluarea faptică a imobilului de către stat.
Pe cale de consecinţă, prin cererea principală de intervenţie şi prin cererea de chemare în judecată din dosarul conex intervenientele tind la o adevărată reconstituire a dreptului de proprietate al autorilor lor, preluat abuziv de stat în perioada 1945 – 1989, iar nu la o simplă rectificare a unei înscrieri greşite de carte funciară. Acţiunea în rectificare este precedată de două cereri în constatare prin care urmăresc recunoaşterea calităţii de moştenitoare a proprietarilor anteriori de carte funciară şi să se statueze că titlul statului, înscris în anul 1968 în cartea funciară, nu a fost valabil.
Raportat la cele de mai sus se constată că situaţia în care se află intervenientele este una tipică pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului din litigiu neputând fi realizată în alt cadrul întrucât, în caz contrar ar fi încălcat principiul ,,specialia generalibus derogant”
În speţă intervenientele nu au invocat faptul că prin aplicarea legii speciale s-ar ajunge în ceea ce-i priveşte la încălcări ale Convenţiei europene a drepturilor omului. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru a înlătura Legea nr. 10/2001, aplicabilă în ipoteza în care se află intervenientele, şi a înlocuit prevederile sale cu norme ale dreptului comun, indiferent (pentru identitate de raţiune) dacă este vorba despre art. 480 din Codul civil sau de alte prevederi din acest act normativ ori din alte legi cu caracter general.
Dintr-o altă perspectivă se constată că cererea de constatare a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi de rectificare de carte funciară este lipsită de interes în condiţiile în care, prin admiterea acestora, intervenientele nu ar obţine niciun folos practic. În acest sens se reţine că, în lipsa unui petit privind revendicarea, în sensul obţinerii posesiei imobilului, restul cererilor intervenientelor nu conduc la obţinerea niciunui folos practic pentru titularele lor.
A. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. solicitând admiterea recursului, casarea parţială a hotărârii atacate, judecarea excepţiei nulităţii absolute a Certificatului de Urbanism nr. […] emis de pârâta Municipiul B., admiterea acestei excepţii, menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, respectiv a cererii de intervenţie principală formulate de reclamantele – interveniente: I.A.T., M.E.H. decedata în cursul procesului, continuată de S.E.P., ca urmare a admiterii apelului formulat în cauza de Statul Roman.
În rejudecare, solicită admiterea apelului formulat de reclamanţii: G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., împotriva sentinţei civile nr. 13854/2010 a Judecătoriei Braşov şi admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererilor de intervenţie principală formulate de recurenţi.
În drept se invocă dispoziţiile art. 312 alin. 4 , 7 şi 9 Cod procedură civilă.
Se invocă următoarele critici:
Hotărârea atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Nu s-a ţinut seama de instrucţiunile de casare din Decizia civilă nr. 1091/R/17.11.2014 a Curţii de Apel Braşov, care impuneau tribunalului să judece excepţia nulităţii absolute a Certificatului de urbanism nr. […] emis de pârâtul Municipiul B, fiind încălcate dispoziţiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă.
Pentru cele mai sus arătate, hotărârea nu cuprinde decât în parte motivele de drept pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).
A fost schimbat, de către ambele instanţe, înţelesul vădit lămurit a Actului de dezmembrare autentificat sub nr.291/20.03.1997 B.N.P C.D., iar instanţa nu a ţinut seama de dreptul de proprietate forţată a reclamanţilor asupra părţilor de uz comun, din care face parte terenul cu nr. top 2117/I (art.304 pct. 8 Cod procedură civilă).
Cu privire la nulitatea certificatului de urbanism nr. […] emis de C.L. al Municipiului B., în baza căruia se ordonă „rectificarea erorii materiale” în CF nr. […] se invocă următoarele motive:
Frauda la lege. Încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 50/1991.
Certificatul de urbanism nu poate avea ca obiect efectuarea de operaţiuni în cartea funciară, nici măcar rectificarea erorii materiale.
Încălcarea art. 481 Cod civil, art. 17 şi art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Conform art. 17 alin. 2 din Decretul-lege nr. 115/1938 radierea drepturilor reale din cartea funciară se face numai cu consimţământul titularului.
Certificatul de urbanism are la bază o documentaţie de radiere a reclamanţilor din cartea funciară şi de înscriere a Municipiului B. ca proprietar asupra terenului mai sus menţionat.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 50/1991, actul administrativ – certificat de urbanism – nu poate suplini în condiţiile legii consimţământul reclamanţilor la radierea dreptului.
Cu privire la nulitatea operaţiunii de intabulare a certificatului de urbanism (act CF […]) se invocă următoarele motive:
Recurenţii susţin că sunt proprietarii grădinii de 4797 mp; certificatul de urbanism nu rectifică o eroare materială, întrucât cota parte din grădină este prevăzută în actul de dezmembrare intabulat. De asemenea, s-a produs frauda la lege arătată la pct. 1. Sunt întrunite condiţiile art. 34 pct.1 din Decretul-lege nr. 115/1938 în senul că titlul în temeiul căruia s-a înscris dreptul Municipiului B. în anul 2004 asupra grădinii nu a fost valabil.
Actul de dezmembrare nr. 291/20 martie 1997 B.N.P C.D. a fost intabulat în cartea funciară cu act C.F nr. […].
Operaţiunea de „rectificare de eroare materială” prin care terenul cu nr. top. 2117/I a fost scos din părţile de uz comun reprezintă o ilegalitate deoarece radierea drepturilor tabulare se face cu consimţământul titularului dreptului sau după caz în baza hotărârii judecătoreşti care suplineşte acest consimţământ, ceea ce nu s-a respectat.
Atât sentinţa cât şi decizia pronunţate în dosar se bazează pe confuzia asupra stării de drept şi pe nesocotirea unor prevederi legale cum ar fi art. 12, art. 17 alin. 2-4, art. 35, art. 59 alin. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 36 din Legea nr. 50/1991.
B. Împotriva aceleiaşi decizii au formulat recurs şi intervenientele principale S.E.P. (născută H.) şi I.A.T. – reclamante în dosarul conex cu nr. 9290/197/2009 criticând decizia pentru modul de soluţionare a cererii formulate de acestea. Invocă următoarele critici de recurs:
Cu privire la casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare în fond.
Instanţa de apel nu numai că nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii absolute a certificatului de urbanism nr. […], dar nu a înţeles să respecte recomandarea instanţei de recurs, ignorând-o cu desăvârşire.
În atare situaţie soluţia care se impune este aceea a admiterii recursului, casarea deciziei pronunţate în apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate.
Acţiunea intervenientelor este perfect admisibilă întrucât imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român şi neînstrăinat de acesta, în cartea funciară terenul fiind notat ca aflat în proprietatea Statului Român, neaducându-se astfel atingere vreunui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Invocarea lipsei de interes a cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi a rectificării de carte funciară de către instanţa de apel se face cu încălcarea dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi rejudecarea cauzei, admiterea apelului promovat de aceste părţi şi admiterea cererii lor de intervenţie principală, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D..
În cauză au fost formulate întâmpinări de către recurenţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D. cu privire la recursul intervenientelor principale, de către Statul Roman prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., de către S.C. R. S.R.L. B..
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
A. Analizând cererea de recurs formulată de recurenţii reclamanţi şi intervenienţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., constată că nu este fondată.
Cererea de casare a deciziei din apel pe motiv că nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii certificatului de urbanism invocat în cadrul apelului de către apelanţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., nu este fondată. Recurenţii susţin casarea deciziei şi pe considerentul că instanţa de apel, deşi avea îndrumarea deciziei de recurs anterioară de a soluţiona această excepţie de nulitate, nu s-a pronunţat asupra acesteia, ignorând dispoziţiile instanţei de recurs.
Analizând decizia din apel, respectiv considerentele acesteia, se constată că instanţa de apel nu a neglijat excepţia nulităţii invocate. Părţile prezente la dezbateri, la termenul din 07.05.2015 au pus concluzii asupra motivelor nulităţii certificatului de urbanism atacat, iar instanţa de apel, deşi nu a cuprins în dispozitivul deciziei nr. 547/2015 soluţia asupra excepţiei nulităţii acestui certificat de urbanism, exprimând în considerentele deciziei argumentele logico – juridice pentru care a respins pe fond cererea reclamantei G.M. şi a intervenienţilor D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., şi-a expus inclusiv soluţia asupra acestei excepţii. Este evident că, la soluţia de respingere a cererii principale ca nefondată nu se putea ajunge decât prin înlăturarea ca neîntemeiată a acestei excepţii invocate de apelanţi.
Nulitatea actului juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie (mijloc de apărare de fond). Atunci când se invocă o excepţie substanţială, chiar când este vorba de cea a nulităţii şi chiar dacă este invocată din oficiu de către instanţă, din punct de vedere tehnic, aceasta nu va proceda ca la soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, instanţa va fi obligată să pună excepţia de nulitate în discuţia părţilor în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunţare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii asupra acesteia, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil (şi, implicit, dreptul la apărare).
Invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie, chiar atunci când instanţa este obligată să o invoce ex officio, nu dă dreptul instanţei să pronunţe/declare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce atât o încălcare a principiului disponibilităţii, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic, ca fiind lipsită de temei legal (ca neîntemeiată), întrucât pretenţia dedusă judecăţii are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Deci: cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere de sine stătătoare. Această situaţie reflectă, totodată, faptul că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii actului juridic, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea reclamantului, pentru că excepţia este capabilă să paralizeze efectele acesteia în acelaşi mod în care o probă liberatoare (cazul fortuit, imposibilitatea prestaţiei etc.) împiedică admiterea cererii. Consecinţa logică a acestei abordări demonstrează că, pe baza simplei excepţii de nulitate, nu va putea urma nici condamnarea la restituiri (restitutio in integrum).
Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs constată că nu se justifică în cauză o nouă casare a cauzei, nefiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. 3 şi 6 teza finală, situaţia invocată neputând fi asimilată necercetării cauzei în fond.
Cu privire la motivul de recurs prin care recurenta reclamantă şi recurenţii intervenienţi principali susţin nulitatea certificatului de urbanism nr. […] emis de C.L. al Municipiului B., instanţa de recurs constată critica nefondată. Ca motive de nulitate ale acestui certificat de urbanism sunt invocate: frauda la lege – art. 5 din Legea nr. 50/1991, art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938. Recurenţii mai susţin şi nulitatea operaţiunii de intabulare a certificatului de urbanism – act CF […] pe considerentul că această înscriere în CF prin care s-a operat ca îndreptare eroare materială întinderea suprafeţei de teren cu titlu de gradină, parte de uz comun, invocând lipsa acordului tuturor proprietarilor asupra imobilului cu nr. top 2117/I.
Se constată că aceste susţineri ale recurenţilor din cadrul prezentei cereri de recurs au fost invocate în apel pe calea excepţiei de nulitate apreciată de apelanţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., excepţie de ordine publică, prin notele de şedinţă din 09.12.2013, după ce, în prealabil aceiaşi apelanţi invocaseră şi excepţia de nelegalitate a aceluiaşi certificat de urbanism motivată pe aceleaşi chestiuni de drept ca şi excepţia nulităţii acestui certificat de urbanism.
Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism cu consecinţe asupra operaţiunii de rectificare eroare materiala înscriere parte de uz comun în CF realizată prin act […] a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa nr. 6753/2012 a Tribunalului Braşov secţia a II a contencios administrativ, menţinută prin decizia Curţii de Apel Braşov nr. 1237/2013 pronunţată în dosar nr. 3392/62/2012 al secţiei de contencios administrativ şi fiscal al acestei instanţe.
Dezlegări cu privire la temeiul de drept al nulităţii absolute a certificatului de urbanism invocată în prezenta cauza au fost date şi de instanţa de contencios administrativ odată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a acestui act, iar faţă de faptul că motivele excepţiei de nulitate a acestui certificat de urbanism sunt identice cu motivele de nulitate absolută a aceluiaşi act, se poate reţine că instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei nr. 5547/2015 acest aspect, chiar dacă nu face trimiteri în mod expres în considerentele deciziei la soluţiile din dosarul nr. 3392/62/2012, cu atât mai mult cu cât în prima fază de judecată a apelului, cauza a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism.
Prin urmare o mare parte din dezlegările date de instanţa de contencios administrativ cu privire la natura juridica a acestui act – certificat de urbanism şi operaţiunile de îndreptare eroare materială din CF efectuate prin lucrarea cu nr. […] CF, nu mai pot fi contrazise prin prezenta judecată a excepţiei de nulitate absolută a certificatului de urbanism. Astfel, se reţine că certificatul de urbanism este un simplu act de informare, nu are caracterul unui act administrativ, iar în temeiul unui asemenea act nu se puteau produce modificări în CF, acest certificat neavând ca obiect efectuarea de operaţiuni de CF, aşa cum susţin recurenţii. Operaţiunile de CF – îndreptare eroare materială strecurată la dezmembrarea iniţiala a imobilului de la A+3 din CF […], dezmembrare realizată cu act 4397/97 asupra părţii de uz comun – gradină de 4797,2 mp de la A+2, au fost efectuate pe baza documentaţiei tehnice realizate, aprobate şi avizate de organele de specialitate competente (OCPI B.) înregistrată sub nr. 3896/2004. S-a mai reţinut de instanţele anterioare – decizia nr. 1237/2013 Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios, faţă de temeiul de drept invocat de recurenţi – respectiv încălcarea art. 17 şi art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938- că certificatul de urbanism nu radiază dreptul de proprietate al vreunei persoane înscris în CF şi nu efectuează vreo expropriere de facto sau de jure. Pe de altă parte dreptul recurenţilor asupra terenului în cauză nu este stabilit prin documentaţia de dezmembrare iniţială, înscrisă în CF sub nr. […], ci prin Ordinele Prefectului nr. 251/1997, nr. 546/2001 şi nr. 959/2002 considerate legale de către instanţa învestită cu controlul excepţiei de nelegalitate a acestora invocată de aceleaşi părţi ce au exercitat şi prezentul recurs. Deci, nu poate fi contrazis raţionamentul instanţelor anterioare care au pronunţat soluţiile în dosarul nr. 3392/62/2012 prin care s-a stabilit că din analiza extraselor de carte funciară aflate în dosarul de fond nu rezultă că reclamanta şi intervenienţii au fost vreodată înscrişi în cartea funciară cu cotele lor asupra terenului de 7.794,20 mp, ci doar asupra părţilor de uz comun (PUC). În funcţie de momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentelor, chiriaşii dobândesc şi un drept de proprietate asupra terenului aferent în temeiul art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 (în situaţia în care apartamentul a fost dobândit până la data de 29.01.1997 data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997 care a modificat dispoziţiile art. 33 din H.G. nr. 20/1996) sau prin vânzare ( după data de 29.01.1997). Însă, oricare ar fi momentul la care chiriaşii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor, aceştia nu dobândesc de drept proprietatea terenului aferent. În primul caz (până la intrarea în vigoare a H.G. nr. 11/1997 care a modificat dispoziţiile art. 33 din H.G. nr. 20/1996), dreptul de proprietate asupra terenului aferent, ia naştere în baza Ordinului Prefectului, emis la propunerea primăriilor, la cererea persoanelor ce deţin proprietatea construcţiilor (art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Deci, dreptul de proprietate nu a fost dobândit ope legis, ci prin Ordinele Prefectului, acte care au efect constitutiv de drepturi.
Cu privire la noţiunea de teren aferent locuinţei dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa a reţinut că modalitatea de determinare a terenului aferent locuinţelor s-a raportat la anumite principii precum cel al posibilităţii de a folosi în mod normal construcţia, fără îngrădiri, respectarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la servituţi şi regulile de parcelare a terenurilor stabilite prin acte normative.
În cazul de faţă terenul aferent construcţiei a fost stabilit printr-o documentaţie tehnică ce a stat la baza dezmembrării imobilului înscris în CF […] sub nr. top. 2117/I şi emiterii Ordinului Prefectului pentru terenul ce a intrat în proprietatea dobânditorilor construcţiilor, suprafaţa aferentă casei de locuit fiind de 217,60 mp.
În concluzie instanţa a apreciat că noţiunea de teren aferent nu cuprinde întreg terenul înscris în cartea funciară la momentul preluării imobilului de către Statul Român, ci reprezintă terenul necesar folosinţei locuinţei.
Faţă de aceste considerente, nu se poate reţine că operaţiunea de rectificare de eroare materială efectuată prin documentaţia înregistrata sub nr. 3896/2004 anexată certificatului de urbanism […] este ilegală deoarece nu aduce atingere unui drept de proprietate consfinţit în baza unui act juridic sau al legii în favoarea recurenţilor, aşa cum susţin aceştia în cadrul motivelor de recurs arătând, fără dovezi ca sunt proprietarii grădinii de 4797 m.p.- top 2117/I.
Prin urmare, în speţă nu poate fi reţinută o încălcare a drepturilor concurente ale părţilor aşa cum se invocă de recurenţi la ultimul motiv de recurs.
B. In ceea ce priveşte recursul declarat de recurentele S.E.P. (nascută H.) şi I.A.T.- reclamante în dosarul conex cu nr. 9290/197/2009, instanţa constată că nu este fondat.
Cu privire la primul motiv de recurs prin care aceste recurente susţin casarea deciziei atacate şi reţinerea spre rejudecare a cauzei pentru necercetarea excepţiei nulităţii absolute a certificatului de urbanism, se reţine că acest motiv de recurs coincide cu primul motiv de recurs invocat şi de recurenţii G.M., D.W.R., D.R., D.A. şi M.D., analizat deja de prezenta instanţă de recurs.
Cu privire la motivele de recurs prin care se invocă nelegalitatea deciziei de apel faţă de modul de soluţionare a pretenţiilor acestora în calitate de succesoare ale foştilor proprietari de la care statul a preluat imobilul în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, instanţa constată că în mod temeinic au fost înlăturate în apel apărările acestor părţi în calitate de intimate, relativ la motivele de apel ale Statului Român.
Prezenta acţiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar prevederile legii speciale de reparaţie derogă de la prevederile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparaţie constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Legea nr.10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, prin accesul deplin şi liber la căi de atac, în condiţiile art. 21 alin. 1 şi 3 din Constituţie, art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Cum accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Or, în speţă, reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 3307 Cod procedură civilă, aceasta lămureşte controversata problemă ivită în practica instanţelor judecătoreşti şi anume, dacă fostul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil.
Astfel, prin decizia nr. 33/2008 a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Reclamanţii nu au respectat termenele legale prevăzute pentru procedura Legii nr.10/2001 şi nici nu au invocat motive mai presus de voinţa lor pentru care au fost împiedicaţi să uzeze de această procedură, astfel cum este ea prescrisă în legea specială.
Aşadar, reclamanţii nu se găsesc într-una din situaţiile de excepţie şi, ca urmare, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă.
Concluzia de mai sus se impune justificată şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în regimul comunist, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în anul 1994, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
În speţă, reclamanţii nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu obstrucţionează dreptul reclamanţilor de a obţine recunoaşterea judiciară a dreptului lor de proprietate şi nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept concretizat în legislaţia naţională prin dispoziţiile art. 21 alin. 3 din Constituţia României şi art.6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Invocarea de către reclamanţi în cadrul prezentei acţiuni a titlului originar de proprietate, în baza căruia au deţinut imobilul înainte de preluarea abuzivă a acestuia în temeiul decretelor arătate mai sus nu conferă petenţilor „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a Curţii Europene.
Din perspectiva Convenţiei, reclamanţii nu au vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest imobil, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la cauza „Atanasiu şi alţii contra României” din 12.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010.
În jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul Curţii Europene faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în cauza „Atanasiu şi alţii contra României” se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului Statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143). Constatarea preluării abuzive şi a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu nu înseamnă că dreptul de proprietate s-a conservat în patrimoniul fostului proprietar, aşa cum greşit consideră recurentele invocând soluţiile din dosarul civil nr. 9289/197/2009.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a considerat, ca argument suplimentar, că cererea de constatare a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat ar fi şi lipsită de interes în cazul în care intervenientele nu ar mai obţine niciun folos practic, dacă s-ar admite o astfel de cerere.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 alin. 1 Cod procedură civilă instanţa de recurs va menţine decizia atacată în urma respingerii ca nefondate a recursurilor exercitate împotriva deciziei nr. 547/2015 a Tribunalului Braşov.
