Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, reclamantul TG a chemat în judecată pârâţii ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TELEORMAN – SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL TURNU MĂGURELE şi MINISTERUL MEDIULUI ŞI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE PRIN ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la restituirea contravalorii timbrului de mediu în cuantum de 6264 lei, cu actualizare la data plăţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii.
În motivarea cererii reclamantul, în esenţă, a arătat că a achiziţionat un autovehicul marca V., iar pentru a-l înmatricula în România a fost obligat să plătească timbrul de mediu în cuantum de 6264 lei, precum şi faptul că taxa specială achitată pentru înmatricularea automobilului a fost încasată în mod nelegal.
De asemenea, reclamantul a arătat că în cauză sunt aplicabile în mod direct prevederile din dreptul comunitar, care au prioritate faţă de dreptul intern, aşa cum rezultă din art. 148 din Constituţie, care stipulează în mod expres faptul că reglementările comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legislaţia internă, dată fiind şi împrejurarea că, prin Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la U.E., România şi-a sumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele comunităţii.
Întrucât, în România, stat comunitar, nu se percep taxe de poluare pentru autoturismele produse în România, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele deja înmatriculate într-un stat comunitar, reclamantul a susţinut că există o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal şi contravine prevederilor Tratatului CE, încălcând principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
În fine, reclamantul a arătat că, anterior sesizării instanţei, s-a adresat Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Teleorman prin care a solicitat restituirea sumei achitate, însă solicitarea sa nu a primit o rezolvare favorabilă, aspect ce rezultă din adresa de răspuns nr. 6489/06.06.2014.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148 alin. 2 şi alin. 4 din Constituţia României, art. 117 din Codul de Procedură Fiscală, art. 90, art. 23 şi art. 25 din Tratat CE, O.U.G. nr. 50/2008 – O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 9/2013, iar în dovedire, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule, chitanţa de plată a taxei, înscrisuri privind achiziţionarea autoturismului, constând în contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, precum şi înscrisuri vizând îndeplinirea procedurii prealabile.
AJFP Teleorman a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând că, faţă de prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003, întrucât reclamantul nu solicită anularea deciziei de calcul, restituirea sumei fără anularea titlului de creanţă în baza căruia a fost plătită, este inadmisibilă, astfel cum prevede art. 205 alin. 3 precitat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, pe considerentul că restituirea taxei de poluare se poate solicita doar ca diferenţe de taxe plătite în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, situaţii în care reclamantul nu se regăseşte.
La rândul său, pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU BUCUREŞTI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând că actul pretins vătămător a cărui anulare se cere nu a fost emis de către Administraţia Fondului pentru Mediu, ci de către Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Alexandria.
Referitor la fondul cauzei, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, susţinând că reclamantul nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că, prin achitarea timbrului de mediu, i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate şi nici dovada existenţei unei legături directe de cauzalitate între fapta achitării taxei şi o eventuală încălcare a dreptului de proprietate suferită de partea lezată.
Examinând cu prioritate excepţia invocată, Tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, prin decizia nr. 24/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilindu-se că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.
Prin aceeaşi decizie, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a hotărât că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa previzibilă a respingerii contestaţiei, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu naţional efectiv în sensul Convenţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autorităţile fiscale naţionale aflate în culpă.
În raport de aceste considerente şi în condiţiile în care din actele dosarului rezultă că, anterior sesizării instanţei, reclamantul a solicitat pârâtei restituirea taxei, însă solicitarea sa nu a primit o rezolvare favorabilă, Tribunalul va respinge ca nefondată excepţia inadmisibilităţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul constată următoarele:
Începând cu data de 01.01.2007 şi până la 31.06.2008 dispoziţiile art. 2141 din Codul Fiscal au instituit taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autoturism în România, însă aceasta se aplică autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica şi autovehiculelor aflate pe piaţa internă, taxa contravenind dispoziţiilor art. 110 TFUE.
Ulterior, a fost adoptată o nouă reglementare, respectiv OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esenţă acelaşi conţinut şi aceleaşi deficienţe în raport de exigenţele dreptului european ca şi dispoziţiile art. 2141 Cod fiscal (în sensul că aceeaşi diferenţă de tratament exista şi potrivit OUG nr. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziţionate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulaţie a acestora în România şi autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, faţă de norma din Codul fiscal, OUG nr. 50/2008 pretindea că îmbracă aspectul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.
După pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-402/09. Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanţa de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv OUG nr. 50/2008) este contrară art. 110 TFUE, legiuitorul a reacţionat la această decizie a CJUE prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012. Deşi iniţial destinată a se aplica şi la înmatricularea autovehiculelor naţionale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 Cod fiscal sau taxa de poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante şi cu privire la autovehiculele naţionale aflate în situaţia menţionată a fost suspendată prin OUG nr. 1/2012 până la data de 01.01.2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. nr. 50/2008) şi Legea nr. 9/2012 nu există nicio diferenţă de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.
La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispoziţiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule prevăzută de art. 2141 Cod fiscal şi nici taxa de poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008.
Ulterior, prin OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 şi în esenţa quasi-identică cu dispoziţiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 şi până la abrogarea acestui act normativ de către OUG nr. 9/2013.
Dispoziţiile art. 110 TFUE prevăd faptul că „(1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”, scopul art. 110 TFUE (3) fiind „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 TFUE prin taxarea internă discriminatorie!, Tratatul interzicând taxele vamale de import şi la export, precum şi taxele cu efect echivalent, produsele străine neputând fi supuse unui regim fiscal mai sever faţă de produsele interne.
Cu privire la impunerea unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanţa de contencios european (5) a arătat că dreptul unional nu interzice folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, însă acest lucru este posibil decât atunci când respectiva sarcină fiscală se bazează pe un criteriu obiectiv, nu este discriminatorie şi nu are un caracter contencios.
Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a CJUE, interdicţia prevăzută la articolul 10 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale.
Analizând legislaţia internă anterioară în raport eu art. 110 TFUE, se constată că aceasta era contrară dreptului unional, întrucât cu ocazia achiziţionării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs naţional în sensul art. 110 TFUE) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepţiunea art. 110 TFUE) în vederea punerii sale în circulaţie în Romania, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.
În aceste condiţii, fiind relativ clar caracterul şi efectul discriminator al reglementării interne în raport de produsele importate, se apreciază că aceasta contravine art. 110 TFUE care trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.
Prin O.U.G. nr. 9/2013 s-a urmărit, în principal, găsirea unei formule legislative care să nu mai conţină deficientele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferenţă de tratament în favoarea produselor naţionale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – şi cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin OUG nr. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferenţe de tratament fiscale fată de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România şi produsele naţionale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora şi pentru produsele naţionale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare (art. 4 alin. 1 lit. c din OUG nr. 9/2013), precum şi pentru acele autovehicule pentru care, chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obţinut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare (art. 4 alin. 1 lit. d din OUG nr. 9/2013).
Potrivit dispoziţiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din OUG nr. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze
a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Reglementarea actuală cuprinsă în art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu nu se află în consonanţă cu dispoziţiile art. 110 TFUE în ceea ce priveşte autovehiculele second-hand importate de statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România, întrucât normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naţionale, corelativ, descurajând importul de vehicule second-hand similare, iar aceste dispoziţii au acelaşi efect favorizant faţă de produsele naţionale, cel puţin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.
Prin acest efect al OUG nr. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziţionarea unui autovehicul sunt direcţionate înspre dobândirea unui autovehicul naţional din categoria acelora nesupuse plăţii timbrului de mediu, în timp ce în ipoteza achiziţionării unui autovehicul dintr-un alt stat, membru al Uniunii Europene invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România (art. 4 alin. alin. 1 lit. a OUG nr. 9/2013).
Ca atare, caracterul indirect discriminator al actualei reglementări interne, faţă de produsele importate, efect contrar dispoziţiilor art. 110 TFUE care prohibesc o atare consecinţă, este evident, astfel că, raportat la cele mai sus-expuse, Tribunalul apreciază că dispoziţiile OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispoziţiilor art. 110 TFUE în ceea ce priveşte autoturismele de ocazie achiziţionate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora in circulaţie în România, întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare, prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect pe care jurisprudenţa CJUE l-a sancţionat în cauza loan Tatu.
Însă, pentru a analiza susţinerile reclamantului privind greşita aplicare a normelor comunitare si înlăturare a celor interne trebuie stabilit daca s-a dovedit în cauza ca autoturismul provine din Uniunea Europeana şi a fost înmatriculat anterior în vreuna din ţările membre ale UE, pentru ca doar acest fapt atrage aplicarea art. 90 al. 1 devenit art. 110 din Tratatul UE.
Potrivit art. 90 alin. 1 din Tratatul C.E., „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.
Aşadar, dispoziţiile art. 90 alin. 1 TCE, interzic orice discriminare intre produsele naţionale si produsele altor state membre, prin urmare si o discriminare determinată de o diferenţă între impozitele aplicate „produselor altor state membre” şi impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.
Aşadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparaţie între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparaţie cu nivelul de impozitare a produselor de pe piaţa internă a Statului Român.
Este necontestat că taxa de primă înmatriculare s-a plătit de către toţi particularii care au dorit să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta, însă pentru aplicarea normelor comunitare si înlăturare celor interne trebuie stabilit daca s-a dovedit în cauza ca autoturismul a mai fost înmatriculat anterior în vreo ţară membră a Uniunii Europene.
În speţă, reclamantul, cu înscrisurile depuse, nu a dovedit că taxa achitată la data de 06.05.2014 pentru înmatricularea autoturismului marca V., a fost plătită pentru un autovehicul deja înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene.
Prin urmare, având în vedere că scopul normei comunitare a fost acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenta, prin eliminarea practicilor protecţioniste rezultate din aplicarea unor impozite interne de orice natura prin care se discrimineze produsele provenite din alte state, precum şi faptul că, din interpretarea textului tratatului, cât si a jurisprudenţei CEJ rezulta ca taxa pentru primă înmatriculare este discriminatorie numai în ce priveşte autoturismele folosite care provin din UE, însa nu si în ce priveşte autoturismele noi pentru care exista aceleaşi criterii de calculare a taxei indiferent ca provin din alte state membre UE sau din România, Tribunalul constată că reclamantului nu îi sunt aplicabile normele comunitare.
Pe de altă parte, potrivit art. 148 din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Or, caracterul discriminatoriu al acestor prevederi legale poate fi invocat doar în situaţia autoturismelor second-hand, achiziţionate dintr-un stat membru al UE şi înmatriculate pentru prima data în acel stat pentru care, la înmatricularea aceluiaşi autoturism în România se pretinde plata acestei taxe, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă întrucât, din actele dosarului, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, nu rezultă că autoturismul pentru care s-a achitat taxa de primă înmatriculare a fost anterior înmatriculat într-un stat membru UE.
În raport de cele expuse şi, în condiţiile în care din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit nu rezultă nici faptul că acesta ar proveni dintr-un stat membru UE, cererea reclamantului este apreciată ca fiind lipsită de temei legal, urmând să fie respinsă, ca atare.
În motivarea cererii reclamantul, în esenţă, a arătat că a achiziţionat un autovehicul marca V., iar pentru a-l înmatricula în România a fost obligat să plătească timbrul de mediu în cuantum de 6264 lei, precum şi faptul că taxa specială achitată pentru înmatricularea automobilului a fost încasată în mod nelegal.
De asemenea, reclamantul a arătat că în cauză sunt aplicabile în mod direct prevederile din dreptul comunitar, care au prioritate faţă de dreptul intern, aşa cum rezultă din art. 148 din Constituţie, care stipulează în mod expres faptul că reglementările comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legislaţia internă, dată fiind şi împrejurarea că, prin Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la U.E., România şi-a sumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele comunităţii.
Întrucât, în România, stat comunitar, nu se percep taxe de poluare pentru autoturismele produse în România, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele deja înmatriculate într-un stat comunitar, reclamantul a susţinut că există o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal şi contravine prevederilor Tratatului CE, încălcând principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
În fine, reclamantul a arătat că, anterior sesizării instanţei, s-a adresat Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Teleorman prin care a solicitat restituirea sumei achitate, însă solicitarea sa nu a primit o rezolvare favorabilă, aspect ce rezultă din adresa de răspuns nr. 6489/06.06.2014.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148 alin. 2 şi alin. 4 din Constituţia României, art. 117 din Codul de Procedură Fiscală, art. 90, art. 23 şi art. 25 din Tratat CE, O.U.G. nr. 50/2008 – O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 9/2013, iar în dovedire, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule, chitanţa de plată a taxei, înscrisuri privind achiziţionarea autoturismului, constând în contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, precum şi înscrisuri vizând îndeplinirea procedurii prealabile.
AJFP Teleorman a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând că, faţă de prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003, întrucât reclamantul nu solicită anularea deciziei de calcul, restituirea sumei fără anularea titlului de creanţă în baza căruia a fost plătită, este inadmisibilă, astfel cum prevede art. 205 alin. 3 precitat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, pe considerentul că restituirea taxei de poluare se poate solicita doar ca diferenţe de taxe plătite în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, situaţii în care reclamantul nu se regăseşte.
La rândul său, pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU BUCUREŞTI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, susţinând că actul pretins vătămător a cărui anulare se cere nu a fost emis de către Administraţia Fondului pentru Mediu, ci de către Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Alexandria.
Referitor la fondul cauzei, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, susţinând că reclamantul nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că, prin achitarea timbrului de mediu, i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate şi nici dovada existenţei unei legături directe de cauzalitate între fapta achitării taxei şi o eventuală încălcare a dreptului de proprietate suferită de partea lezată.
Examinând cu prioritate excepţia invocată, Tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, prin decizia nr. 24/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilindu-se că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.
Prin aceeaşi decizie, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a hotărât că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa previzibilă a respingerii contestaţiei, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu naţional efectiv în sensul Convenţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autorităţile fiscale naţionale aflate în culpă.
În raport de aceste considerente şi în condiţiile în care din actele dosarului rezultă că, anterior sesizării instanţei, reclamantul a solicitat pârâtei restituirea taxei, însă solicitarea sa nu a primit o rezolvare favorabilă, Tribunalul va respinge ca nefondată excepţia inadmisibilităţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul constată următoarele:
Începând cu data de 01.01.2007 şi până la 31.06.2008 dispoziţiile art. 2141 din Codul Fiscal au instituit taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxă datorată ca urmare a primei înmatriculări a unui autoturism în România, însă aceasta se aplică autovehiculelor second-hand importate fără a se aplica şi autovehiculelor aflate pe piaţa internă, taxa contravenind dispoziţiilor art. 110 TFUE.
Ulterior, a fost adoptată o nouă reglementare, respectiv OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, act normativ care avea în esenţă acelaşi conţinut şi aceleaşi deficienţe în raport de exigenţele dreptului european ca şi dispoziţiile art. 2141 Cod fiscal (în sensul că aceeaşi diferenţă de tratament exista şi potrivit OUG nr. 50/2008 între autovehiculele second-hand achiziţionate din Uniunea Europeană în vederea punerii în circulaţie a acestora în România şi autovehiculele de ocazie similare înmatriculate deja în România). Însă, faţă de norma din Codul fiscal, OUG nr. 50/2008 pretindea că îmbracă aspectul unei taxe pentru protejarea mediului înconjurător.
După pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-402/09. Ioan Tatu c. Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu, Ministerul Mediului prin care instanţa de contencios european a statuat că reglementarea internă în vigoare la acel moment (respectiv OUG nr. 50/2008) este contrară art. 110 TFUE, legiuitorul a reacţionat la această decizie a CJUE prin schimbarea denumirii taxei, din taxă de poluare în „taxa pentru emisiile poluante” introdusă prin Legea nr. 9/2012, adoptată la data de 6 ianuarie 2012. Deşi iniţial destinată a se aplica şi la înmatricularea autovehiculelor naţionale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială prevăzută de art. 2141 Cod fiscal sau taxa de poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, respectiva normă care prevedea aplicarea taxei pentru emisiile poluante şi cu privire la autovehiculele naţionale aflate în situaţia menţionată a fost suspendată prin OUG nr. 1/2012 până la data de 01.01.2013, astfel încât în această perioadă, între reglementarea anterioară (O.U.G. nr. 50/2008) şi Legea nr. 9/2012 nu există nicio diferenţă de natură juridică, singurul aspect modificat fiind denumirea sarcinii fiscale.
La data de 1 ianuarie 2013 au reintrat în vigoare dispoziţiile suspendate ale Legii nr. 9/2012 care prevedeau faptul că obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule prevăzută de art. 2141 Cod fiscal şi nici taxa de poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008.
Ulterior, prin OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule s-a adoptat o nouă reglementare intrată în vigoare la data de 15 martie 2013 şi în esenţa quasi-identică cu dispoziţiile Legii nr. 9/2012 aflate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2013 şi până la abrogarea acestui act normativ de către OUG nr. 9/2013.
Dispoziţiile art. 110 TFUE prevăd faptul că „(1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”, scopul art. 110 TFUE (3) fiind „acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 28-30 TFUE prin taxarea internă discriminatorie!, Tratatul interzicând taxele vamale de import şi la export, precum şi taxele cu efect echivalent, produsele străine neputând fi supuse unui regim fiscal mai sever faţă de produsele interne.
Cu privire la impunerea unor sarcini fiscale referitoare la autovehicule, instanţa de contencios european (5) a arătat că dreptul unional nu interzice folosirea politicii fiscale pentru a atinge scopuri sociale, însă acest lucru este posibil decât atunci când respectiva sarcină fiscală se bazează pe un criteriu obiectiv, nu este discriminatorie şi nu are un caracter contencios.
Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a CJUE, interdicţia prevăzută la articolul 10 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale.
Analizând legislaţia internă anterioară în raport eu art. 110 TFUE, se constată că aceasta era contrară dreptului unional, întrucât cu ocazia achiziţionării unui autovehicul second-hand deja înmatriculat în România (produs naţional în sensul art. 110 TFUE) dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru în accepţiunea art. 110 TFUE) în vederea punerii sale în circulaţie în Romania, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplica.
În aceste condiţii, fiind relativ clar caracterul şi efectul discriminator al reglementării interne în raport de produsele importate, se apreciază că aceasta contravine art. 110 TFUE care trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.
Prin O.U.G. nr. 9/2013 s-a urmărit, în principal, găsirea unei formule legislative care să nu mai conţină deficientele vădite a celor anterioare (care instituiau o clară diferenţă de tratament în favoarea produselor naţionale – care nu erau supuse sarcinilor fiscale – şi cele importate – care erau supuse acestor sarcini). Astfel, prin OUG nr. 9/2013 legiuitorul a încercat înlăturarea văditei diferenţe de tratament fiscale fată de autovehiculele importate din statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România şi produsele naţionale, prin stabilirea faptului că timbrul de mediu se va datora şi pentru produsele naţionale cu privire la care nu s-au achitat sarcinile fiscale anterior prevăzute de reglementările anterioare (art. 4 alin. 1 lit. c din OUG nr. 9/2013), precum şi pentru acele autovehicule pentru care, chiar dacă aceste sarcini fiscale s-au aplicat, ulterior persoanele cărora li s-au efectuat aceste prelevări de natură fiscală au obţinut restituirea lor ca urmare a unei proceduri judiciare (art. 4 alin. 1 lit. d din OUG nr. 9/2013).
Potrivit dispoziţiilor acestui din urmă act normativ, respectiv a art. 4 din OUG nr. 9/2013, timbrul de mediu se datorează în următoarele ipostaze
a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Reglementarea actuală cuprinsă în art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu nu se află în consonanţă cu dispoziţiile art. 110 TFUE în ceea ce priveşte autovehiculele second-hand importate de statele membre ale Uniunii Europene în vederea punerii lor în circulaţie în România, întrucât normelor fiscale interne nu le este permis să favorizeze vânzarea autovehiculelor second-hand naţionale, corelativ, descurajând importul de vehicule second-hand similare, iar aceste dispoziţii au acelaşi efect favorizant faţă de produsele naţionale, cel puţin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membre ale Uniunii Europene.
Prin acest efect al OUG nr. 9/2013, persoanele care urmăresc achiziţionarea unui autovehicul sunt direcţionate înspre dobândirea unui autovehicul naţional din categoria acelora nesupuse plăţii timbrului de mediu, în timp ce în ipoteza achiziţionării unui autovehicul dintr-un alt stat, membru al Uniunii Europene invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România (art. 4 alin. alin. 1 lit. a OUG nr. 9/2013).
Ca atare, caracterul indirect discriminator al actualei reglementări interne, faţă de produsele importate, efect contrar dispoziţiilor art. 110 TFUE care prohibesc o atare consecinţă, este evident, astfel că, raportat la cele mai sus-expuse, Tribunalul apreciază că dispoziţiile OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispoziţiilor art. 110 TFUE în ceea ce priveşte autoturismele de ocazie achiziţionate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora in circulaţie în România, întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale exceptate de la plata timbrului de mediu (respectiv autovehiculele pentru care s-au efectuat prelevările aferente în temeiul reglementărilor anterioare, prelevări care nu au fost restituite de către organul fiscal), descurajându-se în acest mod importul produselor similare a altor state membre, aspect pe care jurisprudenţa CJUE l-a sancţionat în cauza loan Tatu.
Însă, pentru a analiza susţinerile reclamantului privind greşita aplicare a normelor comunitare si înlăturare a celor interne trebuie stabilit daca s-a dovedit în cauza ca autoturismul provine din Uniunea Europeana şi a fost înmatriculat anterior în vreuna din ţările membre ale UE, pentru ca doar acest fapt atrage aplicarea art. 90 al. 1 devenit art. 110 din Tratatul UE.
Potrivit art. 90 alin. 1 din Tratatul C.E., „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.
Aşadar, dispoziţiile art. 90 alin. 1 TCE, interzic orice discriminare intre produsele naţionale si produsele altor state membre, prin urmare si o discriminare determinată de o diferenţă între impozitele aplicate „produselor altor state membre” şi impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.
Aşadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparaţie între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparaţie cu nivelul de impozitare a produselor de pe piaţa internă a Statului Român.
Este necontestat că taxa de primă înmatriculare s-a plătit de către toţi particularii care au dorit să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta, însă pentru aplicarea normelor comunitare si înlăturare celor interne trebuie stabilit daca s-a dovedit în cauza ca autoturismul a mai fost înmatriculat anterior în vreo ţară membră a Uniunii Europene.
În speţă, reclamantul, cu înscrisurile depuse, nu a dovedit că taxa achitată la data de 06.05.2014 pentru înmatricularea autoturismului marca V., a fost plătită pentru un autovehicul deja înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene.
Prin urmare, având în vedere că scopul normei comunitare a fost acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenta, prin eliminarea practicilor protecţioniste rezultate din aplicarea unor impozite interne de orice natura prin care se discrimineze produsele provenite din alte state, precum şi faptul că, din interpretarea textului tratatului, cât si a jurisprudenţei CEJ rezulta ca taxa pentru primă înmatriculare este discriminatorie numai în ce priveşte autoturismele folosite care provin din UE, însa nu si în ce priveşte autoturismele noi pentru care exista aceleaşi criterii de calculare a taxei indiferent ca provin din alte state membre UE sau din România, Tribunalul constată că reclamantului nu îi sunt aplicabile normele comunitare.
Pe de altă parte, potrivit art. 148 din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Or, caracterul discriminatoriu al acestor prevederi legale poate fi invocat doar în situaţia autoturismelor second-hand, achiziţionate dintr-un stat membru al UE şi înmatriculate pentru prima data în acel stat pentru care, la înmatricularea aceluiaşi autoturism în România se pretinde plata acestei taxe, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă întrucât, din actele dosarului, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, nu rezultă că autoturismul pentru care s-a achitat taxa de primă înmatriculare a fost anterior înmatriculat într-un stat membru UE.
În raport de cele expuse şi, în condiţiile în care din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit nu rezultă nici faptul că acesta ar proveni dintr-un stat membru UE, cererea reclamantului este apreciată ca fiind lipsită de temei legal, urmând să fie respinsă, ca atare.
