În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”,
Pornind de la împrejurarea că dispoziţiile art.4 din Legea contenciosului administrativ au fost modificate prin Legea nr.262/2007, legiuitorul instituind un „mijloc procedural” prin care partea interesată să poată contesta legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, de care partea adversă înţelege să se prevaleze pentru a-şi demonstra pretenţiile, sau pentru a-şi apăra ori valorifica un drept, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că excepţia de nelegalitate este o formă de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative, prin ea tinzându-se la înlăturarea actului administrativ ce are incidenţă în cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti.
Art. 4, alin. 1 şi 2, din Legea nr. 554/2004
Legea nr. 262/2007
Deciziile Curţii Constituţionale nr.425 şi nr.426/2008
Prin acţiunea adresată Judecătoriei Constanţa şi înregistrată sub nr.27712/212/20.04.2010, reclamantul C.A. prin procurist D.G., a chemat în judecată pârâţii P.C. şi C.I., solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
1. constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.132 din 08.02.2006, nr.1334 din 27.09.2001, rectificat prin Încheierea nr.746 din 14.03.2005 şi nr.296/16.03.2006;
2. revenirea întregului imobil în proprietatea numitului P.C., pentru a-l putea executa în baza titlului executoriu – Decizia civilă nr.158/26.03.2010 a Tribunalului Constanţa, investită cu formulă executorie;
3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 24 noiembrie 2010, reclamantul C.A., prin procurist D.G., a depus cerere completatoare, prin care a solicitat revizuirea Sentinţelor civile nr.9705 din 16.04.2002 a Judecătoriei Constanţa, prin care se constată existenţa unui drept de proprietate, prin accesiune imobiliară asupra construcţiei din Constanţa str. I.N. nr.11, în favoarea pârâtului P.C. şi a Sentinţei civile nr.9931 din 05.10.2004 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul P.C., dispunându-se obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate acestuia, a imobilului construcţie situat în Constanţa, str. I.N. nr.11.
Prin Încheierea de şedinţă pronunţată de Judecătoria Constanţa la data de 17.01.2011, s-a dispus disjungerea cererii având ca obiect revizuire şi înregistrarea unui nou dosar, acordându-se termen la 24.01.2011.
Ulterior, la data de 18.01.2011 pârâtul C.I. a înţeles a depune la dosarul cauzei cerere privind înscrierea în fals împotriva înscrisurilor: certificat de urbanism nr. 1145/19.08.1992 şi autorizaţie de construcţie nr.151/20.08.1992, acte administrative pentru care instanţa de fond a apreciat că motivele invocate vizează excepţia de nelegalitate, la termenul de judecată din 28.02.2011.
Aceasta este situaţia de fapt urmare căreia, prin Încheierea de şedinţa din data de 07.03.2011, Judecătoria Constanţa dispune în raport cu art.4 din Legea nr.554/2004, suspendarea judecăţii cauzei şi sesizarea instanţei de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanta, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.1145/19.08.1992 emis de CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi a autorizaţie de construcţie nr.151 din 20.08.1992 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA.
Pentru a aprecia de această manieră, instanţa a reţinut în esenţă că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, modificată, atât timp cât se solicită cercetarea legalităţii unor acte administrative unilaterale cu caracter individual, pe cale de excepţie, constatând că de actele administrative respective depinde soluţionarea litigiului pe fond.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr.27712/212/06.07.2010, cauză în care, prin întâmpinare, reclamantul C.A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de către petenţii-pârâţi P.C. şi C.I., ca nefondate, depunând şi dovada existenţei unei plângeri penale împotriva acestora.
La data de 10.08.2011, pârâtul C.I. formulează Precizări cu privire la excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.1145 din 19.08.1992 şi a autorizaţie de construcţie nr.151/20.08.1992, arătând că la emiterea acestora nu au fost respectate dispoziţiile legale incidente, respectiv Legea nr.50/1991 şi Ordinul nr.91/91 privind aprobarea formularelor procedurii de autorizare şi a documentaţiilor prevăzute de Legea nr.50/1991, în sensul că:
– s-a manifestat neglijenţă de tratare şi verificare a cererii de eliberare a autorizaţiei de construire;
– eliberarea autorizaţiei de construire s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.6 din Legea nr.50/1991, în forma în vigoare la data de 20 august 1992 – fără analiza anexelor obligatorii privind: planul de amplasare a construcţiei, planuri privind destinaţia, alcătuirea, funcţionarea şi înfăţişarea construcţiei, proiectul autorizat, dovada titlului solicitantului asupra terenului, avizele legale necesare;
– cele două acte au fost eliberate în lipsa titlului solicitantului asupra terenului şi construcţiei, ce nu exista;
– înscrisul sub semnătură privată din 22.09.1987, nu îndeplinea condiţiile unui act translativ de proprietate;
– convenţia din septembrie 1987 era sancţionată cu nulitatea absolută, în considerarea dispoziţiilor Legii nr.58/1974, aspect statuat prin Sentinţa civilă nr.6465/20.05.2998 pronunţată în dosar nr.16832/1996 al Judecătoriei Constanţa, prin care s-a respins şi cererea privind constatarea dreptului de superficie şi a calităţii intervenientului de constructor de bună credinţă, asupra imobilului litigios;
– actele administrative a căror nelegalitate solicită a se constata, au fost eliberate altor persoane decât titularului dreptului de proprietate,
solicitând admiterea excepţiei de nelegalitate şi anularea acestor acte administrative.
Legal citaţi, pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA şi CL CONSTANŢA nu au formulat şi depus întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 04.10.2011, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate.
Prin Sentinţa civilă nr.1603 din 04.10.2011, Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal, admite excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, respingând excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.1145/19.08.1992 şi a autorizaţiei de construire nr.1151 din 20.08.1998, emise de PRIMARUL MUN.CONSTANŢA, ca inadmisibilă, cu consecinţa obligării pârâtului C.I. la plata către pârâţii CL CONSTANŢA şi PRIMARUL MUN. CONSTANŢA, a sumei de 620 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând în esenţă, următoarele:
Potrivit art.137 alin.1 C.proc.civilă : ”Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedura, precum si asupra celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii.”
S-a reţinut că excepţia de nelegalitate este una din formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative şi tinde la înlăturarea unui act administrativ ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţei judecătoreşti, constitue o apărare ce poate fi invocată oricând de oricare dintre părţile litigante, precum şi de instanţă din oficiu, iar prin înlăturarea sa nu se tinde la anularea actului administrativ nelegal, ci numai la înlăturarea lui din soluţionarea litigiului.
In speţa, s-a reţinut că instanţa de contencios administrativ a fost chemată a se pronunţa asupra nelegalităţii certificatului de urbanism nr.1145/19.08.1992 –si a autorizaţiei de construire nr.1151/20.08.1992, emise de pârâtul PRIMARUL MUN.CONSTANŢA, astfel că se constată că acestea sunt încheiate sub imperiul Legii nr.29/1990, punându-se problema dacă pârâtul C.I. mai poate invoca pe cale de excepţie nelegalitatea actelor emise în anul 1992, urmare apariţiei Legii nr.554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007, fără ca prin aceasta să fie înfrânt principiul securităţii juridice şi al predictibilităţii normei juridice.
Din perspectiva instanţei răspunsul este unul negativ, cât timp actele administrative emise de autorităţile locale au dobândit caracter definitiv, nefiind contestate pe calea acţiunii directe, potrivit procedurilor reglementate de Legea nr. 29/1990, iar prin declararea ca ilegală în cadrul unui proces, pe cale indirectă, a unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau a unei părţi a acestuia, apreciază instanţa de fond că termenele de contestare prevăzute de legea contenciosului administrative pentru acţiunea directă nu mai au sens.
În acest context, principiul securităţii juridice, în temeiul căruia se instituie termene de contestare în contencios administrativ, şi care au ca efect, în cazul nerespectării lor, dobândirea caracterului definitiv al actului administrativ, este astfel înfrânt, ori, arată instanţa că practica judiciară, indusă de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin soluţia de principiu adoptată la 20.02.2006, a statuat constant că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată în cauză, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007 – ”legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.425 din 10.03.2008 şi Decizia nr.426 din 10.04.2008, a reţinut că prevederile art.4 din Legea nr.554/2004 sunt constituţionale în raport de prevederile art.1 alin.5, art.15 alin.2, art.16 alin.1, art.20 alin.2, art.21, art. 23 şi art.44 din Legea fundamentală.
Însă, în ceea ce priveşte această dispoziţie legală, respectiv art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art.II alin.2 teza finală din Legea nr.262/2007, ce reprezintă temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, consideră instanţa de fond a trebui precizat că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art.20 alin.2 din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art.148 alin.2 din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitara.
Se arată că, în privinţa rolului ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexe C – 383/06 şi C -385/06).
Raportându-se aşadar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O., precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, instanţa urmează a înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care se permite cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel „dreptul la un proces echitabil”, consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica C.E.D.O., precum şi art.47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiul securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept”.
Se arată faptul că, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O a reţinut că „posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice” (C.E.D.O. Hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Brumărescu c. România, § 62), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art.6 din Convenţie.
Argumentele C.E.D.O. expuse în speţa citată sunt perfect valabile şi în speţa dedusă judecăţii, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art.304 pct.7, pct.8, pct.9 Cod pr.civilă, cu următoarea motivaţie, în esenţă:
– greşit instanţa de fond a procedat la respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative contestate, deoarece:
o motivarea sentinţei instanţei de fond este contradictorie şi străină de natura pricinii;
o operează o schimbare a naturii juridice a actelor juridice administrative deduse judecăţii, pe care le transformă în acte jurisdicţionale;
o este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii;
o respingerea excepţiei contravine dreptului reclamantului privind liberul acces la justiţie, respectiv, nu se poate aprecia că „de plano” singura posibilitate de a supune aceste acte controlului de legalitate, este calea acţiunii directe în contencios administrativ.
În speţă, se arată de către recurent că problema nelegalităţii actelor administrative emise în anul 1992 a apărut ca o chestiune incidentă cererii formulate de intimaţi pentru anularea titlului său, iar introducerea unei acţiuni în contencios administrativ şi suspendarea judiciară facultativă a cauzei civile nu constituie un remediu procesual efectiv, dimpotrivă, sunt total ineficiente.
Tot astfel, arată recurentul că „practica Curţii Europene recunoaşte statelor naţionale dreptul de a reglementa accesul resortisanţilor săi la actul de justiţie, respectiv, acesta este supus unor limitări admise implicit pentru că el cere prin însăşi natura sa ca Statul să îl reglementeze. Statele contractante beneficiază în materie de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, numai Curtea poate statua în ultima instanţă asupra respectării exigenţelor convenţiei; ea trebuie să se convingă ca limitările puse în aplicare nu restrâng accesul oferit individului de o manieră sau într-o asemenea măsura ca dreptul să fie afectat chiar în substanţa sa. În plus, o asemenea limitare nu poate fi în acord cu articolul 6 § 1 decât dacă are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între modalităţile utilizate şi scopul urmărit”.
Solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:
Reclamantul C.I. a investit instanţa cu soluţionarea cauzei având ca obiect excepţia de nelegalitate a actelor administrative emise de pârâţii CL şi PRIMARUL MUNICIPIULUI C-ŢA, respectiv: certificatul de urbanism nr.1145 din 19.08.1992 şi autorizaţia de construcţie nr.151 din 20.08.1992, cu motivaţia în esenţă că:
– s-a manifestat neglijenţă de tratare şi verificare a cererii de eliberare a autorizaţiei de construire;
– eliberarea autorizaţiei de construire s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.6 din Legea nr.50/1991, în forma în vigoare la data de 20 august 1992 – fără analiza anexelor obligatorii privind: planul de amplasare a construcţiei, planuri privind destinaţia, alcătuirea, funcţionarea şi înfăţişarea construcţiei, proiectul autorizat, dovada titlului solicitantului asupra terenului, avizele legale necesare;
– cele două acte au fost eliberate în lipsa titlului solicitantului asupra terenului şi construcţiei, ce nu exista;
– înscrisul sub semnătură privată din 22.09.1987, nu îndeplinea condiţiile unui act translativ de proprietate;
– convenţia din septembrie 1987 era sancţionată cu nulitatea absolută, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 58/1974, aspect statuat prin Sentinţa civilă nr.6465/20.05.2998 pronunţată în dosar nr. 16832/1996 al Judecătoriei Constanţa, prin care s-a respins şi cererea privind constatarea dreptului de superficie şi a calităţii intervenientului de constructor de bună credinţă, asupra imobilului litigios;
– actele administrative a căror nelegalitate solicită a se constata, au fost eliberate altor persoane decât titularului dreptului de proprietate.
Aşa fiind, şi examinând dispoziţiile cuprinse în art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, potrivit cu care „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că, de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza…”, cu referire la art.4 alin.2 din lege „Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”, Curtea apreciază că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a constatat a fi chemată să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate privind două acte administrative individuale încheiate sub imperiul Legii nr.29/1990.
Pornind de la împrejurarea că dispoziţiile art.4 din Legea contenciosului administrativ au fost modificate prin Legea nr.262/2007, legiuitorul instituind un „mijloc procedural” prin care partea interesată să poată contesta legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, de care partea adversă înţelege să se prevaleze pentru a-şi demonstra pretenţiile, sau pentru a-şi apăra ori valorifica un drept, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că excepţia de nelegalitate este o formă de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative, prin ea tinzându-se la înlăturarea actului administrativ ce are incidenţă în cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti.
Cu alte cuvinte, faţă de textul de lege sus-citat, Curtea reţine că excepţia de nelegalitate constituie o apărare ce poate fi invocată de oricare dintre părţile litigante, oricând, precum şi de instanţă din oficiu, iar prin admiterea sa nu se ajunge la anularea actului administrativ nelegal, ci numai la constatarea nelegalităţii acestuia, astfel că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond şi-a pus problema dacă reclamantul pârât C.I. mai poate invoca pe cale de excepţie nelegalitatea actelor emise în anul 1992, urmare apariţiei Legii nr.554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007, fără ca prin aceasta să fie înfrânt „principiul securităţii juridice” şi al „predictibilităţii normei juridice”.
Legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că, odată ce actele administrative emise de autorităţile locale au dobândit caracter definitiv, nefiind contestate pe calea acţiunii directe potrivit procedurilor reglementate de Legea nr.29/1990, prin declararea ca ilegală în cadrul unui proces, pe cale indirectă, termenele de contestare prevăzute de legea contenciosului administrativ pentru acţiunea directă nu mai au sens.
Aceasta este concepţia/explicaţia legiuitorului atunci când statuează asupra „principiului securităţii juridice a actelor administrative” în temeiul căruia se instituie termene de contestare în contencios administrativ, şi care au ca efect, în cazul nerespectării lor, dobândirea caracterului definitiv al actului administrativ.
În realizarea rolului de jurisdicţie supremă ce îi revine în materia contenciosului administrativ şi fiscal, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a avut o jurisprudenţă constantă şi unitară cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art.4 din legea contenciosului administrativ, stabilind cu caracter de principiu şi reţinând cu regularitate că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.
La rândul său, Curtea Constituţională, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 din Legea nr.554/2004, a statuat prin Deciziile nr.425/10.03.2008 şi nr.426/10.04.2008 asupra faptului că dispoziţiile sus-arătate cuprinse în legea contenciosului administrativ sunt constituţionale în raport cu „principiul stabilităţii raporturilor juridice” şi cu prevederile art.1 alin.5, art.15 alin.2, art.16 alin.1, art.20 alin.2, art.21, art.23 şi art.44 din Constituţia României.
Totodată, Curtea reţine că, în considerarea rolului ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător convenţional şi comunitar, Plenul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 26 mai 2008 a decis, în aplicarea art.20 alin.2 şi art.148 alin.2 din Constituţie, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, înlăturarea aplicării dispoziţiilor art.4 alin.1 din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.262/2007, şi ale art.II alin.2 teza finală din Legea nr.262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
Faţă de reţinerile sus-expuse, legal şi temeinic instanţa de fond a avut în vedere că, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art.20 alin.2 din Constituţie, cu privire la prioritatea tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, cum este cazul Convenţiei Europene, iar pe de altă parte, în sensul art.148 alin.2 din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern, cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
În acest sens, chiar şi Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la „rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar”, a statuat că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, precum legea generală, privind dreptul administrativ care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât a beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul comunităţii să fie pe deplin luat în considerare” – Hotărârea din 13 martie 2008, Cauzele conexe C-383/06 şi C-385/06.
Raportându-se aşadar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O., precum şi la reglementările comunitare, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg face referire la împrejurarea că „instanţa urmează a înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004”, reţinând că „aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului”.
Aşa fiind, apreciază Curtea că dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 încalcă „dreptul la un proces echitabil” consacrat de dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi practica CEDO, precum şi cele ale art.47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice”, ce se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, sens în care poate fi amintită Hotărârea din 28 septembrie 1999, Cauza Brumărescu c.România (§62), publicată în M.O nr.414 din 31 august 2000.
În aceste condiţii, apreciază Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut argumentele C.E.D.O. expuse în speţa citată, ca fiind perfect valabile şi în speţa dedusă judecaţii, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.
Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat.
