– art. 126 din Codul fiscal
– H.G. nr. 44 din 2004
Intimatul reclamant a fost supus unei inspectii fiscale în perioada 19.02.2013 – 28.03.2013, inspectie finalizata prin raportul de inspectie fiscala nr. F-SM xxx/28.03.2013 (filele nr. 74-107). În urma inspectiei s-a constatat, printre altele, ca reclamantul înregistreaza în evidentele contabile productia de masa lemnoasa din care reclamantul distribuie o parte pe baza avizelor de însotire a marfii catre primarii, composesorate, persoane fizice, cu care are încheiate contracte de administrare a fondului forestier, pentru care regia administreaza fondul forestier, fara a emite factura pentru contravaloarea acesteia si fara a colecta TVA.
Prima instanta a retinut în mod corect ca, în cazul distribuirii masei lemnoase pe baza avizelor de însotire a marfii catre proprietari, nu are loc un transfer al dreptului de proprietate asupra produselor lemnoase, un schimb de bunuri sau plata unui serviciu, ci o predare fizica a produselor de la administrator la proprietar. Astfel, operatiunea de distribuire a produselor lemnoase catre proprietar nu constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plata astfel cum aceste operatiuni sunt definite de art.126 Cod fiscal si de H.G. nr.44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, astfel ca aceasta operatiune nu intra în sfera de aplicare a TVA.
Fondul forestier apartinând primariilor, composesoratelor sau persoanelor fizice, este dat în administrarea ocolului silvic în temeiul art. 10 din Codul silvic, astfel ca ocolul silvic nu devine proprietar asupra fondului forestier administrat. Ca urmare, întrucât masa lemnoasa obtinuta din exploatare apartine tot proprietarilor fondului forestier, administratorul preda aceasta masa lemnoasa proprietarilor fara sa efectueze din punct de vedere fiscal o livrare de bunuri.
Sumele stabilite astfel în sarcina reclamantei-intimate si care fac obiectul actelor administrative anulate de prima instanta, respectiv TVA si impozit pe venit, sunt nelegale deoarece reclamantul nu a încasat niciodata un pret pentru masa lemnoasa predata proprietarilor padurilor, neavând calitatea de vânzator în raporturile cu acestia, ci doar calitatea de administrator al proprietatii acestora.
În ceea ce priveste motivul de recurs ce vizeaza reducerea cheltuielilor de judecata acordate de prima instanta, s-a constatat de catre instanta de recurs ca acestea nu sunt disproportionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfasurata de avocat, situatie în care nu se impune reducerea acestora.
Decizia nr. 2666/ 05. 10. 2015 a Curtii de Apel Oradea – Sectia a II – a civila, de contencios administrativ si fiscal
Dosar nr. 5826/83/CA/2013
Prin sentinta nr. 2386/22.10.2014 pronuntata de Tribunalul S. M. s-a admis actiunea în contencios administrativ fiscal înaintata de reclamantul OCOLUL SILVIC A. RA, împotriva pârâtului MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE – A.N.A.F. – DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N. si, în consecinta:
S-a anulat în parte Decizia nr. 58/02.10.2013 emisa de pârâta D.G.R.F.P. C. N. privind modul de solutionare a contestatiei nr. xxxxx/30.04.2013, referitor la punctul 1 din decizie.
S-a anulat în parte Decizia de Impunere nr. F-SM xxx/29.03.2013 emisa în baza Raportului de Inspectie Fiscala nr. F-SM xxx/28.03.2013 încheiat de D.G.F.P. S. M. – Activitatea de inspectie fiscala, cu privire la suma de 172.448 lei, reprezentând: 114.661 lei TVA, 1.194 lei majorari de întârziere aferente TVA, 2.397 lei penalitati de întârziere aferente TVA, 41.367 lei impozit pe profit, 6.624 lei majorari de întârziere aferente impozitului pe profit, 6.205 lei penalitati de întârziere aferente impozitului pe profit.
A fost obligat pârâtul la plata catre reclamant a sumei de 172.448 lei executata silit în baza Deciziei de impunere F-SM xxx/29.03.2013, cu dobânda fiscala de la data executarii pâna la data restituirii.
A fost obligat pârâtul sa plateasca reclamantului suma de 5350 lei cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentinte, în termen, a formulat recurs pârâta DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C. N. prin ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE S. M., solicitând admiterea acestuia, casarea sentintei recurate si, în rejudecare, respingerea actiunii petentului ca neîntemeiata.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arata urmatoarele:
Considera ca hotarârea atacata a fost pronuntata cu aplicarea gresita a normelor de drept material, solutia data întemeindu-se pe motive straine de natura pricinii, fiind incidente dispozitiile legale prevazute de art. 488 pct. 6 si 8 din noul Cod de procedura civila.
Pe parcursul solutionarii pricinii si prin urmare în cuprinsul Sentintei nr. 2386/CA pronuntata în data de 22.10.2014 de Tribunalul S. M. în dosar nr. 5826/83/2013 nu sunt retinute argumente sau documente care sa combata situatia de fapt constatata de organele de inspectie fiscala prin Decizia de impunere nr. F-SM xxx/29.03.2013, Raportul de inspectie fiscala nr. F-SM xxx/28.03.2013 si Decizia nr. xx/02.10.2013 emisa de D.G.R.F.P. C. N. privind modul de solutionare a contestatiei formulata de petenta.
Instanta a retinut ca aspectele de nelegalitate a deciziei de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare contestate în prezenta cauza, vizeaza interpretarea în principal a dispozitiilor art.126 alin. 1 lit. a) din Codul fiscal citat de catre pârâta, în sensul de stabilire a faptului daca masa lemnoasa înregistrata în contabilitatea reclamantei ca si productie proprie si distribuita pe baza avizelor de însotire a marfii catre primarii, composesorate, persoane fizice etc. (cu care are încheiate contracte de administrare a fondului forestier), pentru care regia administreaza fondul forestier, fara a emite factura pentru contravaloarea acesteia si fara a colecta TVA, este sau nu o operatiune impozabila ce intra în sfera de aplicare a TVA, respectiv stabilirea faptului daca aceasta distribuire de masa lemnoasa, catre categoria de beneficiari mai înainte aratata reprezinta o livrare de bunuri sau o prestare de servicii cu plata.
În evidentele contabile ale regiei se înregistreaza ca si venit din vânzarea masei lemnoase catre primariile care au calitatea de asociati un procent cuprins intre 45% -100% din totalul valorii masei lemnoase livrate pe baza avizelor de însotire a marfii.
Precizeaza ca nu exista nici o baza legala pentru a înregistra pe venituri impozabile si a calcula impozit aferent doar pentru o parte a livrarilor efectuate de catre regie. Aceste livrari nu se regasesc la venituri neimpozabile.
Arata ca în speta sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, conform carora:
(1) Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta între veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate în scopul realizarii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul si alte elemente similare veniturilor si cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.
Având în vedere cele prezentate, arata recurenta ca rezulta ca impozitul pe profit contestat în suma de 41367 lei s-a determinat în mod corect.
Apreciaza ca în cuprinsul Sentintei civile nr. 2386/CA pronuntata în data de 22.10.2014 de Tribunalul S. M. în dosar nr.5826/83/2013 nu sunt prezentate argumente sau documente care sa combata situatia de fapt constatata de organele de inspectie fiscala prin Raportul de inspectie fiscala nr. F-SM xxx/28.03.2013, Decizia de impunere nr. F-SM xxx/29.03.2013 si Decizia nr. xx/02.10.2013 de solutionare a contestatiei precizate mai sus.
Actele contestate sunt motivate în fapt si în drept si prezinta situatia de fapt retinuta de organele fiscale, astfel ca nu exista motive de anulare a acestora, din punct de vedere procedural.
Totodata, arata faptul ca dreptul de a pretinde cheltuielile de judecata ocazionate de procesul declansat nu trebuie exercitat abuziv.
În subsidiar, în ceea ce priveste cheltuielile de judecata în contextul în care instanta nu ar primi criticile de nelegalitate si netemeinicie invocate, solicita instantei sa procedeze la cenzurarea/diminuarea acestora.
Potrivit art.45 alin. 1 lit. f) din O.G. nr.80/2013 privind timbrul judiciar, potrivit caruia: „1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, dupa caz, integral, partial sau proportional, la cererea petitionarului, în urmatoarele situatii: c) când actiunea sau cererea ramâne fara obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispozitii legale; j) în alte cauze expres prevazute de lege, prin urmare solicita exonerarea institutiei recurente de la plata acestora.
În drept, s-au invocat prevederile art. 20 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ actualizata raportat la dispozitiile art. 488 art. 6 si 8 din noul Cod de procedura civila, dispozitiile legale la care s-a facut referire cuprinsul cererii de recurs, art. 10 si art. 11 alin. 3 din H.G. 520/2013 cât si dispozitiile Ordinului Presedintelui A.N.A.F. nr. 1500/ 01.08.2013.
Intimatul reclamant OCOLUL SILVIC A. R.A., prin întâmpinarea formulata, a solicitat respingerea recursului ca nefondat si mentinerea în totalitate a hotarârii atacate, cu obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecata, pentru urmatoarele considerente:
Arata ca prima instanta a dispus în mod temeinic si legal anularea actelor administrative atacate.
Recurenta-pârâta îsi întemeiaza recursul pe dispozitiile art. 488 pct.6 si 8 Cod de procedura civila, însa tocmai argumentele expuse de aceasta în sustinerea motivelor de recurs, apreciaza intimata, sunt contradictorii între ele, dar si contrare dispozitiilor de drept material aplicabile spetei si invocate de aceasta. De altfel, mai arata, astfel cum a probat în fata primei instante, argumentele invocate de emitentii actelor administrative atacate sunt contrare chiar si opiniei exprimate de Directia Legislatie în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finantelor Publice, opinie emisa cu ocazia unei solicitari din partea Directiei Generale a Finantelor Publice A. pentru o situatie similara celei deduse judecatii. Astfel, modul de interpretare a dispozitiilor legale de catre echipa de control din cadrul Administratiei Judetene a Finantelor Publice S. M. cu privire la situatia juridica analizata în cauza este izolata, neavând corespondent în aplicarea acelorasi dispozitii legale altor subiecti de drept care au acelasi regim juridic cu cel al reclamantei, respectiv ocoale silvice private înfiintate de unitatile administrativ-teritoriale proprietare de fond forestier.
Apreciaza ca în mod corect prima instanta a retinut la pag. 12 a sentintei ca aspectele de nelegalitate a deciziei de impunere privind obligatiile suplimentare contestate în prezenta cauza vizeaza interpretarea în principal a dispozitiilor art. 126 alin. 1 lit. a) din Codul fiscal citat de catre pârâta, în sensul de a se stabili daca masa lemnoasa preluata de catre proprietarii fondului forestier, pentru care ocolul silvic administreaza fondul forestier (primariile proprietare, composesorate proprietare, persoane fizice cu care are încheiate contracte de administrare), pentru care ocolul silvic întocmeste avize de însotire a marfii, fara a întocmi si facturi fiscale pentru contravaloarea acestui material lemnos si fara a colecta TVA, este sau nu o operatiune impozabila ce intra în sfera de aplicare a TVA, respectiv stabilirea faptului daca aceasta distribuire de masa lemnoasa catre categoria de beneficiari mai sus aratata reprezinta o livrare de bunuri sau o prestare de servicii cu plata.
Sustine ca, în mod legal, prima instanta a retinut ca aceasta situatie nu este o operatiune impozabila ce intra în sfera de aplicare a TVA.
Mai arata ca, în opinia recurentei-pârâte, reclamantul Ocolul Silvic A. RA, în calitate de administrator al fondului forestier, ar fi trebuit sa emita facturi fiscale proprietarilor de paduri pentru materialul lemnos provenit din proprietatea acestora si folosit de catre acestia în cursul desfasurarii activitatii lor si sa colecteze TVA pentru acest material lemnos preluat de proprietari.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie vadit nelegala, recurenta-pârâta nu a avut în vedere dispozitiile legale incidente în cauza, la care s-a raportat în mod corect prima instanta în fundamentarea solutiei pronuntate.
Astfel potrivit art. 10 din Legea nr. 46 din 19 martie 2008 – Codul silvic, sunt obligatorii administrarea, precum si asigurarea serviciilor silvice, dupa caz, la toate padurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice” în baza alin.2 al aceluiasi articol “administrarea, precum si serviciile silvice, dupa caz, se asigura prin ocoale silvice autorizate, denumite în continuare ocoale silvice, care sunt de doua tipuri:
a)ocoale silvice de stat – din structura Regiei Nationale a Padurilor – Romsilva, care administreaza paduri proprietate publica a statului si care sunt înfiintate de aceasta;
b)ocoale silvice private care sunt înfiintate, în conditiile legii, de unitatile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociatii constituite de catre acestea.”
OCOLUL SILVIC A. RA este o regie autonoma, un ocol silvic privat, înfiintata în conformitate cu prevederile Legii 46/2008, privind Codul silvic, a Legii 215/2001 a administratiei publice locale si a Ordinului Ministrului 904/2010.
OCOLUL SILVIC A. RA a fost înfiintat prin asocierea mai multor unitati administrativ-teritoriale, respectiv: Oras A., Comuna V., Comuna D., Comuna C., Comuna V. S. M., Comuna P., Comuna V., Comuna C., Comuna T., Comuna S., Comuna T., Comuna C. O., Comuna T. M. în vederea constituirii unei regii cu specific exclusiv silvic ca persoana juridica de drept privat pentru administrarea fondului forestier aflat în proprietate publica a unitatilor administrativ teritoriale asociate, ca ocol silvic privat, înregistrata la Oficiul Registrului Comertului în baza încheierii nr. 3162/02.09.2010.
Prin încheierea nr. 1174/24.03.2011 se modifica actul constitutiv, prin introducerea ca si asociat si a Orasului S. Pe parcursul anului 2011 s-au asociat OCOLULUI SILVIC A. RA si orasul T. M. si comunele O. si C., conform încheierii nr. 4863/08.12.2011.
În fapt, unitatile administrativ-teritoriale detin în proprietate suprafete de paduri, pe care, neavând posibilitatea legala a administrarii si exploatarii acestora prin personal propriu, recurg la obligatia legala a constituirii ocoalelor silvice private si la posibilitatea legala a asocierii în vederea constituirii de ocoale silvice, care, cu personal de specialitate asigura administrarea si exploatarea acestor suprafete de paduri în conformitate cu prevederile legale si strict pentru îndeplinirea obligatiilor legale impuse în sarcina proprietarului.
Pornind de la faptul ca ocoalelor silvice le revine obligatia de a administra fondul forestier, organul fiscal face o confuzie, în sensul ca apreciaza ca ocolul silvic chiar dobândeste atributele calitatii de proprietar al materialului lemnos provenit în fapt din padurile ce apartin proprietarilor ce fac parte din ocolul silvic.
Mai arata ca, având la baza acest rationament eronat, recurenta-pârâta apreciaza ca, atunci când materialul lemnos autorizat pentru exploatare este preluat de catre proprietarul de drept al acestuia din padurea proprietatea acestuia, padure administrata de ocolul silvic, opereaza o livrare de bunuri de la ocolul silvic catre proprietarul de padure, pentru care ocolul silvic ar trebui sa emita o factura de vânzare a acestei mase lemnoase catre însusi proprietarul respectivei paduri, iar acesta din urma sa-si achita contravaloarea fructelor produse de propria-i proprietate.
Sustine ca în aceasta modalitate pârâta apreciaza ca institutia intimata ar trebui sa emita facturi cu TVA si totodata sa contabilizeze ca si venituri materialul lemnos care nu a fost niciodata în proprietatea ocolului silvic, iar proprietarul acestuia, în speta primariile, ar trebui sa-si plateasca materialul lemnos din propria-i padure, desi nu exista nicio prevedere legala care sa poata sustine o astfel de teorie.
Materialul lemnos autorizat pentru exploatare, pe care primariile în calitatea lor de proprietari o preiau de la ocolul silvic nu este destinat comercializarii sau altor activitati economice producatoare de profit, ci este destinat folosintei proprii, în sensul punerii la dispozitie a acestor cantitati catre unitatile de învatamânt, medicale, pentru sediul propriu si altele asemenea, pentru încalzire, fara niciun fel de compensatie baneasca sau de alta natura.
Arata ca exista si situatii în care cantitatea de material lemnos autorizat pentru exploatare excede cantitatii preluate de proprietari în interes propriu, iar în aceste situatii proprietarii mandateaza Ocolul Silvic, în calitate de administrator al fondului forestier, sa înstraineze aceste cantitati catre terti, persoane fizice sau agenti economici. Aceste situatii sunt reglementate în mod expres de însusi proprietarii de fond forestier, care au încheiat în acest sens, cu respectarea legii, Hotarârea nr.5/3010 privind aprobarea pretului pe specii si sortimente a masei lemnoase, hotarâre de altfel respectata de catre ocolul silvic.
Însa, sustine intimata, chiar si în aceste situatii ocolul silvic se comporta ca un mandatar si nu ca un proprietar, în hotarâre fiind stipulate la art. 3 procentele de aplicare la valoarea unei parti, adica cât revine din sumele încasate proprietarului sub forma de redeventa si cât revine cheltuielilor de functionare si organizare a ocolului, respectiv cât este folosit pentru conservarea fondului forestier.
Apreciaza ca în mod corect a retinut prima instanta si incidenta art. 58 alin. l si alin.4 din Codul Silvic:
(1) Produsele specifice fondului forestier national sunt bunurile ce se realizeaza din acesta, respectiv produse lemnoase si nelemnoase.
Art. 128 alin. 1 din Cod Fiscal arata ca este considerata livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca si un proprietar, iar la punctul 6 alin. 1 al titlului VI – TVA din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se precizeaza ca, în sensul art. 128 alin. 1 din Codul fiscal, preluarea de bunuri produse de catre o persoana impozabila înregistrata conform art. 153 din Codul fiscal, pentru a fi folosite în cursul desfasurarii activitatii sale economice sau pentru continuarea acesteia, nu se considera ca fiind o livrare de bunuri, cu exceptia operatiunilor precazute la art. 128 alin. 4 lit. c) din Codul fiscal.
Se arata ca punctul 6 alin. 1 al titlului Vl – TVA din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se aplica si prestarilor de servicii prin similitudine cu preluarea de bunuri pentru folosinta proprie.
Asadar, arata ca, în mod absolut surprinzator este acceptata aceasta teorie pentru situatia similara celei de baza, însa situatiei de baza reglementata de legiuitor în mod expres nu i se aplica acelasi tratament fiscal.
Asadar, punctul 6 alin. 1 al titlului VI – TVA din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal este avut în vedere prin similitudine de catre comisia de solutionare a contestatiei, atunci când se pune problema prestarilor de servicii, aratându-se ca aceleasi prevederi se aplica si prestarilor de servicii si ca, în consecinta, serviciile prestate de un ocol silvic privat si finantate de proprietarii fondului forestier care au constituit acel ocol silvic, nu sunt considerate din punct de vedere al TVA operatiuni impozabile pentru care sa se colecteze TVA.
Mai arata ca solutia este una logica câta vreme masa lemnoasa din fondul forestier este si a ramas tot timpul în proprietatea unitatilor administrativ-teritoriale, fapt de altfel consemnat si în Statutul privind Organizarea si functionarea Regiei Autonome Ocolul Silvic A., unde, la art. 9 alin. 2 se prevede în mod expres ca “bunurile proprietate publica a localitatilor mentionate în prezentul statut, administrate de Ocolul Silvic A. RA, fiind inalienabile se evidentiaza în mod distinct în patrimoniul acesteia, cu exceptia fondului forestier, care figureaza în inventarul public, si au regimul prevazut de lege.”
Mai arata ca, în situatia de fata, operatiunile de preluare a masei lemnoase pentru folosinta proprie nu pot fi efectuate cu plata, întrucât ar contraveni în primul rând reglementarii dreptului de proprietate astfel cum acesta se regaseste în Codul Civil, o astfel de solutie ar însemna lipsirea proprietarului de dreptul de a dispune de bunul aflat în proprietate. Pe cale de consecinta, operatiunile nefiind efectuate cu plata, arata intimata ca nici nu intra în sfera de aplicare a taxei.
Arata ca dreptul de proprietate confera trei atribute proprietarului: folosinta, posesia si dispozitia.
Referitor la textele de lege invocate în recurs, respectiv art. 126 si 128 din Codul Fiscal, mentioneaza ca pârâta citeaza aceste texte interpretând doar partial continutul lor, facând abstractie de conditia generala si obligatorie care sta la baza aplicarii TVA, si anume aceea ca toate operatiunile si tranzactiile trebuie sa fie efectuate cu plata pentru a intra sub incidenta TVA.
Arata ca aceste texte de lege sunt incidente în ceea ce priveste partea de masa lemnoasa livrata tertilor neproprietari, efectuata cu plata, pentru care se întocmesc în mod corespunzator facturi fiscale cu TVA, însa nu aceste livrari fac obiectul cauzei deduse judecatii, ci cantitatile de masa lemnoasa preluata de catre proprietari din propriul fond forestier.
În acelasi context, cu privire la incidenta alin. 4 si 5 ale art. 128 la care face referire pârâta si care se refera la distribuirea de bunuri din activele unei persoane impozabile catre asociatii si actionarii sai, respectiv preluarea de catre persoana impozabila a bunurilor mobile achizitionate sau produse de catre aceasta pentru a fi puse la dispozitia altor persoane în mod gratuit, mentioneaza ca interpretarea este în aceeasi maniera, doar partiala, întrucât legiuitorul limiteaza aplicarea acestui text de conditia obligatorie ca “taxa aferenta bunurilor respective sau partilor lor componente a fost dedusa total sau partial”.
Fata de aceasta interpretare si fata de textul legal mai sus amintit, arata ca nu a dedus si nu a putut deduce taxa aferenta masei lemnoase, nefiind astfel sub incidenta textelor de lege mai sus invocate, întrucât masa lemnoasa a fost si a ramas în proprietatea membrilor-proprietari, acestia dobândind fondul forestier fara TVA, iar raportat la acest fapt, nici nu exista documente de predare a fondului forestier catre Ocol, care sa contina TVA (nefiind cazul).
În concluzie, arata ca incidenta art. 128 din Codul Fiscal este conditionata în mod expres, conform alin. l, “de transferul dreptului de a dispune de bunuri, ca si un proprietar”. Or, apreciaza ca nu ne aflam în aceasta situatie în speta dedusa judecatii, deoarece acest lucru ar presupune ca un proprietar sa-si mandateze un tert care sa-i vânda propriul bun.
Mai arata ca este evident ca administratorii acestor fonduri forestiere, definiti la art. 17, alin.3 din Codul Silvic au obligatiile proprietarilor prev. la art. 17, alin.2, dar numai în ceea ce priveste administrarea si obligatia de diligenta a unui bun proprietar, fara însa a prelua dreptul de proprietate în acceptiunea Codului civil.
În drept, s-au invocat prevederile art. 205, alin.2 Cod de procedura civila, art. 1, art. 8, din Legea 554/2004, art. 6 alin. 1 al titlului VI – TVA din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 128 alin. 1 din Codul fiscal, Legea 46/2008.
Examinând sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs invocate si a prevederilor legale incidente în speta, s-a constatat ca este legala si temeinica, pentru urmatoarele considerente:
Intimatul reclamant a fost supus unei inspectii fiscale în perioada 19.02.2013 – 28.03.2013, inspectie finalizata prin raportul de inspectie fiscala nr. F-SM xxx/28.03.2013 (filele nr. 74-107). În urma inspectiei s-a constatat, printre altele, ca reclamantul înregistreaza în evidentele contabile productia de masa lemnoasa din care reclamantul distribuie o parte pe baza avizelor de însotire a marfii catre primarii, composesorate, persoane fizice, cu care are încheiate contracte de administrare a fondului forestier, pentru care regia administreaza fondul forestier, fara a emite factura pentru contravaloarea acesteia si fara a colecta TVA.
Prima instanta a retinut în mod corect ca, în cazul distribuirii masei lemnoase pe baza avizelor de însotire a marfii catre proprietari, nu are loc un transfer al dreptului de proprietate asupra produselor lemnoase, un schimb de bunuri sau plata unui serviciu, ci o predare fizica a produselor de la administrator la proprietar. Astfel, operatiunea de distribuire a produselor lemnoase catre proprietar nu constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plata astfel cum aceste operatiuni sunt definite de art.126 Cod fiscal si de H.G. nr.44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, astfel ca aceasta operatiune nu intra în sfera de aplicare a TVA.
Fondul forestier apartinând primariilor, composesoratelor sau persoanelor fizice, este dat în administrarea ocolului silvic în temeiul art. 10 din Codul silvic, astfel ca ocolul silvic nu devine proprietar asupra fondului forestier administrat. Ca urmare, întrucât masa lemnoasa obtinuta din exploatare apartine tot proprietarilor fondului forestier, administratorul preda aceasta masa lemnoasa proprietarilor fara sa efectueze din punct de vedere fiscal o livrare de bunuri.
Sumele stabilite astfel în sarcina reclamantei-intimate si care fac obiectul actelor administrative anulate de prima instanta, respectiv TVA si impozit pe venit, sunt nelegale deoarece reclamantul nu a încasat niciodata un pret pentru masa lemnoasa predata proprietarilor padurilor, neavând calitatea de vânzator în raporturile cu acestia, ci doar calitatea de administrator al proprietatii acestora.
În ceea ce priveste motivul de recurs ce vizeaza reducerea cheltuielilor de judecata acordate de prima instanta, s-a constatat de catre instanta de recurs ca acestea nu sunt disproportionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfasurata de avocat, situatie în care nu se impune reducerea acestora.
Pentru aceste aspecte, instanta de recurs a constatat ca nu subzista motivele de recurs prev. de art. 488 pct.6 si 8 Cod procedura civila, ca hotarârea primei instante este legala si temeinica, motiv pentru care a fost mentinuta în totalitate si în baza art. 496 Cod procedura civila a fost respins ca nefondat recursul.
În baza art. 451 Cod procedura civila, a fost obligata recurenta la plata catre partea intimata a sumei de 500 lei cheltuieli de judecata în recurs, reprezentând onorariu avocatial.
