– art. 22 din Legea nr. 500/2002
– art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992
– art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă
– art. 1 şi 2 din Legea nr. 84/2012
Prima instanţă a reţinut în mod corect că intimata reclamantă nu are nici o culpă în antrenarea acelor cheltuieli care i se impută prin actele Curţii de Conturi, deoarece a făcut dovada că a întreprins demersurile necesare alocării sumei de bani la care fusese obligată prin hotărârea judecătorească.
Astfel, din înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei rezultă faptul odată cu comunicarea de către instanţa de judecată a deciziei definitive prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei intimate plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi drepturi salariate, aceasta a transmis ordonatorului de credite solicitarea privind alocarea acestor sume, prin adresa nr. 880/ BBFA/ 24.06.2011, comunicând totodată actele în baza cărora face această solicitare. Urmare a acestei solicitări, în bugetul trimestrului II al anului 2011, ordonatorul secundar de credite A.N.P.M., a alocat la capitolul 20.25 – cheltuieli judiciare suma de 2210 lei, neonorându-se fondurile aferente plăţii drepturilor salariale care fac obiectul sentinţei, în cuantum de 10775 lei. În consecinţă, prin adresa nr. 5401/CBFA/ 24.02.2012, A.P.M. B. a solicitat din nou alocarea fondurilor necesare pentru plata despăgubirilor câştigate în instanţă, comunicând A.N.P.M. inclusiv somaţia nr. xxxx/24.02.2012.
Cu toate acestea, ordonatorul secundar de credite nu a dat curs solicitării autorităţii reclamante, astfel că, în data de 07.12.2012, A.P.M. B. revine cu o adresă, nr. 17775/CBFA/07.12.2012, în care informează A.N.P.M. că s-a demarat procedura de poprire asupra conturilor Agenţiei şi solicită totodată alocarea fondurilor necesare pentru plata acestor despăgubiri. Drept urmare, odată cu salariile aferente lunii martie 2013 s-au alocat bani pentru plata drepturilor salariale şi s-au achitat beneficiarului. În trimestrul 4 al anului 2013 s-a alocat buget pentru cheltuieli judiciare de către ordonatorul secundar de credite şi s-au achitat cheltuielile privind executarea.
Apărarea recurentei că suma pentru care a fost efectuată procedura de executare silită, prin poprirea conturilor, a fost cuprinsă în bugetul iniţial al entităţii, nu poate fi avută în vedere de instanţa de recurs deoarece această susţinere nu este adevărată întrucât, la momentul la care hotărârea instanţei a rămas definitivă şi revocabilă, în buget nu existau sume care sa acopere aceste cheltuieli. Tocmai din acest motiv, intimata A.P.M. B. a făcut demersuri în calitate de ordonator terţiar de credite, la organul ierarhic superior, în speţă A.N.P.M. pentru alocarea acestor sume.
Motivele de recurs privind nelegala aprobare de către ordonatorii de credite a unor angajamente bugetare dacă nu există fondurile publice necesare şi faptul că, cheltuielile de judecată şi de executare silită nu sunt cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei, nu sunt întemeiate deoarece în speţă antrenarea acestor cheltuieli s-a făcut ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu la iniţiativa intimatei.
Decizia nr. 1913/CA/25.05.2015 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II – a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Dosar nr. 86/35/CA/2014* – R
Prin sentinţa nr. 8166/23.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta AGENŢIA PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI B., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi, în consecinţă:
S-a dispus anularea punctului 5 din decizia nr. xxx/2014 emisă de Camera de Conturi B., precum şi anularea parţială a încheierii nr. 6/20.02.2014 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen, a formulat recurs pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând, în temeiul art. 488 pct. I din noul Cod de procedură civilă, admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul respingerii cererii prin care a fost solicitată anularea punctului 5 din decizia nr. xxx/10.01.2014 şi menţinerea ca temeinice şi legale a dispoziţiilor instanţei prin care a fost respinsă cererea de anularea a deciziei nr. xxx/10.01.2014 în integralitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs arată, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, următoarele:
Consideră că prima instanţa a soluţionat cauza în mod greşit când a admis acţiunea introductivă prin care au fost contestate actele administrative anterior indicate.
Apreciază că, considerentele reţinute de instanţă sunt nelegale în raport de constatările şi măsurile dispuse de Camera de Conturi B. la pct. II.2 din decizia nr. xxx/10.01.2014 în temeiul art. 33, alin. 3 din Legea nr. 94/1992, republicată şi ale pct. 174 din Regulament, având în vedere următoarele argumente:
1. Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, la art. 22 interzice ordonatorilor de credite aprobarea unor angajamente legale şi bugetare dacă nu există fondurile publice necesare plăţii acestora în exerciţiul bugetar. A.J.P.M B. a efectuat demersuri către ordonatorul superior de credite, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Bucureşti, pentru deschiderea de credite şi bugetarea sumelor datorate în urma aplicării sentinţei.
Plata cheltuielilor în cauză a fost făcută din fondurile alocate în acest scop de către ordonatorul superior de credite (Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului). Dar, nici acest aspect şi nici scrisoarea prin care se confirmă că nu se impune recuperarea acestor sume, nu constituie temei legal pentru exonerarea de răspundere a ordonatorului de credite A.J.P.M B.
Răspunderea ordonatorului de credite al Agenţiei pentru Protecţia Mediului B. se referă la utilizarea creditelor cu nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea 500/2002, conform cărora „ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale”.
Mai arată că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că procedura de executare silită prin poprirea conturilor a fost efectuată pentru despăgubirile reprezentând salariile recalculate pentru perioada concedierii, sumă care a fost cuprinsă în bugetul iniţial al entităţii.
Dacă s-ar fi procedat la punerea în executare deîndată a deciziei definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi drepturi salariale nu ar fi determinat eforturi bugetare suplimentare, cu plata cheltuielilor de executare silită.
2. Cheltuielile de judecată şi executare silită nu sunt cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei publice şi reprezintă o cheltuială nelegală a bugetului de stat.
3.Paguba provocată instituţiei publice prin plata cheltuielilor de executare silită trebuie recuperată de la persoanele răspunzătoare care nu au pus în aplicare de îndată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Executarea silită a fost efectuată la nivelul despăgubirilor reprezentând salariile recalculate, pentru perioada concedierii, cât şi pentru următoarele sume:
– onorariu executare 1.336,10 lei (anexa 13 la raportul de control)
– cheltuieli judecată 2.204,30 lei (anexa 14 la raportul de control)
– taxa timbru 12,45 lei (anexa 13 la raportul de control)
Cheltuielile nelegale au fost estimate de către echipa de control la suma totală estimată de 3.552,85 lei, evidenţiată în extrasele de cont (anexele 15 şi 16 la raportul de control).
Menţionează că, potrivit dispoziţiilor art.33 alin. (3) din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, republicată, „în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.”
Faţă de aceste prevederi legale, conducerea entităţii verificate este cea căreia îi incumbă obligaţia de a determina valoarea certă a prejudiciului şi de a dispune măsurile pe care le consideră de cuviinţă în vederea recuperării acestuia.
Astfel că, în raport de constatările echipei de control şi de dispoziţiile art.33 alin. (3) din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, republicată, apreciază că în mod corect, temeinic şi legal a dispus Camera de Conturi B. în sarcina ordonatorului terţiar de credite, Agenţia pentru Protecţia Mediului B., stabilirea întinderii prejudiciului stabilit în urma efectuării unor cheltuieli şi plăţi nelegale.
In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul Cod procedură civilă, art. 1 şi art.2 din Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri de natură salariată ale personalului plătit din fonduri publice şi celelalte acte normative invocate.
Intimata reclamantă AGENŢIA PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI B., prin întâmpinarea formulată, solicită respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii Tribunalului B. nr. 8166/CA/2014 prin care s-a dispus anularea punctului 5 din Decizia Camerei de Conturi B. nr. xxx/2014, precum şi anularea parţială a încheierii nr. 6/20.02.2014 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă, în motivare arătând următoarele:
Consideră că în mod corect instanţa de fond a dispus anularea punctului 5 din decizia nr. xxx/2014, întrucât instituţia intimatei, odată cu comunicarea de către instanţa de judecată a deciziei definitive prin care s-a stabilit plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi drepturi salariale şi-a îndeplinit obligaţiile legale, transmiţând ordonatorului de credite documentele necesare în vederea alocării sumelor (prin adresa nr. 880/24.06.2011). Subliniază încă o dată că, în conformitate cu H.G. nr. 1000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia alocarea banilor în bugetul agenţiilor judeţene se realizează de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.
Astfel că în bugetul trimestrului II al anului 2011, ordonatorul secundar de credite A.N.P.M., a alocat la capitolul 20.25 – cheltuieli judiciare, suma de 2210 lei, neonorând însă fondurile aferente plăţii drepturilor salariale care fac obiectul sentinţei, în cuantum de 10775 lei.
Deşi se află la dosarul cauzei documente justificative în acest sens (ordinul de plată nr. 186/12.07.2011), arată că recurenta susţine fără temei în continuare că şi pentru cheltuielile de judecată instituţia intimată ar fi fost executată silit, or, plata s-a realizat în anul 2011, de îndată ce i-a fost alocată suma destinată plăţii acestora, în vreme ce executarea silită a avut loc în anul 2012.
Având în vedere că nu i-au fost alocate şi sumele necesare plăţii despăgubirilor câştigate în instanţă, arată că a făcut demersuri repetate la ordonatorul de credite în vederea alocării acestor sume (adresele nr. 5401/15.12.2011, nr.456/24.02.2012) comunicând inclusiv somaţia nr. xxxx/24.02.2012. În aceste condiţii, consideră nejustificate susţinerile recurentei conform cărora dacă ar fi procedat la punerea în executare de îndată a deciziei definitive şi irevocabile nu ar fi determinat eforturi bugetare suplimentare. Susţine că în mod repetat a arătat că în calitate de ordonator terţiar de credite, alocarea fondurilor bugetare se realizează de către ordonatorul principal de credite care este Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin ordonatorul secundar de credite (Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului). Mai mult, deschiderile de credite pe articole bugetare se fac pe baza documentelor justificative astfel cum s-a procedat şi în cazul de faţă.
Având în vedere că ordonatorul de credite nu a dat curs solicitării de alocare a fondurilor necesare plăţii despăgubirilor, a fost demarată procedura de poprire asupra conturilor instituţiei. Şi acest lucru a fost adus la cunoştinţa ordonatorului de credite, prin adresa nr. 17775/07.12.2012 prin care a solicitat din nou alocarea fondurilor pentru plata acestor despăgubiri.
Drept urmare, abia în luna martie a anului 2013 s-a alocat buget pentru plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale şi s-au achitat beneficiarului.
Ca atare, arată că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, nu poate fi responsabilă pentru nepunerea de îndată în executare a unui titlu executoriu, fapt ce a generat cheltuieli de executare silită, deoarece în calitate de ordonator terţiar de credite a făcut dovada că a întreprins demersurile necesare alocării sumei de bani la care a fost obligată prin hotărâre judecătorească.
Vizavi de faptul că recurenta afirmă, fără temei însă, că suma pentru care a fost efectuată procedura de executare silită prin poprirea conturilor, a fost cuprinsă în bugetul iniţial al entităţii, arată că această susţinere nu este adevărată având în vedere faptul că la momentul la care hotărârea instanţei a rămas definitivă şi revocabilă, în buget nu existau sume care sa acopere aceste cheltuieli. Tocmai din acest motiv, susţine că A.P.M. B. în virtutea obligaţiilor care îi revin, a făcut demersuri în calitate de ordonator terţiar de credite, la organul ierarhic superior, în speţă A.N.P.M. pentru alocarea acestor sume.
Ordonatorul de credite, în urma unei sesizări primite cu privire la imputarea/încheierea angajamentului de plată către funcţionarii publici vinovaţi din cadrul A.P.M. B. de paguba adusă instituţiei, prin adresa nr. 1/2198/MF/17.06.2013 arată în mod clar că nu se impune imputarea lor întrucât nu se încadrează în prevederile art. 84 lit. c) şi art. 85 al. 1 teza II din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată, actualizată).
În drept, au fost invocate prevederile art. 205 Noul Cod procedura civilă, precum şi dispoziţiile legale invocate în cuprinsul întâmpinării.
Examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa de recurs a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect că intimata reclamantă nu are nici o culpă în antrenarea acelor cheltuieli care i se impută prin actele Curţii de Conturi, deoarece a făcut dovada că a întreprins demersurile necesare alocării sumei de bani la care fusese obligată prin hotărârea judecătorească.
Astfel, din înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei rezultă faptul odată cu comunicarea de către instanţa de judecată a deciziei definitive prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei intimate plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi drepturi salariate, aceasta a transmis ordonatorului de credite solicitarea privind alocarea acestor sume, prin adresa nr. 880/ BBFA/ 24.06.2011, comunicând totodată actele în baza cărora face această solicitare. Urmare a acestei solicitări, în bugetul trimestrului II al anului 2011, ordonatorul secundar de credite A.N.P.M., a alocat la capitolul 20.25 – cheltuieli judiciare suma de 2210 lei, neonorându-se fondurile aferente plăţii drepturilor salariale care fac obiectul sentinţei, în cuantum de 10775 lei. În consecinţă, prin adresa nr. 5401/CBFA/ 24.02.2012, A.P.M. B. a solicitat din nou alocarea fondurilor necesare pentru plata despăgubirilor câştigate în instanţă, comunicând A.N.P.M. inclusiv somaţia nr. xxxx/24.02.2012.
Cu toate acestea, ordonatorul secundar de credite nu a dat curs solicitării autorităţii reclamante, astfel că, în data de 07.12.2012, A.P.M. B. revine cu o adresă, nr. 17775/CBFA/07.12.2012, în care informează A.N.P.M. că s-a demarat procedura de poprire asupra conturilor Agenţiei şi solicită totodată alocarea fondurilor necesare pentru plata acestor despăgubiri. Drept urmare, odată cu salariile aferente lunii martie 2013 s-au alocat bani pentru plata drepturilor salariale şi s-au achitat beneficiarului. În trimestrul 4 al anului 2013 s-a alocat buget pentru cheltuieli judiciare de către ordonatorul secundar de credite şi s-au achitat cheltuielile privind executarea.
Apărarea recurentei că suma pentru care a fost efectuată procedura de executare silită, prin poprirea conturilor, a fost cuprinsă în bugetul iniţial al entităţii, nu poate fi avută în vedere de instanţa de recurs deoarece această susţinere nu este adevărată întrucât, la momentul la care hotărârea instanţei a rămas definitivă şi revocabilă, în buget nu existau sume care sa acopere aceste cheltuieli. Tocmai din acest motiv, intimata A.P.M. B. a făcut demersuri în calitate de ordonator terţiar de credite, la organul ierarhic superior, în speţă A.N.P.M. pentru alocarea acestor sume.
Motivele de recurs privind nelegala aprobare de către ordonatorii de credite a unor angajamente bugetare dacă nu există fondurile publice necesare şi faptul că, cheltuielile de judecată şi de executare silită nu sunt cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei, nu sunt întemeiate deoarece în speţă antrenarea acestor cheltuieli s-a făcut ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu la iniţiativa intimatei.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de recurs a constatat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art.496 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul. Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
