– art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004
Instanţa de fond a reţinut, temeinic şi legal, din probatoriul administrat în cauză, că nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii pârâte de punere in posesie a reclamantei, dată fiind situaţia juridică a terenului în litigiu, respectiv starea de coproprietate (conform menţiunilor de sub B.19, B.24 şi B.27 din C.F. nr. 3456 O., terenul cu nr. top.xxx, în suprafaţă totală de 1016 mp, se află în proprietatea reclamantei, a Statului Român şi a numiţilor C. l. şi C. I., coproprietarii deţinând în proprietate 115 mp, 508 mp, respectiv 393 mp ), atitudinea de pasivitate a reclamantei, care a lăsat să se perime procesul de ieşire din indiviziune, cu privire la terenul înscris în C.F. nr. 3456 O., cu nr. top. xxx, litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. 11919/271/2012, înregistrat pe rolul Judecătoriei O., precum si demersurile repetate ale angajaţilor Primăriei de a notifica pe toţi coproprietarii, în vederea individualizării faptice a loturilor.
De asemenea, prima instanţă a apreciat corect că orice cerere de punere in posesie, anterioară sistării indiviziunii – amiabil sau în cadrul unui proces – este prematur formulată, prin raportare la normele juridice care reglementează regimul dreptului de proprietate comună.
Astfel, conform probelor de la dosar, în privinţa terenului în litigiu, înscris în C.F. nr. 3456 O., cu nr. top. xxx, subzistă un drept de coproprietate pe cote părţi a Statului Român, al reclamantei recurente şi al numiţilor C. I. şi C. I., precum şi un dezacord al celor din urmă cu privire la constituirea loturilor aferente dreptului fiecăruia. În acest context, o soluţie de admitere a acţiunii reclamantei, anterior partajului şi fără extinderea cadrului procesual în privinţa tuturor coproprietarilor terenului, ar echivala, în fapt, cu o sistare de indiviziune, în absenţa tuturor coproprietarilor, având drept consecinţă, în absenţa unui acord al acestora, imposibilitatea aducerii la îndeplinire a unei astfel de hotărâri.
Prin urmare, instanţa de recurs a apreciat ca fiind nefondată critica recurentei referitoare la obligaţia Primăriei O. de a proceda la punerea sa în posesie, independent de sistarea indiviziunii, în speţă, nepunându-se problema unui refuz nejustificat al instituţiei intimate de soluţionarea cererii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Conform acestui text legal, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
În speţa de faţă, însă, înscrisurile de la dosar relevă demersurile repetate ale intimatei de a realiza punerea în posesie, executarea obligaţiei în discuţie presupunând în mod necesar partajarea imobilului.
Decizia nr. 1914/CA/25.05.2015 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II – a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Dosar nr. 6228/111/CA/2013 – R
Prin Sentinţa nr. 7087/CA/25.09.2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta V. C.I., în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA MUNICIPIULUI O. şi STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL LOCAL O.
Împotriva acestei hotărâri, în termen şi legal timbrat, a formulat recurs reclamanta V. C.I., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii ca neîntemeiată, rejudecarea cauzei de instanţa de recurs şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii introductive aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, arată recurenta că soluţia instanţei de fond este nelegală deoarece intimaţii nu respectă un act prin care s-au obligat să o pună în posesie asupra terenului.
După obligarea sa prin hotărâre judecătorească, Municipiul O., prin primar, a emis dispoziţia de restituire în natură a terenului respectiv, unde în cuprinsul acesteia la art. 2 este prevăzut că: „punerea în posesie se va face după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, prin proces verbal de punere în posesie”.
Arată că în urma emiterii dispoziţiei a efectuat formalităţile de înscriere în cartea funciară şi a solicitat punerea în posesie dar acest lucru nu s-a întâmplat nici până la data prezentului recurs, astfel că instituţiile abilitate nu au rezolvat solicitarea sa.
Faptul că, din anul 2013, emitentul dispoziţiei nu şi-a respectat propriul act şi nu a procedat la punerea în posesie a recurentei, susţine aceasta că echivalează cu refuzul de soluţionare a unei cereri întemeiată şi legală.
Pe de altă parte, arată că în mod eronat instanţa de fond a considerat că cererea ce face obiectul acestuia dosar este prematur introdusă deoarece este formulată anterior sistării indiviziunii, or, susţine recurenta, după sistarea indiviziunii nu mai este nevoie de nicio punere în posesie.
Având în vedere că Primăria O. este obligată, prin chiar actul său, la punerea recurentei în posesie fără nicio altă condiţie prealabilă, consideră că obligaţia de a face subzistă independent de sistarea indiviziunii.
Punerea în posesie se poate face în baza măsurătorii ce se va efectua în prezenţa tuturor părţilor, întrucât limita proprietăţii familiei C. s-a stabilit prin expertiza din dosarul unde s-au stabilit obligaţiile Primăriei, rămânând să se facă doar măsurarea suprafeţei reclamantei, restul de teren urmând să rămână în proprietatea statului.
Cu toate că, în hotărârea atacată, se reţin „demersurile repetate ale angajaţilor Primăriei”, arată că cererea sa a rămas nesoluţionată.
Acest lucru a stat la baza cererii de chemare în judecată deoarece, în înţelesul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2001, este asimilată refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere şi: „nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”.
Or, Primăria mun. O. nici la data depunerii prezentului recurs nu a soluţionat cererea de punere în posesie.
În drept, s-au invocat prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Intimatul pârât STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL O., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în motivare arătând următoarele:
Arată că în motivarea soluţiei pronunţate, Tribunalul Bihor a reţinut în privinţa sa, inexistenţa unui refuz nejustificat de punere în posesie a reclamantei, dată fiind situaţia juridică a terenului în litigiu, respectiv starea de coproprietate, atitudinea de pasivitate a reclamantei, care a lăsat să se perime procesul de ieşire din indiviziune, precum şi demersurile repetate ale angajaţilor Primăriei Municipiului O. de a notifica pe toţi coproprietarii, în vederea individualizării faptice a loturilor.
De asemenea, prima instanţă a reţinut faptul că „orice cerere de punere în posesie anterioară sistării indiviziunii – amiabil sau în cadrul unui proces – este prematur formulată”.
Soluţionând litigiul în sensul celor de mai sus, apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, realizând o apreciere corectă a probatoriului administrat.
Astfel, în ceea ce priveşte inexistenta refuzului nejustificat, în accepţiunea prevederilor Legii nr. 554/2004 (în contextul includerii pretenţiilor reclamantei în sfera contenciosului administrativ), apreciază criticile recurentei drept neîntemeiate, în condiţiile în care, pe de-o parte, probatoriul administrat în cauză relevă fără îndoială demersurile repetate ale intimatei de a realiza punerea în posesie, iar pe de altă parte, executarea obligaţiei în discuţie presupune în mod necesar partajarea imobilului.
Cât priveşte calificarea cererii de punere în posesie drept prematură, anterior sistării indiviziunii, apreciază concluzia primei instanţe ca fiind întemeiată, prin raportare la normele juridice care conturează regimul dreptului de proprietate comună.
Astfel, după cum relevă înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în privinţa terenului în litigiu, având nr. top. xxx, subzistă un drept de coproprietate pe cote-părti al Statului Român, al reclamantei şi al numiţilor C. l. şi C. I., precum şi un dezacord al celor din urmă, cu privire la constituirea loturilor aferente dreptului fiecăruia.
În acest context, o soluţie de admitere a acţiunii, astfel cum a fost formulată, anterior partajului şi fără extinderea cadrului procesual – în privinţa tuturor coproprietarilor imobilului (numiţii C.) – ar echivala, în fapt, cu o sistare de indiviziune (individualizarea faptică a unui lot dintr-o suprafaţă de teren aflată în coproprietate neputând avea altă semnificaţie), în absenţa tuturor coproprietarilor, având drept consecinţă, în absenţa unui acord al acestora, imposibilitatea aducerii la îndeplinire a unei astfel de hotărâri.
În drept, s-au invocat prevederile art. 205 Cod procedură civilă, Legea nr. 554/2004.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa apreciază recursul declarat de recurenta V. C.I. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut, temeinic şi legal, din probatoriul administrat în cauză, că nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii pârâte de punere in posesie a reclamantei, dată fiind situaţia juridică a terenului în litigiu, respectiv starea de coproprietate (conform menţiunilor de sub B.19, B.24 şi B.27 din C.F. nr. 3456 O., terenul cu nr. top.xxx, în suprafaţă totală de 1016 mp, se află în proprietatea reclamantei, a Statului Român şi a numiţilor C. l. şi C. I., coproprietarii deţinând în proprietate 115 mp, 508 mp, respectiv 393 mp ), atitudinea de pasivitate a reclamantei, care a lăsat să se perime procesul de ieşire din indiviziune, cu privire la terenul înscris în C.F. nr. 3456 O., cu nr. top. xxx, litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. 11919/271/2012, înregistrat pe rolul Judecătoriei O., precum si demersurile repetate ale angajaţilor Primăriei de a notifica pe toţi coproprietarii, în vederea individualizării faptice a loturilor.
De asemenea, prima instanţă a apreciat corect că orice cerere de punere in posesie, anterioară sistării indiviziunii – amiabil sau în cadrul unui proces – este prematur formulată, prin raportare la normele juridice care reglementează regimul dreptului de proprietate comună.
Astfel, conform probelor de la dosar, în privinţa terenului în litigiu, înscris în C.F. nr. 3456 O., cu nr. top. xxx, subzistă un drept de coproprietate pe cote părţi a Statului Român, al reclamantei recurente şi al numiţilor C. I. şi C. I., precum şi un dezacord al celor din urmă cu privire la constituirea loturilor aferente dreptului fiecăruia. În acest context, o soluţie de admitere a acţiunii reclamantei, anterior partajului şi fără extinderea cadrului procesual în privinţa tuturor coproprietarilor terenului, ar echivala, în fapt, cu o sistare de indiviziune, în absenţa tuturor coproprietarilor, având drept consecinţă, în absenţa unui acord al acestora, imposibilitatea aducerii la îndeplinire a unei astfel de hotărâri.
Prin urmare, instanţa de recurs a apreciat ca fiind nefondată critica recurentei referitoare la obligaţia Primăriei O. de a proceda la punerea sa în posesie, independent de sistarea indiviziunii, în speţă, nepunându-se problema unui refuz nejustificat al instituţiei intimate de soluţionarea cererii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Conform acestui text legal, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
În speţa de faţă, însă, înscrisurile de la dosar relevă demersurile repetate ale intimatei de a realiza punerea în posesie, executarea obligaţiei în discuţie presupunând în mod necesar partajarea imobilului.
În consecinţă, în baza considerentelor expuse, în temeiul prevederilor art.496 Cod procedură civilă, instanţa a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta V. C.I., fără cheltuieli de judecată.
