Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 06.11.2014 sub nr. Y/114/2014, reclamanta SC “C.E SRL a chemat în judecată pârâta Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să adopte o anumită conduită, respectiv să delege un preot care să asigure serviciile religioase, anularea actului reprezentat de răspunsul Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, comunicat prin adresa nr. A/.2014, urmare solicitării formulate de societate prin adresa nr. B/.2014 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauză.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în fapt, prin adresa nr. B/2014, a solicitat Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei delegarea unui preot care să asigure serviciile religioase ce se impun într-o capelă pentru asigurarea serviciilor funerare şi obiceiurilor locului prin aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului. La această solicitare, intimata a răspuns prin adresa nr. A/2014 în sensul că nu se aprobă delegarea unui preot care să asigure serviciile religioase în Construcţia capelă, corp administrativ, întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a interzis oficierea vreunei slujbe religioase în cimitire private.
A precizat reclamanta că terenul din localitatea Buzău,. a fost şi este în proprietatea societăţii care funcţionează din 2011 ca cimitir, astfel cum a fost constituită şi înfiinţată la Oficiul Registrului Comerţului având prevăzut cod – „Activităţi de pompe funebre şi similar”. Prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Buzău nr. X/.2012 a fost aprobat Planul urbanistic zonal “construire cimitir privat-capela, corp administrativ, parcare, împrejmuire şi utilităţi – tarlaua 26, parcela 186, municipiul Buzău, judeţul Bazau, pentru terenul intravilan având categoria de folosinţă arabil, teren în suprafaţa de 28,14 ha (delimitat conform planului de situaţie anexat la certificatul de urbanism nr. 474/2011), care include şi terenul în suprafaţă de 115.000 mp proprietate privată a SC C.E.SRL şi Regulamentul local de urbanism aferent Planului urbanistic zonal.
In conformitate cu prevederile art. 2 al. 2 din Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 11.07.2014, se precizează în mod imperativ faptul că ” la stabilirea locului de veci şi organizarea serviciilor funerare, persoanele în drept şi prestatorii serviciilor funerare sunt obligate să colaboreze între ei, să ţină cont de voinţa exprimată pe timpul vieţii de către defunct sau în lipsa acesteia, vor ţine seama de apartenenţa religioasă a defunctului.” , iar în al. 1 al art. 2 se arată că ” oricine are dreptul la o înmormântare decentă şi la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului.”
Mai mult decât atât, conform art. 21 al. 4 din lege „ serviciul religios oficiat de reprezentanţii cultelor cu ocazia înmormântării nu se consideră prestare de servicii funerare” potrivit prevederilor al. 1 al art. 21, de unde rezultă fără putinţă de tăgadă că intimata nu are niciun temei de drept prin care să îi interzică delegarea unui preot pentru a oficia ultimele obiceiuri creştineşti.
A apreciat reclamanta că legea care guvernează funcţionarea cimitirelor nu distinge între cimitire publice şi private, dimpotrivă legiuitorul îndeamnă la o colaborare între persoanele în drept să ofere serviciile funerare în vederea asigurării ultimului act de voinţă al defunctului.
În art. 4 se precizează faptul că “cimitirul se poate afla în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, a cultelor religioase legal recunoscute sau a unităţilor locale de cult/biserici în situaţia cimitirelor confesionale, în proprietatea operatorilor economici, asociaţiilor sau fundaţiilor, cât şi în proprietatea unui alt stat, cu respectarea tratatelor la care România este parte.”
Deci nu există nicio altă lege care să excludă posibilitatea agenţilor economici privaţi să deţină şi să întreţină cimitire, atât timp cât Clasa CAEN – activităţi de pompe funebre şi similar include: servicii de înhumare şi incinerarea corpurilor umane, servicii conexe înhumării şi incinerării, închirierea sau vânzarea locurilor de veci, întreţinerea mormintelor şi a mausoleelor.
Prin refuzul intimatei de efectuare a unei operaţiuni administrative concretizată prin delegarea unui preot, sunt afectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice ce organizează şi efectuează servicii funerare.
În probaţiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, cât şi orice altă probă ce ar rezulta din dezbateri.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 al. 1 lit.a), c), i), j), o), art. 7 al. 3, art. 8, art. 10, art. 11 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane si serviciile Funerare.
Pârâta Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, o astfel de cerere nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti sau, pe fond, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor pe care le vor face cu prezentul proces.
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii cererii, pârâta a arătat că aceasta nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, organizarea Bisericii Ortodoxe Române neputând face obiectul unui litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti, aceasta fiind exclusiv de competenţa organelor interne a B.O.R., stabilite potrivit legii de organizare şi funcţionare, situaţie în care litigiul nu este de competenţa instanţei sesizate în baza Legii nr.554/2004, legea contenciosului administrativ.
Astfel, subiectul de sezină, în accepţiunea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevăzut de art. 1 alin (1) şi art. 2 alin (1) lit. b, Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, nu poate avea calitatea de autoritate publică în accepţiunea legii.
În conformitate cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, conform art. 8 alin (1) se precizează: „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.” Totodată, în art. 3 alin (2) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr.53/2008, se prevede: „Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi a altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente.”
Astfel, din documentele depuse la dosar, rezultă că S.C. „C.E.” S.R.L. nu a urmat nici procedura prevăzută de Legea 554/2004 contenciosului administrativ, în sensul că nu a solicitat anularea unui presupus act administrativ.
Solicitarea reclamantei privind organizarea serviciului religios nu poate face obiectul unei cereri care să fie soluţionat de instanţele de judecată, această cerere putând fi soluţionată numai de structurile interne ale B.O.R..
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a arătat că, în fapt, SC „C.E.” SRL a solicitat prin adresa Y/2014, înregistrată la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, delegarea unui preot pentru servicii religioase la un cimitir privat.
La data de 13.05.2014, data adresei, Legea 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, nu era publicată în Monitorul Oficial, fiind publicată în Monitorul Oficial 520, la data de 11 iulie 2014, cu menţiunea că intră în vigoare la 90 zile după publicare. Aşadar, răspunsul primit ca urmare a corespondenţei este temeinic, legal întemeiat pe legislaţia în vigoare la data întocmirii (O.M.S. nr. 261/1982 şi H.G. nr.955/2004).
Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare face o distincţie clară între serviciul religios şi serviciul funerar. La art. 21 alin (4) se prevede: „Serviciul religios este oficiat de reprezentanţii cultelor cu ocazia înmormântării şi nu se consideră prestare de servicii funerare, potrivit prevederilor alin (1)”. Astfel, serviciul funerar executat de SC „C. E.” SRL, în accepţiunea Legii 102/2014 şi care constă în primirea comenzii pentru înmormântare, transportul persoanei decedate, pregătirea pentru înmormântare şi coborârea sicriului în mormânt, nu se intersectează cu serviciul religios efectuat de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei.
Este adevărat, cum susţine şi reclamanta, că la art. 2 (2) se precizează: „La stabilirea locului de veci şi la organizarea serviciilor funerare, persoanele în drept şi prestatorii serviciilor funerare sunt obligaţi să colaboreze între ei, să ţină cont de voinţa exprimată pe timpul vieţii de către defunct sau, în lipsa acesteia, vor ţine seama de apartenenţa religioasă a defunctului.” Aici se face referire la persoanele în drept şi prestatorii de servicii funerare, ceea ce nu e cazul Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, care asigură serviciul religios. Prin „persoanele în drept”, din voinţa legiuitorului, se face referire la familia răposatului, singura în măsură să decidă asupra locului de veci şi a serviciului funerar. Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, care asigură serviciul religios, nu are nici o calitate în a decide spre cele de urmare, cu privire la locul de veci al răposatului.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să implice şi unitatea de cult, se menţionau şi date cu privire la serviciul religios, dar „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.
Totodată, cu apariţia Legii nr. 102/2014, la art. 41 se precizează: „Prezenta lege se completează cu dispoziţiile legale referitoare la cimitire cuprinse în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”.
În conformitate cu Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, conform art. 28, alin(l), se precizează: „Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător”.
În această situaţie, SC „C.E.” SRL nu a făcut niciodată dovada că cimitirul în cauză ar aparţine cultului ortodox. De altfel, în autorizaţia de construcţie apare denumirea generică de „cimitir privat”, fără a se menţiona şi cultul de care va aparţine, aşa cum este menţionat în Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Mai mult, se autorizează construcţia unei capele, fără a se face referire la apartenenţa cultului acestei capele. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române, conform Statutului, la art. 181 se precizează: „O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei cu tot terenul şi clădirile aferente”. Din actele prezentate, SC „C. E.” SRL nu a intenţionat niciodată să treacă în patrimoniul Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei capela-biserică şi terenul aferent, conform legislaţiei în vigoare.
Totodată, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române se menţionează că „cimitirul este un bun sacru şi se află în proprietatea parohiilor sau a mănăstirilor”.
A precizat pârâta că, în actuala Lege nr.102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi servicii funerare, la art. 11 se fac menţiuni referitoare la desfiinţarea şi schimbarea destinaţiei unui cimitir, în sensul că: desfiinţarea şi schimbarea destinaţiei unui cimitir se poate face numai după 30 de ani de la ultima înhumare şi după strămutarea tuturor mormintelor, pentru motive temeinic justificate şi cu avizul Secretariatului de Stat pentru Culte şi al cultului respectiv. Desfiinţarea cimitirelor înainte termen se face cu avizul autorităţilor de sănătate publică judeţene, inclusiv a municipiului Bucureşti”.
După cum se poate observa, aceste operaţiuni cu privire la schimbarea destinaţiei unui cimitir nu sunt caracteristice cultului creştin ortodox, în sensul că, după înmormântarea unui răposat, serviciul religios încheiat de preot se face cu „pecetluirea” mormântului, sigilarea mormântului până la a doua venire a Mântuitorului Hristos.
Aşa cum astăzi ne stau mărturie cimitirele vechi, seculare, unde sunt înmormântaţi moşii si strămoşii noştri, eroii neamului, marii voievozi si ctitori ai neamului românesc, având ocazia să le aducem un pios omagiu şi să ne reculegem la mormântul lor, tot aşa dorim şi pe viitor, ca celor repausaţi în Domnul Hristos să li se asigure „ex nunc” că nu li se vor scoate osemintele de către un operator privat care vrea să schimbe destinaţia unui cimitir cu un alt „bissnis”.
În actuala Lege nr.102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, acţiunea de strămutare a osemintelor este o operaţiune tehnică incertă, în sensul că nu se face nicio precizare la destinaţia lor, astfel nu mai există o certitudine cu privire la trecerea timpului şi existenţa mormântului respectiv. Din punct de vedere canonic, mormântul, odată ce este „pecetluit” de către preot, nu mai poate fi desfăcut.
Totodată, a menţionat că, prin art. 123 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. 53/2008, se prevede: „numirea unui preot se face numai pe seama unui altar din cuprinsul unei eparhii”. Altar, în cultul creştin ortodox, însemnând o parohie, o comunitate de oamenii, păstor al oamenilor vii, astfel se poate observa că numirea unui preot strict la un cimitir, nu numai că nu este legală, dar nici canonică, el neputând păstori peste repausaţi. Astfel, nici un altar nu se poate ridica fără binecuvântarea episcopului locului, ceea ce înseamnă că nici o biserică sau capelă nu poate fi ridicată fără această binecuvântare (can. 31 ap., Ant, 1 Cart.).
În cauză, capela din incinta cimitirului privat nu are „binecuvântarea episcopului locului” conform dreptului canonic-ortodox.
În decursul timpului, autoritatea bisericească a adoptat norme referitoare la întreaga viaţă cultică, norme care se întemeiază pe rânduielile tradiţionale cuprinse în canoanele pe care le-am menţionat, precum şi altele s-au păstrat în diferite scrieri istorice. De aceea, în scopul asigurării unităţii cultice a Bisericii, s-au întocmit, pe lângă rânduielile canonice şi reguli tradiţionale menţionate, încă şi alte rânduieli de tipic, practic o codificare dogmatică a rânduielilor privitoare la săvârşirea cultului divin.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205, alin. (2) m. Cod de procedură civilă, Legea 489/2006, Legea 102/2014 şi pe Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr.53/2008.
În apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri.
Potrivit art. 248 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa constată următoarele:
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pârâta a invocat două aspecte: pe de o parte, faptul că solicitarea reclamantei privind organizarea serviciului religios în capela ridicată de aceasta nu poate face obiectul unei cereri care să fie soluţionată de instanţele de judecată, această cerere putând fi soluţionată numai de structurile interne ale B.O.R., iar pe de altă parte, faptul că Arhiepiscopia nu poate avea calitatea de autoritate publică în accepţiunea legii contenciosului administrativ şi reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Tribunalul reţine că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin autoritate publică se înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public”, legea asimilând autorităţilor publice „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.
Conform art. 8 alin (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.”, iar potrivit art. 41 din Statutul de organizare şi funcţionare a B.O.R. ”Patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protoieria, mănăstirea şi parohia sunt persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică”.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, tribunalul apreciază că Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei poate avea calitatea de autoritate publică în accepţiunea Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Nici susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamanta nu a urmat procedura prealabilă nu pot fi reţinute întrucât, prin adresa nr. Y/2014, înregistrată la sediul pârâtei sub nr. X/.2014, reclamanta a solicitat delegarea unui preot care să asigure serviciile religioase ce se impun într-o capelă pentru asigurarea serviciilor religioase şi obiceiurilor locului prin aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului. Prin adresa nr. X/.2014, pârâta a comunicat reclamantei că nu aprobă delegarea unui preot la cimitirul din Şoseaua Nordului, nr. 70 întrucât Sfântul Sinod a interzis oficierea vreunei slujbe religioase în cimitire private. Ulterior, societatea a solicitat pârâtei să pună la dispoziţie înscrisul care atestă interzicerea oficierii slujbei religioase în cimitirele private, arătând că în cimitirele private înfiinţate în ţară există câte un preot delegat pentru satisfacerea acestui serviciu religios.
Prin adresa nr. X/2014, intimata i-a comunicat societăţii că înfiinţarea cimitirelor private este ilegală, iar cei care slujesc in astfel de cimitire în ţară nesocotesc prevederile legale ale Sfântului Sinod.
Prin adresa nr. 39 din 18.06.2014, înregistrată la sediul pârâtei sub nr. 3378 din 19.06.2014, societatea a arătat că cimitirul este înfiinţat în mod legal, funcţionează în legalitate conform sentinţei nr. 3155 din 16.11.2012 pronunţată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu Arhiepiscopia Buzăului si Vrancei, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea căii de atac la Curtea de Apel Ploieşti. Întrucât la aceasta adresă pârâta nu a răspuns, prin adresa nr. Q/2014 înregistrată la sediul pârâtei sub nr. A/.2014, societatea reclamanta a adus la cunoştinţa că au trecut cele 30 de zile pentru a răspunde la adresa nr. B/2014. Nici la această adresă nu s-a primit niciun răspuns.
Referitor la primul aspect invocat în motivarea excepţiei inadmisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv faptul că solicitarea reclamantei privind organizarea serviciului religios în capela ridicată de aceasta nu poate face obiectul unei cereri care să fie soluţionată de instanţele de judecată, această cerere putând fi soluţionată numai de structurile interne ale Bisericii Ortodoxe Române, tribunalul are în vedere prevederile art.10 alin.6 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, conform cărora „hotărârile organismelor centrale deliberative şi executive sunt obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română” şi ale art.11 din acelaşi Statut care prevăd că „Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate.”
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, prin adresa nr.X/2014, a respins solicitarea reclamantei privind delegarea unui preot la cimitirul din Şoseaua Nordului, nr. 70 întrucât Sfântul Sinod a interzis oficierea vreunei slujbe religioase în cimitire private.
În acest context, neexistând posibilitatea atacării hotărârii Sfântului Sinod, care a stat la baza răspunsului dat de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, la un organ ierarhic superior, iar cererea reclamantei a fost soluţionată de structurile interne ale Bisericii Ortodoxe Române, în temeiul principiului constituţional al liberului acces la justiţie, persoana interesată are deschisă calea contestaţiei la instanţele civile.
Accesul liber la justiţie este reglementat constituţional, ca un drept fundamental al fiecăruia. În acest sens, art.21 statuează în sensul că ”orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, iar „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Dreptul persoanei de a se adresa „unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege” este recunoscut şi de art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană.
Pornind de la textul constituţional, conform căruia „ justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, se poate afirma că orice alte organe, în afara celor menţionate anterior, pot înfăptui justiţia, dacă prin lege se prevede expres acest drept, însă hotărârile acestor organe sunt cenzurabile în faţa instanţelor judecătoreşti.
Imposibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor organelor de jurisdicţie bisericească reprezintă, în fapt, o suprimare a unei garanţii relative la dreptul fundamental de acces la justiţie.
Pentru toate aceste considerente, instanţa va constata admisibilitatea unei astfel de acţiuni în baza principiului constituţional al liberului acces la justiţie şi prin aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern şi va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Examinând prezenta cauză prin prisma susţinerilor părţilor, a actelor şi lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul constată şi reţine următoarele:
Prin cererea pendinte judecăţii, reclamanta SC “C.E.” SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei să se dispună obligarea pârâtei să adopte o anumită conduită, respectiv să delege un preot care să asigure serviciile religioase şi anularea actului reprezentat de răspunsul Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, comunicat prin adresa nr. Y/2014, urmare solicitării formulate de societate prin adresa nr. X/2014.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, că terenul din localitatea Buzău, şoseaua Nordului, nr. 70, în suprafaţă de 115.000 mp. a fost şi este în proprietatea societăţii care funcţionează din 2011 ca cimitir, astfel cum a fost constituită şi înfiinţată la Oficiul Registrului Comerţului având prevăzut cod CAEN „Activităţi de pompe funebre şi similar” şi că pârâta nu are nici un temei de drept pentru a adopta această conduită în condiţiile în care legea care guvernează funcţionarea cimitirelor nu distinge între cimitire publice şi private, dimpotrivă legiuitorul îndeamnă la o colaborare între persoanele în drept şi prestatorii serviciilor funerare în vederea asigurării ultimului act de voinţă al defunctului.
A apreciat reclamanta că, prin refuzul pârâtei de efectuare a unei operaţiuni administrative concretizată prin delegarea unui preot, sunt afectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice ce organizează şi efectuează servicii funerare.
Instanţa reţine în primul rând faptul că la data de 16.05.2014, data emiterii adresei contestate, Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, pe care îşi întemeiază reclamanta acţiunea nu era publicată în Monitorul Oficial, fiind publicată în Monitorul Oficial 520, la data de 11 iulie 2014, cu menţiunea că intră în vigoare la 90 zile după publicare. Aşadar, adresa nr. Y/2014 este temeinic, legal întemeiată pe legislaţia în vigoare la data emiterii acesteia (O.M.S nr. 261/1982 şi H.G. nr.955/2004).
Începând cu data de 09.10.2014, a intrat în vigoare Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare.
Legea nr.102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare face o distincţie clară între serviciul religios şi serviciul funerar.
Astfel, la art. 21 alin. (4) se precizează: „Serviciul religios este oficiat de reprezentanţii cultelor cu ocazia înmormântării şi nu se consideră prestare de servicii funerare, potrivit prevederilor alin (1)”.
Rezultă că serviciul funerar este executat de SC „C.E.” SRL şi constă în primirea comenzii pentru înmormântare, transportul persoanei decedate, pregătirea pentru înmormântare şi coborârea sicriului în mormânt, în timp ce serviciul religios este oficiat de reprezentanţii cultelor cu ocazia înmormântării.
Într-adevăr, aşa cum susţine şi reclamanta, la art. 2 alin. (2) se precizează: „La stabilirea locului de veci şi la organizarea serviciilor funerare, persoanele în drept şi prestatorii serviciilor funerare sunt obligaţi să colaboreze între ei, să ţină cont de voinţa exprimată pe timpul vieţii de către defunct sau, în lipsa acesteia, vor ţine seama de apartenenţa religioasă a defunctului.”, însă nu poate fi reţinută interpretarea dată de reclamantă textului de lege în sensul că instituie o obligaţie pentru reprezentanţii cultelor religioase întrucât legiuitorul a făcut referire la persoanele în drept, adică familia răposatului, singura în măsură să decidă asupra locului de veci şi a serviciului funerar şi prestatorii de servicii funerare, în speţă reclamanta.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să implice şi unitatea de cult, se menţionau şi date cu privire la serviciul religios, dar „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.
Totodată, instanţa constată că prin art.41 alin.2 din Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi servicii funerare se precizează că „Prezenta lege se completează cu dispoziţiile legale referitoare la cimitire, cuprinse în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”.
În conformitate cu prevederile art. 8 alin.(l) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice”.
Biserica Ortodoxă Română este organizată şi funcţionează conform Statutului aprobat prin H.G. nr. 53/2008.
Prin art. 3 alin. (2) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G 53/2008, se prevede: „Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente”.
Potrivit art. 123 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. 53/2008, „numirea unui preot se face numai pe seama unui altar din cuprinsul unei eparhii”, altar, în cultul creştin ortodox, însemnând o parohie, o comunitate de oameni vii, bine determinată şi stabilită în jurul bisericii, a unui locaş de cult.
Art. 184 din Statut prevede că bisericile de orice categorie ( parohiale, de cimitir, fundaţionale, paraclisele, etc.) se pot edifica numai cu aprobarea şi binecuvântarea chiriarhului (episcopului) locului, iar potrivit Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, „cimitirul este un bun sacru şi se află în proprietatea parohiilor sau a mănăstirilor”.
În speţă, SC „C.E.” SRL nu a făcut niciodată dovada că cimitirul pe care îl deţine ar aparţine cultului ortodox, iar în autorizaţia de construcţie este menţionată denumirea de cimitir privat, fără a se menţiona şi cultul de care va aparţine. De asemenea, capela ridicată în incinta cimitirului privat nu are „aprobarea şi binecuvântarea episcopului locului”, conform dreptului canonic-ortodox.
De asemenea, tribunalul reţine că Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi servicii funerare stabileşte drepturile şi obligaţiile în legătură cu activităţi funerare, cimitire şi crematorii umane, astfel cum rezultă din prevederile art.1 alin.1, nu instituie nici o obligaţie pentru reprezentanţii cultelor religioase în sensul delegării unui preot la un cimitir privat pentru a asigura eventualele servicii religioase.
Dimpotrivă, prin dispoziţiile art.2 alin.3 se stabileşte că „înmormântarea religioasă are loc cu respectarea canoanelor, obiceiurilor locului, tradiţiilor şi regulamentelor Cultului respectiv”, iar potrivit art.24, pe timpul desfăşurării activităţilor sale specifice, prestatorul de servicii funerare este obligat să respecte, în cazul înmormântării religioase, canoanele bisericeşti.
Această reglementare oferă cultului respectiv libertatea legală de a impune, inclusiv deţinătorilor de cimitire private, respectarea canoanelor şi a regulamentelor cultului cu privire la desfăşurarea înmormântării religioase şi, totodată, constituie temeiul legal pentru a refuza săvârşirea înmormântării în cimitire private care nu respectă cerinţele Bisericii.
Nu în ultimul rând, instanţa are în vederea Hotărârea nr.11323/03.11.2014 a Sfântului Sinod care la punctul 2 prevede că „ aprobă ca, în cazul credincioşilor care au achiziţionat locuri de veci în cimitire particulare, preoţii să oficieze slujbele ( înmormântare, parastase, pomeniri etc.), pentru cei răposaţi, doar la biserica sau capela parohială ( sau la domiciliul răposatului), fără a însoţi, însă, cortegiul funerar la cimitir; în caz contrar, clericii respectivi vor fi sancţionaţi pentru neascultare”, iar la punctul 3 prevede că „ aprobă ca, pentru situaţii excepţionale, temeinic motivate pastoral, chiriarhul să poată acorda, după o analiză serioasă, dispensă pentru oficierea slujbei înmormântării în cimitire private”.
Prin urmare, Hotărârea Sfântului Sinod are în vedere ca, în situaţii de excepţie, temeinic motivate pastoral pentru fiecare caz în parte, episcopul locului să poată acorda, după o analiză serioasă, dispensă pentru oficierea slujbei înmormântării în cimitire private, ceea ce înseamnă că delegarea permanentă a unui preot care să asigure serviciile religioase la un cimitir privat este exclusă.
Pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC „C.E.” SRL în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei.
