Contestaţie administrativ fiscală. Codul de procedură fiscală


Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 205 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003 rep.
• O.G. nr. 92/2003 – art. 205 şi următoarele
Este inadmisibilă acţiunea în instanţă având ca obiect anularea unor acte administrativ fiscale, inclusiv acte constatatoare emise de autoritatea vamală, fără parcurgerea procedurii contestaţiei administrative.
Prin sentinţa nr. 3097/27 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Mureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. M. L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi s-a dispus anularea actele constatatoare nr. 99/28.01.2002 şi 1023/18.12.2002 ambele emise de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a achiziţionat în anul 2002 un autovehicul OPEL ASTRA, iar la data importului a beneficiat de regim vamal preferenţial, datorat faptului că vehiculul introdus în ţară era de provenienţă din Comunitatea Europeană. În urma controlului a posteriori, întrucât autoritatea vamală germană a comunicat că acest control nu s-a putut efectua, au fost emise actele constatatoare nr. 99/28.01.2002 şi 1023/18.12.2002 prin care s-au stabilit datorii vamale suplimentare în valoare de 8.247.156 şi respectiv 32.988.626 ROL. Datoriile vamale au fost stabilite ca şi când vehiculul nu era de provenienţă din Comunitatea Europeană. Ulterior s-a pornit executarea silită.
În continuare, instanţa de fond a reţinut că din actele de le dosar nu rezultă că actele atacate au fost comunicate reclamantului. Acesta a formulat contestaţie administrativă la data de 12.05.2011, contestaţie la care pârâtul a răspuns prin adresa 9849/31.05.2011.  Or, în aceste condiţii instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine apărarea pârâtei în sensul că nu au fost respectate termenele şi că nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de art. 205 şi urm. din codul de procedură fiscală, subliniind că pentru reclamant nu a început să curgă termenul de contestare, iar pe de cealaltă parte totuşi a contestat actele menţionate. În plus, s-a subliniat că în cauză nu este atacat vreun act al DGFP Mureş, ci al pârâtului.
Împotriva reclamantului s-a formulat plângere penală, soluţionată de Parchetul de pe lângă Judecătoria TÂRGU-MUREŞ prin neînceperea urmăririi penale.
A reţinut că argumentele avute în vedere la emiterea actelor contestate sunt mai mult formale şi se referă la condiţiile şi cauzele de exercitarea a controlului a posteriori. Nu poate fi pusă la îndoială originea vehiculului, dar mai ales că întreaga răspundere pentru eliberarea certificatului EUR 1 o are exportatorul şi autorităţile vamale care au eliberat certificatul, şi nu importatorul. Acesta din urmă nu poate răspunde material pentru eventuala culpă a exportatorului sau a autorităţii vamale din ţara exportatoare. În acest sens, Protocolul nr. 4 dispune în art. 34 că sancţiunile se aplică oricărei persoane care emite (autoritatea vamală din ţara exportatoare) sau determină emiterea unui document ce conţine date inexacte în scopul obţinerii regimului preferenţial pentru produsul exportat.
Chiar în situaţia mai gravă, în care ar exista neconcordanţe între menţiunile făcute pe dovada originii şi cele făcute pe documentele prezentate autorităţii vamale, în vederea îndeplinirii formalităţilor pentru importul produselor, nu se anulează ipso facto valabilitatea.
În consecinţă, în temeiul protocolului din 27 decembrie 2001 referitor la definirea noţiunii de “produse originare” şi metodele de cooperare administrativă, anexă la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2001, instanţa a admis acţiunea şi a anulat actele administrative emise.
În ceea ce priveşte desfiinţarea dosarelor de executare 885/2002, 1594/2003 şi a tuturor actelor de executare pornite în baza actelor constatatoare contestate, a apreciat că această cerere nu poate fi primită deoarece are caracterul unei contestaţii la executare, de competenţa judecătorie, potrivit art. 373 al. 2 din codul de procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile legislaţiei vamale, deoarece reclamantului i-au fost comunicate cele două acte contestate: AC.nr.99/28.01.2002 a fost comunicat la data de 01.02.2002, sub semnătură; AC.nr. 1023/18.12.2002 i-a fost comunicat la data de 11.01.2003, sub semnătură. Din acte rezultă că nu a fost înaintată contestaţia în termenul de decădere de 15, respectiv 30 de zile acesta fiind un termen imperativ, amintind prevederile art. 4, alin. 1 din O.G.13/2001 (în vigoare la momentul dresării actului fiscal), ori art. 207, alin. 1 din O.G.92/2003, coroborat cu art. 103 Cod proc.civ.
În continuare, a arătat că procedura prealabilă este obligatorie fiind consacrată prin prevederile O.G.13/2001 (în vigoare la momentul respectiv) şi O.G.92/2003, coroborată cu 109, alin. 2 Cod proc.civ. Exercitarea acestui drept fundamental este reglementată prin Legea 554/2004 (art. 7), amintind şi jurisprudenţa ÎCCJ. Nerespectarea acestei formalităţi atrage după sine imposibilitatea legală de a investi instanţa de contencios cu o cerere legală de anularea actului respectiv. Având în vedere aceste aspecte, a apreciat că reclamantul este decăzut din termenul de a introduce contestaţie în procedura prealabilă, sau a se adresa instanţei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a arătat că, în condiţiile în care organele vamale declanşează procedura de control a posteriori, incidente sunt dispoziţiile art.32 ale Protocolului privind definirea noţiunii de “produse originare” şi metodele de cooperare administrativă, anexă la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte ratificat prin OUG 1/1997. Având în vedere că nu s-a putut dovedi ca bunul importat de contestator este de origine comunitară, în conformitate cu prevederile Protocolului amintit, regimul tarifar preferenţial nu poate fi acordat. A subliniat că în speţă sunt incidente prevederile art. 107 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1114/2001 care prevede că “în toate cazurile în care în urma verificării dovezilor de origine rezultă că acordarea regimului preferenţial a fost neîntemeiată, autoritatea vamală ia măsuri pentru recuperarea datoriei vamale prin întocmirea de acte constatatoare”. Aşadar, în mod legal organele vamale române au dispus retragerea preferinţelor tarifare iniţial acordate reclamantului şi calcularea drepturilor vamale datorate. În final, a arătat că procedura de control a posteriori presupune o verificare amănunţită a originii mărfurilor, urmare căreia se validează/invalidează certificatul de origine, deci în cauză s-a dovedit că bunul nu provine din Comunitatea Europeană.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.
Împotriva recursului a formulat întâmpinare intimatul N. M.-L., solicitând respingerea căii de atac.
În motivarea întâmpinării, a arătat că recurenta încearcă să susţină că actele constatatoare în cauză au fost comunicate pe numele de N. l. şi N. M.. Numitul N. l. nu are nicio legătură cu această cauză, iar pe recipisa cu destinatarul Nicula Mihai recurentul arată că nu este semnătura sa. Subliniază şi o lipsă de coerenţă în actele invocate de recurentă, în sensul că în antetul afirmativelor adrese transmise, expeditorul este “B. V. C. V. I. TÂRGU-MUREŞ”, iar pe recipisa poştală expeditorul completează “xxx”. Mai mult, recurenta nu a dovedit că eventualele plicuri expediate conţineau actele invocate.
Aşadar, a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod corect starea de fapt, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.
Analizând legalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate şi, din oficiu, conform art. 304, ind. 1 Cod proc.civ., Curtea a apreciat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie subliniat faptul că pârâta-recurentă a invocat prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe prevederile art. 205 din OG nr. 92/2003. Aceeaşi excepţie a fost invocată de recurentă ca motiv de recurs.
Din considerentele sentinţei atacate reiese că judecătorul fondului a apreciat că această excepţie nu este fondată (s-a reţinut că din actele dosarului nu rezultă că actele contestate au fost comunicate reclamantului şi că acesta a formulat contestaţie administrativă la data de 12 mai 2011, motiv pentru care instanţa de fond a apreciat că apărările pârâtei referitoare la nerespectarea termenelor şi neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 205 şi urm. din OG nr. 92/2003 nu poate fi primită).
Curtea a apreciat că soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire al excepţia inadmisibilităţii nu este corectă.
Se reţine că recurenta a depus la dosarul de recurs dovezile de comunicare cu reclamantul a celor două acte vamale contestate la instanţa de fond. Astfel, se reţine că actul constatator nr. 99/28 ianuarie 2002 a fost comunicat reclamantului la data de 1 februarie 2001, iar pe dovada de la fila 7 dosar recurs s-a menţionat că actul a fost predat destinatarului care a semnat de primire.
Susţinerea intimatului în sensul că semnătura de pe dovada depusă la dosar nu-i aparţine nu este de natură a conduce la respingerea recursului.
În acest sens, instanţa de control subliniază faptul că, confirmarea de primire are natura unui act autentic, iar toate constatările personale ale lucrătorului poştal care a procedat la înmânarea actului fac dovada până la înscrierea în fals, între aceste constatări fiind şi cea referitoare la identificarea primitorului actului şi semnarea de către acesta a confirmării de primire. Aşadar, împotriva acestor menţiuni cel interesat (în speţă, intimatul) se putea înscrie în fals potrivit art. 180 şi urm. Cod proc.civ.
În ceea ce priveşte actul constatator nr. 1023/18 decembrie 2002, se reţine că la dosar a fost depusă dovada comunicării acestuia cu o persoană având numele „N. I.”, comunicarea fiind efectuată la data de 11 ianuarie 2003 (fila 10 dosar recurs). Recurentul a susţinut că, atât timp cât comunicarea acestui act s-a făcut pe numele unei alte persoane, nu se poate reţine că actul i-a fost comunicat.
Curtea a subliniat că, cu toate că din dovada de comunicare a actului constatator nr. 1023/2002 reiese că acest act a fost comunicat unei persoane având alt prenume decât intimatul (se reţine că, comunicarea s-a făcut la aceeaşi adresă cu cea pe care o avea intimatul), acest aspect nu este de natură a conduce la respingerea recursului. Aceasta deoarece, în situaţia în care intimatul se prevalează de necomunicarea actului constatator, acesta are posibilitate de a formula şi la acest moment contestaţie administrativă împotriva actului amintit, fără însă ca acest aspect să-l îndreptăţească să atace direct în instanţă actul vamal (în acest sens, Curtea va face referire în cele ce urmează la dispoziţiile legale care reglementează contestaţia administrativă împotriva actelor vamale).
Pentru acest din urmă argument, Curtea  a reţinut că nici apărarea intimatului-reclamant în sensul că nu s-a dovedit că trimiterile poştale cuprindeau actele constatatorii nu poate fi primită. În situaţia în care intimatul apreciază că actele amintite nu i-au fost comunicate, acesta are posibilitatea de a formula contestaţie prealabilă împotriva acestora.
În ceea ce priveşte apărarea acestuia în sensul că ar exista o neconcordanţă între denumirea expeditorului de pe antetul adreselor de înaintare şi de pe recipisa de trimitere, Curtea a apreciat că aceasta nu are relevanţă în cauză sub aspectul analizat.
Relativ la contestaţia prealabilă împotriva celor două acte constatatorii, Curtea a reţinut că această procedură era reglementată (la momentul emiterii celor două acte) de Legea 141/1996 privind codul vamal al României (art. 166-174). În acest sens, Curtea a reţinut că la momentul emiterii şi comunicării cu intimatul actului a constatator nr. 99/2002 era în vigoare OG nr. 11/1996 privind colectarea creanţelor bugetare, iar la momentul emiterii actului constatator nr. 1023/2002 era în vigoare OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare.
De altfel, procedură asemănătoare celei reglementate de Legea nr. 141/1997 este prevăzută la acest moment în OG nr. 92/2003 (art. 205 şi următoarele).
Or, în cauză reclamantul nu a susţinut şi dovedit că a formulat contestaţie împotriva celor două acte administrative, cu respectarea procedurii şi a termenelor instituite de legiuitor.
Faptul că reclamantul a formulat la data de 12 mai 2011 o contestaţie (filele 27-28 dosar fond) la care pârâta a răspuns prin adresa nr. 9849/31 mai 2011 (filele 29-30 dosar fond) nu are relevanţă în cauză cu privire la excepţia inadmisibilităţii. Aceasta deoarece, astfel cum a reţinut Curtea anterior, reclamantul nu făcut dovada că a atacat în procedură prealabilă cele două acte administrative, iar prin contestaţia amintită acesta nu a solicitat anularea acestor acte, ci doar a anumitor acte de executare silită.
Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că recursul este fondat, urmând ca în baza art. 312, alin. 1 Cod proc.civ., să-l admită, iar în baza art. 312, alin. 2, 3 Cod proc.civ.  coroborat cu art. 304 pct. 9 C.p.civ. să modifice, în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul N. M. L.