Prin contestaţia adresată Jud. Alex. La nr. 4526/740/19.09.2013, ANAF T a solicitat în contradictoriu cu creditorul MNS şi bej anularea actelor de executare silită emise şi constatarea inadmisibilităţii acestei executări pentru suma reprezentând taxă poluare obţinută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
A susţinut contestatoarea că în speţă, creditorul MNS a apelat la executarea silită prin intermediul executorului judecătoresc în loc să facă uz de procedura specială de recuperare a unei astfel de creanţe împotriva statului român, aprobată prin Ordinul Ministrului finanţelor nr. 2626/02.11.2010.
Prin sentinţa civilă nr. 602/20.02.2014, Jud. Alex. A a respins contestaţia, a constatat că executarea silită prin poprire a fost pornită pentru cheltuieli de executare, întrucât debitul reprezentând taxă poluare a fost achitat şi a apreciat caracterul legal al actelor de executare întocmite şi faptul că executarea silită însăşi se desfăşoară cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de disp. art. 372 şi urm. Cpc.
Prin motivele de recurs formulate de contestatoare s-a susţinut în esenţă că executarea contestată are ca temei un raport juridic generat de o lege specială, respectiv OUG nr. 50/2008, aplicându-se procedura de restituire prevăzută de Ordinul Ministerului finanţelor nr. 2626/2010 şi nu dreptul comun în materia executării silite, ignorarea acestei proceduri atrăgând nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.
Prin decizia civilă nr. 166/02.05.2014, trib. T a respins recursul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că nu există nici un temei legal care să îl oblige pe intimatul-creditor să urmeze o altă procedură decât cea reglementată de normele procedurale civile privind punerea în executare a unui titlu executoriu.
Odată stabilită calitatea de debitor a unei instituţii a statului, aceasta nu are alte drepturi decât cele ale oricărui alt debitor, adică poate de bunăvoie să procedeze la executare sau poate fi supus executării silite. Creanţa creditorului intimat a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, aşa încât recurenta avea cunoştinţă de aceasta, fiindu-i opozabilă.
Cum recurenta debitoare nu a înţeles să execute creanţa benevol, în mod legal şi temeinic, intimatul creditor a cerut punerea în executare.
Se mai reţine că, protecţia dreptului subiectiv al creditoarei îşi are izvorul atât în disp. art. 6 C.E.D.O., cât şi în art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, jurisprudenţa C.E.D.O,. fiind constantă în a admite că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti s-ar putea admite în circumstanţe excepţionale, din lipsă de fonduri băneşti, fără a aduce atingere termenului rezonabil şi caracterului practic şi efectiv al dreptului consacrat de prevederile convenţionale (vezi cauzele Şandor şi Sabin Popescu c. României ori Săcăleanu c. României).
De asemenea, nu se poate reţine critica potrivit căreia, instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile OUG nr. 50/2008, atâta vreme cât acest act normativ era abrogat la data formulării contestaţiei la executare şi acesta privea numai procedura de stabilite, contestare a taxei e poluare şi nu executarea silită, după obţinerea titlului, recursul fiind astfel respins, ca nefondat.
A susţinut contestatoarea că în speţă, creditorul MNS a apelat la executarea silită prin intermediul executorului judecătoresc în loc să facă uz de procedura specială de recuperare a unei astfel de creanţe împotriva statului român, aprobată prin Ordinul Ministrului finanţelor nr. 2626/02.11.2010.
Prin sentinţa civilă nr. 602/20.02.2014, Jud. Alex. A a respins contestaţia, a constatat că executarea silită prin poprire a fost pornită pentru cheltuieli de executare, întrucât debitul reprezentând taxă poluare a fost achitat şi a apreciat caracterul legal al actelor de executare întocmite şi faptul că executarea silită însăşi se desfăşoară cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de disp. art. 372 şi urm. Cpc.
Prin motivele de recurs formulate de contestatoare s-a susţinut în esenţă că executarea contestată are ca temei un raport juridic generat de o lege specială, respectiv OUG nr. 50/2008, aplicându-se procedura de restituire prevăzută de Ordinul Ministerului finanţelor nr. 2626/2010 şi nu dreptul comun în materia executării silite, ignorarea acestei proceduri atrăgând nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.
Prin decizia civilă nr. 166/02.05.2014, trib. T a respins recursul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că nu există nici un temei legal care să îl oblige pe intimatul-creditor să urmeze o altă procedură decât cea reglementată de normele procedurale civile privind punerea în executare a unui titlu executoriu.
Odată stabilită calitatea de debitor a unei instituţii a statului, aceasta nu are alte drepturi decât cele ale oricărui alt debitor, adică poate de bunăvoie să procedeze la executare sau poate fi supus executării silite. Creanţa creditorului intimat a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, aşa încât recurenta avea cunoştinţă de aceasta, fiindu-i opozabilă.
Cum recurenta debitoare nu a înţeles să execute creanţa benevol, în mod legal şi temeinic, intimatul creditor a cerut punerea în executare.
Se mai reţine că, protecţia dreptului subiectiv al creditoarei îşi are izvorul atât în disp. art. 6 C.E.D.O., cât şi în art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, jurisprudenţa C.E.D.O,. fiind constantă în a admite că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti s-ar putea admite în circumstanţe excepţionale, din lipsă de fonduri băneşti, fără a aduce atingere termenului rezonabil şi caracterului practic şi efectiv al dreptului consacrat de prevederile convenţionale (vezi cauzele Şandor şi Sabin Popescu c. României ori Săcăleanu c. României).
De asemenea, nu se poate reţine critica potrivit căreia, instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile OUG nr. 50/2008, atâta vreme cât acest act normativ era abrogat la data formulării contestaţiei la executare şi acesta privea numai procedura de stabilite, contestare a taxei e poluare şi nu executarea silită, după obţinerea titlului, recursul fiind astfel respins, ca nefondat.
