Drept civil. Uzucapiune (Prescripţia achizitivă)
„Este imposibilă dobândirea prin uzucapiune a terenului ce face parte din succesiunea vacantă a statului, întrucât, acesta aparţine domeniului public, fiind astfel inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Această concluzie se impune, întrucât potrivit art.24 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public cuprinsă în art.477 din Codul civil se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 18.09.2009 reclamantul S. I. în contradictoriu cu pârâta L. A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
– să se constate că prin posesiune utilă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF A, nr. top. 1 prin efectul uzucapiunii;
– să se dispună întabularea în CF a dreptului de proprietate asupra imobilului descris mai sus pe numele reclamantului.
În motivarea cererii, reclamantul arată faptul că foloseşte singur imobilul în litigiu de circa 8 ani, posesia fiind dobândită de la socrii acestuia, care au folosit terenul din perioada anilor 1945-1946. Proprietara tabulară este necunoscută pe raza localităţii, iar reclamantul şi antecesorii săi nu au fost tulburaţi în posesie de nici o persoană.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 1847, 1890 şi 1860 C. civ., DL nr. 115/1938.
Având în vedere că pârâta L. A. şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în CF în anul 1886, instanţa a pus în discuţie capacitatea procesuală a acesteia, având în vedere că au trecut peste 100 ani de la întabularea sa în CF, astfel că reclamanta şi-a precizat acţiunea în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
– constatarea moştenirii vacante după defuncta L. A., şi faptul că aceasta revine în integralitate Statului Român.
Au fost menţinute celelalte capete de cerere vizând dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul prescripţiei achizitive.
Pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii civile formulate de reclamant.
Pârâtul a formulat şi acţiune reconvenţională, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună:
– să se constate existenţa succesiunii vacante după defuncta L. A., precum şi faptul că masa succesorală se compune din imobilul înscris în CF A nr. top. 1.
– să se constate că Statul Român culege întreaga succesiune vacantă.
– întabularea dreptului de proprietate al statului în CF A , nr. top. 1, cu titlu de moştenire.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român:
Asupra imobilului înscris în cartea funciară A, cu nr. top. 1, proprietară tabulară este numita L. A., aceasta dobândind dreptul de proprietate în baza încheierii de CF nr. 6406/1886.
Având în vedere că de la data întabulării dreptului de proprietate al pârâtei în CF au trecut mai mult de 100 ani, instanţa a prezumat că aceasta nu mai era în viaţă la data formulării prezentei acţiuni, deoarece, în principiu, o persoană nu trăieşte, în medie, 100 ani.
Reclamantul a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând declararea succesiunii vacante după pârâta L.A.
Calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român este conferită de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia statul participă la raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul când legea dispune altfel.
În cauză nu s-a făcut dovada că defuncta L. A., a avut moştenitori cunoscuţi, iar potrivit art. 652 C. civil, în lipsa moştenitorilor, statul devine succesor.
Având în vedere cele menţionate mai sus, instanţa va constata că masa succesorală rămasă după defuncta L. A. se compune din cota de 1/1 din imobilul înscris în CF A, nr. top. 1, în suprafaţă de 540 mp, precum şi existenţa succesiunii vacante după defunctă, aceasta revenind în integralitate Statului Român.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind uzucapiunea instanţa de fond a reţinut că:
Reclamantul a invocat faptul că imobilul în litigiu este folosit de acesta de 8 ani, anterior fiind folosit de socrii săi, C. I. şi C. A. din anii 1945-1946.
Prin raportul de expertiză tehnică efectuat de către expertul P. G., a fost identificat imobilul ca fiind situat în extravilanul comunei, în locul numit „D.”, având suprafaţa măsurată de 539,75 mp. Au fost identificate şi imobilele vecine, precum şi titularii drepturilor de proprietate asupra acestora.
Martorii B. P. şi M. T. au confirmat faptul că imobilul a fost folosit de reclamant, împreună cu defuncta soţie, întâi şi împreună cu socrii săi, iar după decesul acestora, singur.
Martorii au declarata că numiţii C. I. şi C. A., socrii reclamantului, au folosit imobilul în litigiu de circa 70 de ani.
Susţinerile reclamantului şi ale martorilor se coroborează cu actele de stare civilă depuse la dosar, C. I. fiind născut în anul 1927 iar C. A. în anul 1930 ambii având capacitate de exerciţiu la data la care se susţine că a început posesia imobilului.
Cum cererea de uzucapiune a fost întemeiată pe Codul civil, posesia reclamantului trebuia să înceapă anterior datei de 12 iulie 1947, când a intrat în vigoare DL nr. 115/1938,prin Legea nr. 241/1947, care, la art. 6 alin.2, prevedea că prescripţiile începute
înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, sunt cârmuite, în ceea ce priveşte (..) durata lor, de dispoziţiile legii sub care au început.
Având în vedere că martorii au confirmat faptul că posesia reclamantului a fost publică, neîntreruptă, netulburată, continuă şi sub nume de proprietar, iar în ceea ce priveşte durata acesteia, se încadrează în dispoziţiilor art. 1846 şi urm. C. civil, termenul de 30 de ani fiind început în persoana antecesorilor săi şi împlinit în persoana sa, instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de reclamant, şi a constatat că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 624 Turnu Roşu, cu nr. top. 4002, prin efectul uzucapiunii.
S-a dispus totodată întabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară.
Instanţa nu a reţinut apărările pârâtului, în sensul că moştenirile vacante devin domeniu public, în baza art. 477 C. civil, având în vedere că potrivit art.3 din legea nr.213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Sub acest aspect, imobilul în litigiu nu aparţine domeniului public al statului, nefăcând parte din enumerarea restrictivă şi limitativă din textul de lege citat, cu atât mai mult cu cât acest text de lege este ulterior cronologic dispoziţiilor codului civil.
În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul Statul Român, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului reconvenţional faţă de capetele de cerere din această acţiune, care vizează exclusiv constatarea vacanţei succesorale după defuncta L. A., şi faptul că aceasta revine statului.
Deliberând asupra excepţiei invocate din oficiu, instanţa a reţinut următoarele :
Acţiunea reclamantului, vizând constatarea succesiunii vacante după defuncta L. A. are caracterul unei acţiuni oblice, prin care acesta o exercită pentru stabilirea succesorilor defunctei L. A., aceştia urmând a avea calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Calitatea procesuală presupune identitatea dintre persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii. În consecinţă, calitatea procesuală pasivă aparţine exclusiv celui faţă de care se poate realiza interesul reclamantului.
Reclamantul – pârât reconvenţional nu este subiect pasiv în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea succesiunii vacante după defuncta L. A., naeavând nici o calitate în raportul juridic succesoral.
Dacă reclamantul poate solicita pe cale judecătorească constatarea existenţei succesiunii vacante după defunctă, pe calea acţiunii oblice, acest lucru nu este valabil şi pentru Statul Român, acesta neputând solicita constatarea existenţei succesiunii vacante pe cale contencioasă, ci doar pe cale necontencioasă.
Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului reconvenţional, şi în consecinţă, a respins acţiunea reconvenţională formulată de Statul Român.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Sibiu solicitând schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului precum şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de pârât.
În motivarea recursului se arată că sentinţa civilă nr. 36/18.01.2009 este criticabilă întrucât instanţa nu şi-a exercitat rolul activ în desfăşurarea procesului, neverificând dacă acţiunea este sau nu admisibilă şi a admis acţiunea fără a fi dovedită. Mai mult sentinţa este contradictorie, în sensul că deşi constată vacanţă succesorală după defuncta L.A. admite şi cererea reclamantului.
Astfel, sentinţa civilă nr. 36/18.01.2009 este criticabilă şi contradictorie întrucât instanţa deşi constată că este moştenire vacantă nu dispune şi întabularea dreptului de proprietate ce decurge din vacanţa succesorală a Statului Român.
Drept urmare a îndepliniri condiţiilor legale se impunea constatarea faptului că Statul Român este proprietarul acestor bunuri imobile şi, urmare a constatării vacanţei succesorale, se impunea şi admiterea capătului de cerere privind întabularea în CF nr. A nr. top 1 a dreptului de proprietate al noului proprietar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Având în vedere disp. art.477 şi art.652 C. pr. civ. se impunea respingerea capătului de cerere privitor la efectul uzucapiunii asupra acestor imobile care sunt de domeniul public.
Un alt motiv de recurs vizează modul de soluţionare a cererii de uzucapiune. Soluţia este nelegală întrucât reclamantul S. I. nu poate invoca uzucapiunea şi joncţiunea posesorilor cu a numiţilor C. I. şi C. A. socrii reclamantului întrucât posesia lui a fost una echivocă, neputându-se stabili dacă a stăpânit bunul cu credinţa că era proprietatea lui şi a fostei sale soţii sau că aparţinea doar fostei sale soţii, ca moştenire a acesteia.
Joncţiunea posesiilor nu este nici ea posibilă în cazul reclamantului pentru că între el şi posesorul anterior nu există un raport juridic născut dintr-un fapt juridic sau dintr-un act juridic translativ de proprietate.
Pe de altă parte, conform dispoziţiile Legii nr.213/1998, statul nu poate fi uzucapat, bunurile din domeniul public fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (iar bunul în litigiu aparţine domeniului public de vreme ce era menţionată vacanţa conform art.477 C.civ.)
În drept au mai fost invocate dispoziţiile art.477, 650, 651, 680 C.civ., art.7 şi 11 din Legea nr.213/1998.
Recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cel mai important motiv pe care recurentul îşi întemeiază recursul este cel vizând imposibilitatea dobândirii prin uzucapiune a terenului ce face parte din succesiunea vacantă a statului, întrucât, aşa cum recurenta interpretează dispoziţiile art.477 C.civ., el ar aparţine domeniului public, fiind astfel inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Critica este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, anume posibilitatea uzucapării bunului. Această concluzie se impune întrucât potrivit art.24 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma „domeniu public” cuprinsă în art.477 din Codul civil se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.
Nu poate fi primită nici critica vizând echivocitatea posesiei reclamantului şi imposibilitatea joncţiunii posesiei acestuia cu cea a autorilor soţiei sale pentru că, în faţa instanţei de fond, s-au produs probe asupra faptului că posesia a fost una utilă.
Nu poate fi primită nici critica vizând lipsa de rol activ a instanţei de fond.
Examinând modul în care au fost administrate probele şi conţinutul hotărârii pronunţate, tribunalul a reţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu respectarea tuturor principiilor procesului civil.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept şi în temeiul dispoziţiilor art.312 C. pr. civ. tribunalul a respins recursul şi a menţinut ca legală sentinţa primei instanţe.
