În aplicarea art. 6 Cod penal, judecătorul ce soluţionează contestaţia (în temeiul art. 595 Cod procedură penală) nu are posibilitatea de a identifica dispoziţii legale care să-i permită stabilirea unui spor de pedeapsă aplicabil peste maximul prevăzut de legea nouă, în cazul în care petentul a fost condamnat conform legii vechi pentru o infracţiune continuată. Pe de o parte, sporul prevăzut de art. 36 alin 1 nu este un spor cert sub aspectul existenţei şi cuantumului, şi nici unul obligatoriu, ci doar posibil. Pe de altă parte, legea penală se aplică în concret şi nu în abstract. O asemenea operaţiune de individualizare nu poate fi realizată în cadrul contestaţiei având ca obiect aplicarea art. 6 Cod penal, deoarece ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Faţă de petent s-a reţinut că se află în stare de recidivă postexecutorie, stare de agravare care, potrivit art. 43 alin. 5 NCP atrage majorarea cu jumătate a maximului pedepsei prevăzute de lege, astfel maximul pedepsei prevăzute de legea nouă ce i s-ar fi putut aplica petentului condamnat pentru infracţiunea de înşelăciune în formă calificată fiind de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Prin cererea înregistrată sub nr 4948/118/2014, petentul condamnat E. M. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile pedepsei definitive de 10 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr 58 din 17 02 2010 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr 1711/28 04 2011 a ICCJ.
În motivarea contestaţiei petentul arată, în esenţă, că a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru o infracţiune de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin 1, 4 şi 5 cod penal 1968, în formă continuată şi în stare de recidivă.
Ca urmare a intrării în vigoare a noului cod penal, limita maximă pentru infracţiunea de înşelăciune este de 5 ani închisoare în varianta agravată, astfel încât solicită reducerea pedepsei aplicate, de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, potrivit art. 6 Cod penal .
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr 58 din 17 02 2010 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr 1711/28 04 2011 a ICCJ, petentul E. M. a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 215 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit b) Cod penal 1968 .
La data de 01 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal (Legea nr 286/2009) şi Legea de punere în aplicare a acestuia –Legea nr 187/2012.
Potrivit art. 6 din Codul penal, ,,Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”
Prin dispoziţiile art. 6 alin 1 Cod penal, legiuitorul a urmărit respectarea principiului legalităţii coroborat cu acela al legii penale mai favorabile, în sensul ca persoanele condamnate aflate în executarea pedepselor să nu execute o pedeapsă mai mare decât maximul special care ar putea fi aplicat acestora în baza legii noi, ţinând cont de situaţia lor juridică concretă.
Astfel, principiul legalităţii pedepsei are sensul că pedepsele pot fi aplicate numai în limitele prevăzute de lege. Totodată, principiul legii penale mai favorabile raportat la pedepsele definitiv aplicate, are sensul că o pedeapsă aplicată care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi situaţie juridică, se reduce la acest maxim. În sfârşit, este unanim admis că legea penală mai favorabilă se stabileşte în funcţie de situaţia concretă a fiecărui condamnat, şi nu în mod abstract.
Tribunalul reţine că, potrivit noului Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin folosire de mijloace frauduloase, prevăzută de art. 215 alin 1 şi 2 Cod penal 1969, se regăseşte incriminată în art. 244 alin 2 Cod penal, şi pedepsită cu închisoare de până la 5 ani.
În ce priveşte înşelăciunea în convenţii, aceasta constituie o specie a infracţiunii de înşelăciune, fiind astfel inclusă în forma de bază a înşelăciunii.
În ce priveşte infracţiunea prin emitere de file cec fără acoperire bancară (pentru care a fost condamnat petentul), cu privire la corespondenţa dintre incriminarea veche şi cea nouă, sunt de reţinut următoarele considerente:
Contestatorul condamnat a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, între altele, în modalitatea emiterii unor cecuri asupra unei instituţii de credit, ştiind că pentru valorificarea lor nu există provizia necesară.
Prin dispoziţiile art. 244 noul Cod penal, a fost eliminată incadrarea juridică specială a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin emiterea de cecuri fără acoperire bancară, (fostul 215 alin 4) iar înşelăciunea săvârşită prin folosire de calităţi mincinoase sau alte mijloace frauduloase constituie o formă agravată a infracţiunii, prevăzută la art. 244 alin 2. Se mai prevede că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Din interpretarea acestor dispoziţii se deduce că nu toate mijloacele frauduloase folosite pentru săvârşirea înşelăciunii constituie prin ele însele infracţiuni, însă, dimpotrivă toate infracţiunile folosite ca mijloc pentru săvârşirea înşelăciunii sunt considerate de lege mijloace frauduloase.
Potrivit art. 84 pct 2 din Legea nr 59/1934 –legea cecului, emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient constituie infracţiune.
Prin urmare, faptele penale săvârşite în concret de contestator, constând în înşelăciuni prin emiterea de cecuri fără a avea în bancă disponibilul suficient , se încadrează potrivit legii noi la art. 244 alin 2 Cod penal, deoarece modalitatea prin care s-a săvârşit înşelăciunea constituie prin ea însăşi o infracţiune, deci un mijloc fraudulos.
Împrejurarea că, potrivit vechiului Cod penal, la încadrarea juridică a înşelăciunii prin cecuri nu se reţinea art. 215 alin 2 este explicabilă prin faptul că legea însăşi prevedea la alin 4 un caz special de înşelăciune prin mijloace frauduloase , pedepsibil de altfel cu pedeapsa prevăzută la art. 215 alin 2, încadrare juridică ce făcea inutilă şi pleonastică reţinerea alin 2.
Însă, în condiţiile în care noul Cod penal nu mai reglementează separat înşelăciunea prin cecuri, se impune a se constata că o astfel de modalitate de înşelăciune cuprinde ca încadrare juridică şi alin 2 al art. 244, astfel cum s-a reţinut mai sus.
Astfel, în concluzie, corespondenţa juridică a infracţiunii concrete săvârşite de condamnat, încadrată potrivit codului penal 1969 la art. 215 alin 1, 4 şi 5 Cod penal, este în prezent aceea de la art. 244 alin 1 şi 2 Cod penal, ce prevede pedeapsa de maxim 5 ani închisoare.
În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, de asemenea aceasta reprezintă o modalitate faptică a înşelăciunii, fiind cuprinsă în prevederile generale ale art. 244 alin 1.
În ce priveşte reţinerea în încadrarea juridică a formei continuate a infracţiunii, şi efectele acesteia asupra determinării pedepsei maxime prevăzute de legea nouă pentru faptele săvârşite, în vederea aplicabilităţii art. 6 Cod penal, tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 42 Cod penal 1969, ,,Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor art. 34…”. Din această prevedere rezultă că sporul la care se face referire (de până la 5 ani închisoare) este opţional, lăsat la aprecierea judecătorului. În speţă, pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave reţinută în sarcina condamnatului E. M. era de 20 ani închisoare, şi rezultă că judecătorul fondului nu a depăşit această limită şi nu a adăugat un spor de pedeapsă în considerarea infracţiunii continuate.
Potrivit art. 36 alin 1 Cod penal, ,,infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii…”
Tribunalul constată că şi în prezenta reglementare cuantumul sporului ce ar putea fi aplicat infracţiunii continuate este de natură judiciară, lăsat la opţiunea magistratului, care îl poate utiliza sau nu, în funcţie de particularităţile cazului concret. Astfel, cu titlu general, în cazul infracţiunilor continuate, nu se poate şti dacă va exista un spor aplicabil la maximul prevăzut de lege, şi dacă da, care va fi cuantumul acelui spor. În cazul de faţă, se constată că un astfel de spor de pedeapsă peste maximul prevăzut de lege nu a existat.
Faţă de considerentele de mai sus, tribunalul reţine că, în aplicarea art. 6 Cod penal, judecătorul ce soluţionează contestaţia nu are posibilitatea de a identifica dispoziţii legale care să-i permită stabilirea, la fiecare caz concret şi numai pe baza acestor dispoziţii, a cuantumului sporului de pedeapsă aplicabil peste maximul prevăzut de legea nouă, pentru ca, în acest fel, să stabilească un maxim legal la care să se raporteze atunci când va reduce obligatoriu pedeapsa aplicată.
Pe de o parte, sporul prevăzut de art. 36 alin 1 nu este un spor cert sub aspectul existenţei şi cuantumului, şi nici unul obligatoriu, ci doar posibil. Pe de altă parte, legea penală se aplică în concret şi nu în abstract, din aceasta rezultând că pentru un condamnat sporul respectiv nu va exista, pentru un al doilea sporul va fi într-un cuantum intermediar, în timp ce pentru al treilea va fi –în funcţie de circumstanţe –în cuantumul maxim prevăzut de lege.
O asemenea operaţiune de individualizare nu poate fi însă realizată în cadrul contestaţiei având ca obiect aplicarea art. 6 Cod penal, deoarece ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat. De aceea, în cadrul judecăţii contestaţiei, maximul special prevăzut de lege –la cazul concret –poate fi stabilit numai prin luarea în considerare a dispoziţiilor legale care, prin ele însele, indică un asemenea maxim. În cazul infracţiunii continuate, maximul special prevăzut de lege este maximul prevăzut de textul de incriminare pentru infracţiunea respectivă.
În plus, revenind la cazul concret al condamnatului E. M. se poate constata că judecătorul de condamnare a stabilit neaplicarea unui spor de pedeapsă peste maximul special prevăzut de lege –cu alte cuvinte a stabilit că, în cazul concret al acestuia, maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea continuată coincide cu maximul prevăzut de lege pentru aceeaşi infracţiune în forma simplă. Astfel fiind, nu este admisibil ca judecătorul contestaţiei să încalce această autoritate de lucru judecat şi să procedeze la o reindividualizare a pedepsei, considerând că, potrivit legii noi, s-ar fi impus majorarea pedepsei până la maximul prevăzut de lege sporit cu 3 ani.
O analiză aparte s-ar fi impus dacă, în concret, judecătorul de condamnare ar fi aplicat un spor de pedeapsă peste maximul prevăzut de lege, însă acest aspect nu face obiectul cauzei de faţă.
Aşadar, în cazul petentului condamnat E. M., se constată că infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat este pedepsită de noul Cod penal cu închisoare de maxim 5 ani. Faţă de petent s-a reţinut însă că se află în stare de recidivă postexecutorie, stare de agravare care, potrivit art. 43 alin. 5 NCP atrage majorarea cu jumătate a maximului pedepsei prevăzute de lege, astfel maximul pedepsei prevăzute de legea nouă ce i s-ar fi putut aplica petentului condamnat fiind de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 23 din Legea nr 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, şi art. 595 Cod procedură penală (Legea nr 135/2010) raportat la art. 6 Cod penal , va admite contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat E. M. . În baza art. 6 Cod penal va reduce pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr 58 din 17 02 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, la maximul prevăzut de Codul penal, de 7 ani şi 6 luni închisoare .
În temeiul art. 599 alin. 4 Cod procedură penală, va anula mandatul de executare a pedepsei nr 97/2010/02 05 2011 emis de Tribunalul Constanţa şi va dispune emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Din referatul întocmit de compartimentul executări penale al Tribunalului constanţa, precum şi din evidenţele ANP, rezultă că petentul condamnat E. M. nu a început executarea pedepsei, sustrăgându-se de la executare. De asemenea, rezultă că nu au intervenit modificări/anulări ale mandatului de executare iniţial, prin urmare până în prezent condamnatul nu a beneficiat de aplicarea legii penale mai favorabile.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
