– art. 503 alin.2 pct. 1 Cod procedură civilă
Potrivit art. 503 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia necorespunzătoare instanţa a omis să se pronunţe asupra acesteia, iar potrivit pct. 2 al aceluiaşi articol şi atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Decizia civilă nr.108/27.01.2016-A (dosar nr. 559/35/2015)
Prin sentinţa civilă nr. 58/LM din data de 27.02.2014, pronunţată de Tribunalul S. M., în dosar nr. 4682/83/2013, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei G.D.L., împotriva pârâtului I.S.J.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantei privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Contractul individual de muncă pe perioadă determinată, încheiat între părţi a încetat de drept (art.56 alin.1 lit.i) din Codul muncii), la data expirării termenului pentru care a fost încheiat.
Prin urmare, în primul rând, „decizia” a cărei anulare a solicitat reclamanta, nu este un act juridic ci o corespondenţă, nesusceptibilă de anulare.
În al doilea rând – dincolo de ideea oricărei discriminări -, nicio lege nu prevede, ca fostului angajator ar fi obligat să reangajeze reclamanta (principiul autonomiei de voinţă; art.86 alin.1 prevede doar obligaţia angajatorului, ca în cazul în care, pe un post vacant doreşte să efectueze o angajare, să asigure accesul angajaţilor pe perioadă determinată la acel post în condiţii egale cu cele asigurate angajaţilor pe perioadă nedeterminată). Tot astfel, nu au suport juridic nici pretenţiile pecuniare, devreme ce, de la încetarea contractului individual de muncă pe perioadă determinată părţile nu mai au drepturi şi obligaţii.
În temeiul art.453 alin.1 din Codul de procedură civilă instanţa a respins ca nefondată cererea reclamantei privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 282/LMA din data de 12.06.2014, pronunţată de Tribunalul S. M., în dosar nr. 4682/83/2013, s-a admis excepţia nulităţii cererii invocată din oficiu.
S-a anulat cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr.58/LMA/27.02.2014 pronunţată de Tribunalul S. M., formulată de reclamanta G.D.L., în contradictoriu cu intimata I.S.J.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
În condiţiile art.204 alin.1 şi 3 din Cod procedură civilă, instanţa este legal sesizată doar cu cererea de completare a dispozitivului de la fila nr.52 din dosarul cauzei.
Instanţa a reţinut că din maniera de redactare al acestui înscris, nu rezultă cu exactitate, care este capătul de cerere „în legătură cu acordarea indemnizaţiei de şomaj” din cererea de chemare în judecată, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, motiv pentru care, în temeiul art.196 alin.1 din Cod procedură civilă, instanţa, pentru lipsa obiectului cererii de completare a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, a admis excepţia invocată din oficiu şi a anulat ca atare cererea.
Împotriva acestor hotărâri, a declarat apel, reclamanta G. D.
Prin decizia civilă nr. 470/A din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel O. s-a respins ca tardiv apelul civil declarat de apelanta reclamantă G.D.L., în contradictoriu cu intimatul pârât I.S.J., împotriva sentinţei civile nr. 58/LMA din data de 27.02.2014 pronunţată de Tribunalul S. M., pe care a menţinut-o în întregime.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă G.D.L. împotriva sentinţei civile nr. 282 din data de 12.06.2014, pronunţată de Tribunalul S. M., pe care a păstrat-o în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Termenele pentru exercitarea căilor de atac au caracter imperativ, în lipsa unei dispoziţii legale fiind inadmisibilă prelungirea termenului stabilit pentru exercitarea căilor de atac.
Menţionarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a unei durate a termenului, alta decât cea pe care legea o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac într-un alt termen decât cel instituit de lege, deoarece termenele pentru exercitarea căilor de atac sunt determinate de lege, iar nu de instanţa de judecată, context în care trebuie a fi evocate prevederile art. 457 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, care statuează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Expresia „dacă legea nu prevede altfel” din textul anterior enunţat trebuie înţeleasă că se referă fie la durata termenului, fie la punctul de plecare.
Astfel, prin derogare de la termenul de 30 de zile stabilit prin textul art. 468 alin. 1, enunţat mai sus, Legea nr. 62/2011 prin articolul 215 instituie o durată a termenului de apel de 10 zile de la data comunicării hotărârii, lege a cărei procedură este aplicabilă în cauză, câtă vreme în sfera de reglementare a acesteia se înscriu inclusiv cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, în categoria cărora intră şi litigiul de faţă, dat fiind obiectul contestaţiei dedusă judecăţii.
Dată fiind situaţia expusă, rezultă cu puterea evidenţei că, din perspectiva regulilor instituite pentru folosirea căilor de atac, şi anume a celei privind legalitatea căii de atac, în aplicarea căreia posibilitatea de a folosi o cale de atac precum şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt date de lege şi nu de judecători, chiar dacă în dispozitivul sentinţei atacate s-a trecut greşit durata termenului de exercitare, această hotărâre este supusă termenului de 10 zile prescris de dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 62/2011, şi nu a celui de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a inserat în dispozitivul hotărârii primei instanţe.
Pe cale de consecinţă, întrucât în speţă apelul nu a fost declarat înăuntrul termenului legal de 10 zile, termen ce a început să curgă de la comunicarea sentinţei – comunicare realizată la data de 11.04.2014, astfel cum apare consemnat în actul de procedură depus la fila 49 din dosarul tribunalului, concluzia ce se desprinde este aceea că apelul înregistrat la data de 24.04.2014 a fost depus după expirarea termenului impus de lege, considerent în temeiul căruia apelul a fost respins ca tardiv formulat.
Dată fiind soluţia adusă asupra apelului în temeiul excepţiei aflate în discuţie, devine superfluă examinarea motivelor axate pe fondul litigiului.
Examinând sentinţa civilă nr. 282/LMA din 12 iunie 2014 prin prisma motivelor invocate, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În primul rând trebuie a se reţine că prin hotărârea primei instanţe cererea a fost anulată, situaţie în care în apel instanţa are de verificat doar dacă soluţia de anulare a cererii este legală din perspectiva dispoziţiilor art. 196 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 444 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii. Se procedează la completarea hotărârii numai în caz de minus petita, atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra uneia dintre cererile de natura celor sus-menţionate.
În speţă, prin cererea înregistrată la Tribunalul S. M. la data de 24.04.2014, partea reclamantă a solicitat completarea Sentinţei Civile nr. 58/LM din 27.02.2014, sens în care a invocat textul de lege mai sus enunţat şi a făcut trimitere la întâmpinarea părţii adverse nr. 5653 din 14.11.2013, respectiv la referirea acesteia din urmă privind ajutorul de şomaj solicitat de reclamantă. În partea finală a cererii, reclamanta a precizat că s-a adresat Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă care însă nu i-a preluat dosarul din cauza unor inadvertenţe constatate în adeverinţa nr. 4421 din 02.09.2013.
La o dată ulterioară, reclamanta a depus la dosar actul înregistrat la data de 29 mai 2014, intitulat „Concluzii scrise pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj”, în cuprinsul căruia a arătat că dreptul solicitat, recunoscut şi de către pârât prin întâmpinare, este reglementat de lege. Susţine totodată că în urma cererii adresate pârâtului, a primit documentele solicitate prin poştă, dar acestea nu corespund situaţiei reale din Revisal, greşelile fiind făcute cu rea credinţă pentru ca ea să nu-şi poată exercita nici măcar dreptul la indemnizaţia de şomaj. În partea finală a concluziilor, reclamanta supunea atenţiei instanţei neconcordanţele existente în documentele eliberate de către pârât.
Dat fiind modul de formulare a cererii de completare a dispozitivului hotărârii, nu s-a putut determina care este pretenţia concretă a reclamantei, respectiv care este capătul de cerere cu privire la care instanţa ar fi omis să se pronunţe prin sentinţa a cărei completare se cere. Or, obligaţia determinării obiectului cererii în cadrul căruia urma a se soluţiona procesul, aparţinea reclamantei, obiectul fiind un element esenţial în lipsa căruia cererea nu putea să primească o rezolvare favorabilă. De altfel, niciunul dintre capetele de cerere care au făcut obiectul acţiunii deduse judecăţii, soluţionată prin Sentinţa Civilă nr. 58/LM/27.02.2014, nu au vizat ajutorul de şomaj, prin urmare nici din această perspectivă, cererea nu cădea sub incidenţa prevederilor art. 444 din Noul Cod de procedură civilă.
Mai mult, în şedinţa publică din 23.10.2014, apelanta – reclamantă a învederat faptul că a încasat indemnizaţia de şomaj, prin urmare, la data soluţionării cauzei în apel, nici cerinţa interesului procesual nu mai este îndeplinită, acesta nemaifiind actual.
Faţă de ansamblul considerentelor ce preced, instanţa în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca tardiv apelul declarat împotriva Sentinţei Civile nr. 58/LMA din 27.02.2014, şi a respins ca nefondat apelul introdus împotriva Sentinţei Civile nr. 282/LMA din 12 iunie 2014.
Prin cererea înregistrată la instanţă la data de 23 octombrie 2015, contestatoarea G. D. – L. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 470/23 octombrie 2014 a Curţii de Apel O. solicitând anularea deciziei şi declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea instanţei competente de contencios administrativ şi fiscal.
Arată că neregulile pe care le invocă sunt de natură procedurală precum necompetenţa instanţei civile de a judeca speţa, fiind o persoană vătămată de o instituţie a statului, iar actele administrative sunt existente, îndeplinind şi condiţiile cazului bine justificat şi procedura unei pagube iminente, în condiţiile în care e o persoană vătămată/lezată în drepturi de o ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi anume O.U.G. 77/2013 neconstituţională şi abrogată.
Arată că-şi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 158 şi 160 Cod procedură civilă, normele de competenţă imperativă având un cadru obligatoriu pentru toţi participanţii la proces, inclusiv pentru instanţa de judecată.
Subliniază că excepţia de necompetentă poate fi invocată în orice stare a procesului, iar o hotărâre definitivă dată cu încălcarea normelor imperative privind competenţa poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare potrivit art. 317 pct. 2 Vechiul Cod de procedură civilă raportat la art. 503 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă dacă necompetenţa nu a putut fi invocată pe calea recursului, sau dacă a fost invocată, dar nu a fost valorificată pe calea recursului (valabil în speţă).
Arată astfel că, din interpretarea dispoziţiilor referitoare la competenţă, din normele de competenţă cuprinse în Legea nr. 554/2004, rezultă că acestea au un caracter special, deoarece se referă la competenţa unei singure instanţe, cea de contencios administrativ şi la o singură materie, aceea a actelor administrative.
Întrucât decizia 470/23 octombrie 2014 fost dată de o instanţă necompetentă absolut, încălcându-se necompetenţa generală, materială sau teritorială exclusivă, s-a ajuns la pronunţarea unei soluţii eronate, bazată pe o greşeală materială esenţială, fiind respins apelul ca tardiv, deşi acesta nu era tardiv, conform art. 101 din Noul Cod de procedură civilă.
Arată că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 503 alin. 3 pct. 1 şi 2 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 506 pct. 2, 504 alin. 1, art. 459 alin. 1, 457, 505 alin. 1, 634 alin. 1, 158 – 160 din Noul Cod de procedură civilă, art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, art. 95 pct. 4 şi 96 pct. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Decretul 649 din 5 iulie 1967, art. 10 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 2 lit. d) din Noul Cod de procedură civilă.
În altă ordine de idei, consideră că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 & 1 şi 6 & 3 lit. b), c) şi d) din CEDO, deoarece i-a fost încălcat dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, cauza fiind judecată de instanţa civilă şi nu de cea contencioasă, cu toate că a fost disponibilizată de o instituţie publică.
La dosarul cauzei a depus întâmpinare intimatul I.S.J., invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, arătând că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerinţele prevăzute de art. 509 alin. 1 – 11 din Noul Cod procedură civilă.
Examinând contestaţia în anulare formulată s-au constatat următoarele:
Prin decizia civilă nr. 470/A/23 octombrie 2014 a Curţii de Apel O. s-a respins ca tardiv apelul civil declarat de apelanta – reclamantă G.D.L. împotriva sentinţei civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalului S.- M.
Totodată s-a respins ca nefondat apelul declarat de aceeaşi apelantă reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 282 din 12 iunie 2014 a Tribunalului S.- M.
Prin sentinţa civilă nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M. pronunţată în dosar nr. 4682/83/2013 s-a respins ca nefondată cererea reclamantei G.D.L. în contradictoriu cu pârâtul Inspectorul Şcolar Judeţean S.- M.
Obiect al acestui dosar l-a format anularea Deciziei nr. 3545/20 august 2013 emisă de intimată, precum şi cererea de reîncadrare a reclamantei pe locul de muncă ocupat cu plata salariului de care ar fi beneficiat până la încadrare.
Prin sentinţa civilă 282 din 12 iunie 2014 pronunţată în acelaşi dosar (nr. 4782/83/2013) s-a anulat cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M.
Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, şi deşi se invocase excepţia corespunzătoare instanţa a omis să se pronunţe asupra acesteia, iar potrivit punctului 2 al aceluiaşi articol şi atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
De remarcat este că alineatul final al art. 503 Cod procedură civilă extinde obiectul contestaţiei în anulare speciale şi la hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs cum e cazul în speţă.
Contestatoarea G.D. a invocat în susţinerea contestaţiei în anulare motivul prevăzut la art. 503 alin. 2 pct. 1 şi 2 afirmând faptul că pricina a fost soluţionată de o instanţă necompetentă absolut, considerând că aceasta se impunea a fi judecată de secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel O.
Deşi competenţa se raportează la instanţa judecătorească şi nu la secţiile sau completele specializate ale unei instanţe se impune a se preciza totuşi că deşi regulile de repartizare a cauzelor în cadrul aceleaşi instanţe între secţiile sau, după caz, completele specializate, conform hotărârilor CSM sau ale colegiului de conducere al instanţei respective, nu constituie norme de competenţă, ci norme de organizare judecătorească, totuşi în reglementarea actuală, se prevede în mod expres posibilitatea aplicării prin asemănare a dispoziţiilor referitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă şi în cazul secţiilor specializate ale aceleaşi instanţe judecătoreşti (art. 136 alin. 1 Cod procedură civilă).
În cauza de faţă contestatoarea a afirmat necompetenţa materială a instanţei de apel care însă potrivit susţinerilor sale este atrasă de necompetenţa instanţei de fond, în condiţiile în care cauza s-a judecat potrivit regulilor de competenţă în materia litigiilor de muncă şi nu potrivit normelor aplicabile cauzelor în materie de contencios administrativ.
Legat de necompetenţa primei instanţe s-a impus a se preciza că potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, deci aceasta nu poate fi invocată direct în apel şi cu atât mai mult în cadrul contestaţiei în anulare.
Este adevărat faptul că în cazul invocării excepţiei de necompetenţă exclusivă, în faţa primei instanţe, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă poate fi criticată prin intermediul apelului şi, după caz al recursului după cum poate fi atacată şi încheierea prin care instanţa respinge excepţia declarându-se competentă, însă în această situaţie nu mai e vorba de excepţia de necompetenţă materială sau teritorială a instanţei de fond, ci de un motiv de apel sau de recurs referitor la nesoluţionarea sau respingerea excepţiei respective.
În speţa de faţă, contestatoarea G.D. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M. care însă s-a respins ca tardiv prin decizia civilă nr. 470/A/23 octombrie 2014 a Curţii de Apel O., neputându-se astfel reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. 2 Cod procedură civilă, aşa încât, pe calea prezentei contestaţii în anulare competenţa funcţională a primei instanţe în soluţionarea cauzei nu mai poate fi invocată.
Cât priveşte competenţa secţiei I civile în soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei mai sus menţionate, susţinerile contestatoarei în sensul încălcării normelor de competenţă absolută nu au putut fi reţinute, apelul fiind judecat în mod corect cu respectarea competenţei funcţionale de secţia corespunzătoare celei în care s-a judecat pricina în primă instanţă, raportat la obiectul cauzei, astfel cum acesta a fost calificat de instanţa de fond.
Ori, raportat la toate aceste aspecte s-a constatat a fi nefondat şi cel de-al doilea motiv invocat, respectiv cel reglementat de art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă în sensul că dezlegarea dată apelului este rezultatul unei erori materiale, constând în respingerea eronată a apelului ca fiind tardiv formulat, pornind de la reţinerea unui termen greşit în exercitarea căii de atac, potrivit afirmaţiilor contestatoarei.
Faţă de cele ce preced, neputând fi reţinut în cauză niciunul din motivele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 508 Cod procedură civilă cererea a fost respinsă.
