Dreptul transporturilor. Pretenţii derivate din încălcarea prevederilor art. 17 alin.1 şi alin. 2 din Convenţia CMR.  Furtul ca eveniment invocat între riscurile asigurate.


            În cazul asigurării privind răspunderea cărăuşului pentru marfa transportată al cărei titular este transportatorul, riscul asigurat este răspunderea transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagubele produse mărfurilor transportate, însă numai în situaţia în care există o culpă a transportatorului. Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderea companiilor ce efectuează transporturi naţionale sau internaţionale pentru pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor încredinţate pentru transport. Includerea acoperirii riscului de furt este diferită de la o societate de asigurare la alta. Faptul că pentru furt pârâta a înţeles să includă sau nu prime de asigurare suplimentare, nu prezintă relevanţă atâta timp cât în poliţa din litigiu nu există menţiuni exprese în sensul excluderii furtului ca risc asigurat.
 
           Prima instanţă a obligat asigurătorul să plătească asiguratului pretenţiile derivate din contractul de asigurare ca urmare a intervenirii riscului asigurat. Împotriva hotărârii a declarat apel pârâta S.C. U.A. S.A. solicitând respingerea acţiunii faţă de încălcarea prevederilor art. 17 alin. 1 şi alin. 2 din Convenţia CMR întrucât furtul poate fi considerat un eveniment imprevizibil şi de neevitat, transportatorul neputând anticipa producerea lui. Încheierea poliţei de asigurare nu are legătură cu previzibilitatea sustragerii mărfurilor transportate ci cu prevederile art. 1 alin. 1 din CMR. Marfa furată a fost respinsă la plată motivat de lipsa culpei transportatorului, riscul de daună nu era acoperit,astfel că evenimentul nu angajează răspunderea transportatorului în calitate de cărăuş al mărfii.
În motivare se mai arată că s-au încălcat clauzele contractuale întrucât poliţa nu avea plătită prima de asigurare pentru acest risc. Nu se putea enumera furtul mărfii în secţiunea de excluderi atâta timp cât opţiunea de a acoperi riscul aparţinea asiguratului.
 Analizând apelul se constată că criticile apelantei pârâte vizează în principal modul de interpretare judiciară a convenţiei părţilor rezultate din poliţa de asigurare şi din prevederile art.17 şi art. 23 din CMR din 1956 cu privire la includerea evenimentului invocat de reclamantă între riscurile asigurate.
În cazul asigurării privind răspunderea cărăuşului pentru marfa transportată al cărei titular este transportatorul, riscul asigurat este răspunderea transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagubele produse mărfurilor transportate, însă numai în situaţia în care există o culpă a transportatorului. În mod corect instanţa de fond a interpretat prevederile art. 17 pct. 1 şi 2 din CMR care arată în mod expres faptul că nu există risc asigurat dacă transportatorul este exonerat de răspundere în cazul unor „circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni”.
În speţă, s-a pus problema de a stabili dacă furtul mărfii reprezintă sau nu un eveniment imprevizibil pe care transportatorul nu putea să-l evite, deci un eveniment de natură să-l exonereze pe acesta de răspunderea pentru pierderea mărfii. Pentru ca exonerarea de răspundere să poată interveni, trebuie ca împrejurările care blochează executarea contractului să fie independente de voinţa părţilor şi să nu poată fi controlate. Este dificil a aprecia cu caracter general dacă un anume eveniment este sau nu previzibil. Faţă de prevederile art. 17 CMR şi art. 2 şi art. 3 din condiţiile de asigurare s-a considerat că răspunderea cărăuşului intervine şi pentru simpla culpă ce include şi riscul previzibil al furtului mărfii.
Apelanta pârâtă susţine că furtul reprezintă un eveniment imprevizibil şi care nu putea fi evitat, deşi jurisprudenţa în materie a statuat că sustragerea mărfii reprezintă un eveniment posibil şi previzibil, chiar dacă evenimentul reprezintă în sine o situaţie de excepţie.
Apelanta pârâtă a arătat că respingerea cererii de despăgubire în baza poliţei de asigurare a fost motivată pe lipsa culpei transportatorului pentru pierderea mărfii întrucât furtul nu putea fi evitat şi nici nu putea fi prevăzut. În legătură cu vinovăţia transportatorului, în mod corect instanţa de fond a arătat că asiguratul şi prepusul acestuia sunt în culpă şi ca atare răspund pentru pierderea mărfii potrivit art. 17 alin. 1 din CMR, pentru că nu au luat măsurile de securitate necesare pentru supravegherea mărfii în condiţiile în care singurul şofer care transporta marfa a părăsit mijlocul de transport şi incinta parcării insuficient împrejmuite, iar marfa a rămas nesupravegheată. Aceste împrejurări de fapt au rezultat din probele administrate în cauză, respectiv declaraţia şoferului dată atât în faţa organelor de poliţie din Marea Britanie cât şi în faţa instanţei de judecată şi nu au fost combătute de pârâtă. Reţinând răspunderea transportatorului potrivit art. 17 alin. 1 din CMR, rezultă că intervine riscul asigurat prin poliţa de asigurare şi ca atare intervine obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei de asigurare.
Lipsa documentului de îmbarcare şi rapoartele zilnice de activitate ale şoferului ce ar fi atestat desele opriri şi porniri succesive ale mijlocului de transport şi diagramele tahografice nu ar fi înlăturat situaţia de fapt reţinută în cauză. Documentul de îmbarcare reprezentat de ordinul de plată privind taxa de transport nu cuprinde menţiuni privind greutatea mărfii, ci doar dovada privind plata pentru prestarea serviciilor de transport, astfel că lipsa acestuia nu ar fi dus la constatarea lipsei culpei transportatorului pentru pierderea mărfii cum greşit apreciază apelanta pârâtă. Extrasele tahograf ataşate la întâmpinare de către intimata reclamantă confirmă depoziţiile şoferului cu privire la ruta pe care a efectuat transportul, momentul staţionării în Anglia în noaptea de 7/8.03.2013 când a avut loc sustragerea mărfii, cât şi momentul ajungerii la destinaţie. Opririle şi pornirile succesive invocate de apelantă au fost justificate de intimată atât potrivit Regulamentului European nr.561/2006 care impun conducătorilor auto efectuarea pauzelor obligatorii, cât şi prin traficul extrem de aglomerat în preajma terminalului de îmbarcare de la Calais.
 Un alt aspect invocat de apelanta pârâtă se referă la încălcarea clauzelor contractuale raportat la împrejurarea că poliţa de asigurare nu avea contractat riscul de furt pentru care trebuia achitată o primă de asigurare suplimentară. Susţinerile apelantei nu pot fi avute în vedere întrucât poliţa cuprinde expres riscul asigurat ca fiind răspunderea transportatorului pentru pagubele produse mărfurilor transportate, rubrica de menţiuni speciale nefiind completată. Apelanta a arătat că pentru poliţe de asigurare asemănătoare, la rubrica menţiuni ar apărea asigurarea suplimentară pentru furt în baza unei prime de asigurare suplimentară, însă ignoră faptul că pentru o poliţă asemănătoare cu cea din cauză în care riscul de furt nu apărea menţionat, a achitat intimatei despăgubirile. În speţă însă, obligaţia de plată a despăgubirilor se raportează strict la poliţa de asigurare încheiată de părţile din dosar, pentru transportul respectiv şi nu la alte poliţe de asigurare, astfel că orice referire la alte poliţe nu prezintă interes în cauză.
 Includerea acoperirii riscului de furt este diferită de la o societate de asigurare la alta, iar în cazul pârâtei, de la o poliţă la alta. Astfel, unii asiguratori nu consideră furtul ca făcând parte dintr-o asigurare CMR, apreciind că paguba produsă prin furt nu ar fi vina transportatorului, dar există şi asiguratori care acoperă  furtul total sau parţial incluzând aceasta în poliţă ca o clauză suplimentară, pentru care solicită plata unei prime suplimentare. Faptul că pentru furt pârâta a înţeles să includă sau nu prime de asigurare suplimentare, nu prezintă relevanţă atâta timp cât în poliţa din litigiu nu există menţiuni exprese în sensul excluderii furtului ca risc asigurat. Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderea companiilor ce efectuează transporturi naţionale sau internaţionale pentru pierderea,avarierea sau distrugerea mărfurilor încredinţate pentru transport, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cazul prezentei poliţe de asigurare, subzistă răspunderea transportatorului întrucât nu există nici o menţiune privind excluderea furtului din riscurile asigurate menţionate în cuprinsul condiţiilor de asigurare la art.3.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 Noul Cod de procedură civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat şi a menţine ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.