Nelegalitate H.C.L. privind trecerea unui teren în domeniul privat al U.A.T.¬. Nerespectare art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991.
Deliberând asupra recursului de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 1043/CA/26.03.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul C.L.P., a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta C.N.A.D.N.R., prin D.R.D.P. B. în contradictoriu cu pârâtul C.L. P. şi, în consecinţă, a fost anulată Hotărârea Consiliului Local P. nr. 210/29.09.2009, restul pretenţiilor fiind respinse.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia invocată de pârât că, potrivit art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, iar, conform alineatului 2 al aceluiaşi articol, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
Tribunalul a reţinut că H.C.L. nr. 210 a fost emisă de pârâta Consiliul Local P. la data de 29.09.2009, însă reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia în data de 10.01.2013, în urma solicitării formulate în atenţia OCPI a cărţii funciare a imobilului în litigiu.
Tribunalul a constatat că împrejurarea că această hotărâre a fost intabulată în cartea funciară nu are relevanţă sub aspectul momentului de la care reclamanta a luat în mod efectiv la cunoştinţă despre această hotărâre, în acest sens, textul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 stabilind fără echivoc momentul de la care curge termenul de un an, în care se poate solicita anularea acestui act administrativ individual.
Tot în acest sens, tribunalul a reţinut şi dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, conform cărora, hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării şi ale alin. 2 al acestui articol, care prevede că aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Având în vedere întinderea efectelor juridice pe care le produce hotărârea atacată, tribunalul a apreciat că aceasta reprezintă un act administrativ cu caracter individual şi că, în speţă, deşi pârâta a susţinut că a îndeplinit obligaţia de a aduce la cunoştinţă publică a acestei hotărâri, conform textului legal anterior menţionat, nu a făcut nicio dovadă în acest sens şi, faţă de împrejurarea că dreptul de folosinţă fusese transmis reclamantei, prin procesul verbal din 15.05.1955, avea obligaţia de a comunica această hotărâre şi reclamantei.
Pentru aceste considerente, constatând că Hotărârea nr. 210/2009 emisă de Consiliul Local P. a fost atacată în termenul legal stabilit conform dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei, tribunalul a reţinut că, prin Hotărârea a cărei anulare se solicită, pârâta a aprobat trecerea în domeniul privat al Oraşului P. a imobilelor terenuri situate în P., T.J., identificate prin CF 1xxx B. nr. top 1xxx, reţinând în considerente prevederile art. 36 alin. 1, art. 26 şi 24 din Legea nr. 18/1991, iar potrivit art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.
Din dispoziţiile legale anterior invocate, tribunalul a reţinut că două sunt condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru trecerea terenurilor din proprietatea statului în cea a Oraşului P.. Dacă prima condiţie este îndeplinită, terenul cu nr. top 13309/2 aflându-se în proprietatea Statului Român, cea de-a doua condiţie nu este îndeplinită, neexistând nicio înregistrare în cartea funciară 1xxx B. (fost CF 10xxx B.), privind existenţa dreptul de administrare al primăriilor Oraşului P./Municipiului B. asupra acestui teren, la data intrării în vigoare a Legea nr. 18/1991. Dimpotrivă, dreptul de folosinţă asupra acestui imobil, reprezentând casă de canton T.S. şi teren de 530,028 mp, a fost transferat de către Oraşul P., în favoarea reclamantei, potrivit procesului verbal încheiat în 16.05.1955 (fila 19).
Pentru motivele anterior reţinute, constatând că pârâta a emis Hotărârea nr. 210/2009 cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, respectiv, numai sub aspectul anulării acestei Hotărâri.
Cu privire la solicitarea aceleiaşi reclamante, în sensul de a fi anulate şi actele premergătoare adoptării Hotărârii Consiliului Local P. nr. 210/2009, tribunalul a respins-o motivat de faptul că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ”Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”
Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca act unilateral „cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice (…)”.
Ori, actele premergătoare hotărârii a cărei anulare se solicită, nu produc efecte prin ele însele şi nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, nefiind acte administrative, în sensul Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul CONSILIUL LOCAL P. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material – art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul a arătat că aceasta a fost greşit soluţionată, deoarece, potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (în lipsa procedurii prealabile), fără a depăşi termenul de 1 an prevăzut de art. 2 al aceluiaşi articol. Or, H.C.L. nr. 210 contestată a fost adoptată la data de 29.09.2009 şi a fost comunicată executivului primăriei şi adusă la cunoştinţa publică în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către Prefectul Judeţului B., în condiţiile art. 49 din Legea nr. 215/2001, modificată.
În plus, recurentul a arătat că actul administrativ individual atacat a fost intabulat în CF 1xxx B. (obţinută din conversia CF iniţială 10xxx B.) în anul 2009, asigurându-se astfel opozabilitatea faţă de terţi, inclusiv faţă de intimata reclamantă, conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, completată şi modificată.
În aceste condiţii, recurentul a arătat că cererea de chemare în judecată a fost depusă tardiv, mult peste termenul de prescripţie şi decădere prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că, din actele de carte funciară, nu rezultă nici o înscriere referitoare la pretinsul drept de proprietate în regim de drept public al Statului Român, toate actele normative invocate de reclamantă având aplicabilitate la nivelul dreptului de proprietate numai prin intabularea acestui drept în cartea funciară.
Recurentul a mai susţinut că a dobândit dreptul de proprietate ope legis, faţă de faptul că imobilul teren era în administrarea primăriei la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, dată fiind nefolosirea construcţiei potrivit destinaţiei iniţiale, nefiind canton de drumuri, ci locuinţă.
Recurentul a mai arătat că unul din principiile esenţiale în materia dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor din regimul de publicitate prin cărţile funciare este acela al efectului constitutiv de drepturi al înscrierilor în CF, actele neintabulate neproducând efecte translative de drepturi reale. Totodată, a invocat faptul că, anterior adoptării actului administrativ contestat, a depus diligenţe pentru stabilirea regimului juridic al imobilului, în extrasul CF ce a stat la baza adoptării hotărârii nefiind specificat pretinsul drept de proprietate în regim de drept public al Statului Român şi nici dreptul de administrare al intimatei reclamante, în foaia de sarcini.
În drept a fost invocată aplicarea art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 2 lei conform art. 11 raportat la art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimata reclamantă C.N.A.D.N.R., prin D.R.D.P. B., prin întâmpinare formulată conform art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă (filele 11-14), a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
În susţinerea acestei poziţii procesuale a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, deoarece H.C.L. nr. 2010/29.09.2009 reprezintă un act administrativ individual ce produce efecte de la data comunicării, conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, modificată. În plus, intimata a arătat că a luat la cunoştinţă de conţinutul acestei hotărâri la data de 10.01.2013, dată la care a solicitat de la OCPI B. dosarul CF 10xxx B. şi că a promovat prezenta acţiune în condiţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Pe fond, intimata a arătat că actul administrativ contestat este nelegal deoarece, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, deoarece imobilul cu nr. top 1xxx CF 1xxx (provenită din CF vechi 10xxx) face parte din domeniul public al statului D.R.D.P. B. având drept de folosinţă conform procesului-verbal din data de 15.05.1955. În plus, în CF nu există nici o înregistrare referitoare la dreptul de administrare al recurentului cu privire la acest imobil.
Intimata a mai arătat că nu au fost respectate prevederile anexei I pct. 12 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu prevederile art. 2 alin. 4 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor conform cărora „se consideră ca făcând parte din drum clădirile de serviciu şi orice alte construcţii, amenajări sau instalaţii destinate apărării sau exploatării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente”.
Intimata a mai arătat că imobilul în litigiu situat pe DN1 km (…) a avut destinaţia de canton încă de la data construirii, fiind astfel înscris în CF şi se află în evidenţele contabile ale S.D.N. B. sub nr. de inventar 14.0001 şi este locuinţă de intervenţie, în sensul Legii nr. 114/1996, iar prin contractul nr. 55/1976 a fost repartizat dl. M.N., salariat al S.D.N. B., ca accesoriu la contractul de muncă.
În drept a fost invocată aplicarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a art. 49 din Legea nr. 215/2001, modificată şi a art. 2 alin. 4 din OG nr. 43/1997.
La data de 19.09.2014, d-na M.I. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului C.L.P. (filele 19-20), prin care a solicitat admiterea acesteia, admiterea recursului declarat de către pârât şi respingerea cererii introductive ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de intervenţie accesorie, a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei în cauză ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 21/05.01.2011 de BNP I.M. şi G.A., drept intabulat în CF, iar, anterior vânzării a deţinut spaţiul locativ în temeiul unor contracte de închiriere succesive încheiate cu D.R.D.P. – S.D.N. B. şi Oraşul P..
A mai susţinut că, deşi, iniţial, titularul contractului de închiriere a fost soţul său, M.N., salariat al locatorului, după decesul acestuia locuinţa i-a fost închiriată, deşi nu avea calitatea de salariat şi că, de la data la care ocupă imobilul, destinaţia lui reală a fost aceea de locuinţă, iar nu de canton de drumuri şi poduri.
A mai arătat că a încercat de mai multe ori să cumpere imobilul de la intimata reclamantă, dar, de fiecare dată a fost refuzată, nejustificat, deşi toate fostele cantoane au fost vândute către chiriaşi şi că, în opinia sa, nu se mai poate anula o hotărâre de consiliu local după ce a dobândit cu bună-credinţă locuinţa în cauză şi şi-a înscris dreptul în CF.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24.10.2014 Curtea de Apel Braşov a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului pârât C.L. P., cerere formulată de intervenienta M.I., pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei hotărâri.
La solicitarea intervenientei accesorii, în recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi, conform art. 305 Cod procedură civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă., a art. 304 Cod procedură civilă şi recursul declarat de pârâtul C.L. P., curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Primul motiv de recurs invocat de către recurentul pârâtă, referitor la modul de soluţionare a excepţiei invocate în cauză, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Braşov la data de 04.02.2013, intimata reclamantă C.N.A.D.N.R., prin D.R.D.P. B., a solicitat, direct în faţa instanţei de contencios administrativ, anularea H.C.L. nr. 2010/29.09.2009 emisă de recurentul pârât C.L. P., act administrativ cu caracter individual, de existenţa căruia a luat la cunoştinţă la data de 10.01.2013, dată la care a solicitat de la O.C.P.I. B. dosarul CF 10xxx B..
Recurentul pârât a invocat în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar tribunalul a respins excepţia astfel invocată, raportându-se la dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Calificarea dată de prima instanţă excepţiei nu este corectă, dar prima instanţă a aplicat în mod legal normele juridice reţinute în considerente.
Astfel, Curtea reţine că este corectă calificarea excepţiei invocate ca fiind excepţia tardivităţii acţiunii, iar nu a prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece, în cauză, intimata reclamantă nu a contestat actul administrativ ce face obiectul cererii de chemare în judecată pe calea recursului graţios, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că nu este incident termenul de 6 luni reglementat de art. 11 alin. 1 din acest act normativ, ci termenul de 1 an reglementat de art. 11 alin. 2 din acelaşi act normativ. Or, potrivit art. 11 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de 1 an este de decădere.
Aspectul legat de faptul că nu a fost urmată procedura prealabilă a recursului graţios nu poate fi valorificat din oficiu, deoarece sunt incidente dispoziţiile art. 109 alin. 3 Cod procedură civilă, care stabilesc acest beneficiu numai în favoarea pârâtului şi numai până la termenul stabilit de lege pentru formularea întâmpinării.
Modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii acţiunii de către tribunal este corect, aşa cum s-a arătat şi anterior.
Art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ reglementează termenul de decădere de 1 an pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ ca o situaţie de excepţie de la regula înscrisă în alin. 1 al aceluiaşi articol, numai pentru „motive temeinice”, momentul de început al termenului fiind, după caz, „data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului – verbal de conciliere”, în funcţie de titularul acţiunii sau de obiectul acesteia.
În cauză, actul administrativ contestat este un act administrativ cu caracter individual, care nu a fost comunicat intimatei reclamante, astfel că, în mod legal, prima instanţă a stabilit ca dată a luării la cunoştinţă a acestuia data de 10.01.2013, dată la care reclamanta a solicitat de la OCPI B. dosarul CF 10xxx B., termenul de 1 an reglementat de art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nefiind împlinit la data promovării prezentei acţiuni.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului şi a intervenientei accesorii referitoare la efectul înscrierii actului administrativ contestat în CF de opozabilitate erga omnes, în mod identic cu efectele înscrierii drepturilor reale.
Înscrierea în cartea funciară nu poate avea, pentru terţul vătămat prin acesta, semnificaţia juridică a luării la cunoştinţă a actului administrativ, ci, cel mult, dă naştere unei prezumţii în sensul că acesta, cu diligenţe medii, putea să afle conţinutul actului respectiv care a stat la baza operaţiunilor de publicitate imobiliară. Însă, în cauză, pârâta nu a făcut dovada contrară susţinerilor reclamantei, că aceasta s-a adresat OCPI B. anterior datei de 10.01.2013.
Cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la greşita aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită eronat, va fi analizat prin prisma art. 304 ind. 1 şi art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.
Astfel, prin H.C.L. nr. 2010/29.09.2009 emisă de recurentul pârât C.L.P. s-a aprobat „trecerea în domeniul privat al Oraşului P. a imobilului teren situat în P., T.J., identificate prin CF 1xxx B. nr. top 1xxx”, reţinându-se, ca temei de drept, prevederile art. 36 alin. 1, art. 26 şi 24 din Legea nr. 18/1991.
Potrivit art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, „terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26”.
În mod legal a reţinut prima instanţă că, din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că, pentru a se face aplicarea acestei norme este necesară îndeplinirea a două condiţii – terenul situat în intravilanul localităţii să se afle în proprietatea statului, iar dreptul de administrare asupra acestuia să fie exercitat de către primărie, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.
Or, din copia CF depusă la dosar, rezultă că imobilul se afla în proprietatea statului, însă, la foaia de sarcini nu este înscrisă nici o menţiune referitoare la titularul dreptului de administrare.
Din actele depuse la dosar atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs, rezultă că imobilul, cu datele de identificare arătate anterior, a fost trecut, prin procesul – verbal din data de 16.05.1955, în folosinţa S.D.P. B. (fila 19 dosar tribunal), fiind închiriat din anul 1976 de către M.N., angajat la D.D.P. B. şi soţia acestuia, intervenienta M.I. (filele 23-27 dosar recurs).
Este evident, faţă de aceste înscrisuri, că dreptul de administrare asupra imobilului nu a fost exercitat de către Primăria Oraşului P., aşa cum susţine recurentul, astfel că dispoziţiile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 au fost greşit aplicate, actul administrativ astfel contestat fiind nelegal.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de pârâtul C.L. P. împotriva sentinţei civile nr. 1043/CA/26.03.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.
În mod corespunzător, faţă de soluţia pronunţată asupra cererii de recurs, Curtea va respinge şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului pârât formulată de intervenienta M.I..
