Deliberând asupra recursului de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 2710/CA/02.12.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. T.A.T. S.R.L. S. în contradictoriu cu M.A.D.R. – A.P.D.R.P..
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. T.A.T. S.R.L. S., prin administrator special M.V., a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi, în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii.
În motivare, a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 3 şi pct. 8 Cod procedură civilă.
Referitor la primul motiv de recurs, recurenta a arătat că a obiectul acţiunii îl reprezintă decizia nr. 32556/11.10.2013 emisă de intimata pârâtă A.P.D.R.P. în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 26091/20.08.2013, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 10 alin 1 ind. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei revenea, indiferent de valoare, Curţii de Apel Braşov, ca instanţă de fond.
Recurenta a mai arătat că a învestit Curtea de Apel Braşov să soluţioneze acţiunea, aceasta fiind înregistrată iniţial sub nr. dosar 200/64/2014, soluţionarea cauzei fiind însă declinată în favoarea Tribunalului Braşov care, în mod greşit, în opinia sa, a îmbrăţişat concluziile din hotărârea de declinare de competenţă.
Referitor la al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că prima instanţă şi-a fundamentat motivarea pe aspectele reţinute de către lichidatorul judiciar în cuprinsul Raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii, pe care însă le-a interpretat în mod greşit.
Astfel, recurenta a arătat că este adevărat faptul că bugetul iniţial al investiţiei a fost de 200.000 euro, iar la final proiectul a ajuns la 500.000 euro, iar decizia de a minimaliza costurile eligibile a aparţinut societăţii, dar nu aceasta este cauza deschiderii procedurii insolvenţei, neexistând nici o legătură de cauzalitate între acestea.
Dublarea costurilor investiţiilor a fost cauzată, în opinia sa, de împrejurări externe care nu îi pot fi imputate: finanţarea de la UE a fost primită la un curs de 3,4 lei, iar cursul mediu pe perioada desfăşurării investiţiei a fost de 4,2 lei; preţurile pe metru pătrat de construcţie între data la care a fost realizat bugetul proiectului (mai 2006) şi preţurile medii practicate pe perioada desfăşurării investiţiei au crescut foarte mult; debutul activităţii pe o piaţă aflată în scădere.
Recurenta a arătat că analiza instanţei de fond a fost superficială şi că, deşi art. 425 Cod procedură civilă obligă instanţa să insereze în considerente situaţia de fapt rezultată din probele administrate, această obligaţie nu a fost îndeplinită, la dosar neexistând probe referitoare la cauza insolvenţei şi nici referitoare la prejudiciul cauzat bugetului ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei.
În plus, a mai arătat că o eventuală culpă a sa în ceea ce priveşte deschiderea procedurii insolvenţei trebuia reţinută şi dovedită în condiţiile art. 36 din O.U.G. nr. 61/2011, normă care stabileşte în sarcina autorităţilor competente în gestionarea fondurilor europene două obligaţii – de a începe activitatea de constatare a eventualelor nereguli apărute în derularea contractelor de finanţare şi de a stabili creanţele bugetare rezultate din neregulile constatate, cu respectarea principiului proporţionalităţii, în funcţie de natura şi gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare.
În opinia recurentei, prima instanţă nu a făcut aplicarea principiului proporţionalităţii, în condiţiile în care nu a avut în vedere că intrarea în insolvenţă a avut loc la aproximativ 4 ani de la momentul finalizării investiţiei, proiectul fiind finalizat şi funcţional în acest interval.
Recurenta a mai arătat că intimata – pârâtă nu a înţeles să rezilieze contractul de finanţare, astfel cum prevăd clauzele contractuale.
În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi O.U.G. nr. 66/2011.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 100 lei conform art. 24 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimata A.P.D.R.P. a formulat întâmpinare fără respectarea prevederilor art. 13 alin. 1 teza a II-a coroborat cu art. 84 alin. 1 Cod procedură civilă, respectiv aceasta nu a fost formulată prin avocat sau consilier juridic, astfel că actul procesual astfel îndeplinit este lovit de nulitate.
Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10.04.2015 s-a constatat transmisă de drept calitatea procesuală pasivă de la intimata pârâtă A.P.D.R.P. la A.F.I.R., potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2014.
Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. T.A.T. S.R.L. S., prin administrator special M.V., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1pct. 3 şi pct. 8 Cod procedură civilă., Curtea reţine următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, respectiv faptul că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică, se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, dar nu poate fi reţinut.
Dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă stabilesc drept motiv de nelegalitate situaţia „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”.
Din interpretarea acestei norme rezultă că situaţia premisă a reţinerii acestui motiv de nelegalitate este aceea ca în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă cu recurs să fi fost invocată excepţia necompetenţei sale materiale sau teritoriale de ordine publică, în condiţiile art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv la primul termen la care părţile au fost legal citate, iar instanţa să fi respins excepţia sau să fi omis a se pronunţa asupra acesteia.
Or, în cauză, după ce acţiunea promovată de recurenta reclamantă, înregistrată iniţial la Curtea de Apel Braşov sub nr. dosar 200/64/2014, a fost declinată în favoarea Tribunalului Braşov, în cursul judecăţii derulate la această instanţă, reclamanta, prin reprezentant convenţional, a susţinut că tribunalul este instanţa competentă să soluţioneze, pe fond, acţiunea, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 24.11.2014 (fila 54 dosar tribunal).
În aceste condiţii, recurenta reclamantă nu mai poate invoca motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, deoarece nu a înţeles să invoce în faţa instanţei de fond excepţia necompetenţei materiale, conform art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă.
Cel de-al doilea motiv de reformare a sentinţei primei, invocat de recurenta reclamantă, este greşita aplicare a legii, respectiv a art. 36 din O.U.G. nr. 61/2011 şi încălcarea principiului proporţionalităţii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.
Curtea reţine că instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea cererii de anulare a deciziei nr. 32556/11.10.2013 emisă de intimata pârâtă A.P.D.R.P. în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 26091/20.08.2013, acte prin care s-a constatat că beneficiarul nu a respectat dispoziţiile art. 14 alin. 2 din Anexa I la contractul de finanţare, în sensul de a informa finanţatorul despre orice modificare intervenită în activitatea sa, respectiv cu privire la intrarea societăţii în insolvenţă şi că beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza finanţării, criteriile de eligibilitate nemaifiind îndeplinite, valoarea totală a creanţei bugetare rezultată din aceste nereguli fiind de 349.432,8 lei, respectiv valoarea integrală acordată prin contractul de finanţare nr. C 3.40203570800429/21.06.2007, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.
În mod legal, prima instanţă a reţinut că, în aplicarea art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul a instituit o obligaţie în sarcina autorităţilor competente în gestionarea fondurilor europene, respectiv aceea de a efectua un control asupra beneficiarilor acestor fonduri în situaţia în care s-a deschis procedura insolvenţei, pentru a constata dacă s-au produs nereguli, iar în cazul în care aceasta există, să declanşeze procedura de stabilire a creanţelor bugetare şi implicit de recuperare a fondurilor.
În exercitarea atribuţiei de control, intimata pârâtă a constatat, în procesul-verbal contestat (filele 30-40 dosar tribunal), că recurenta reclamantă, în calitate de beneficiar, nu şi-a respectat obligaţia de informare prevăzută de art. 14 alin. 2 din Anexa I la contractul de finanţare şi a încălcat şi dispoziţiile art. 3 alin. 1 Anexa I la contract, care impun respectarea, pe toată durata contractului, definită de art. 1 pct. 2(2) din contract, criteriile de eligibilitate şi de selecţie înscrise în cererea de finanţare, respectiv criteriile de eligibilitate generale EG 2 – „proiectul trebuie să demonstreze viabilitate economică” şi EG 5 – „nu va fi eligibil solicitantul care are pierderi financiare sau obligaţii fiscale restante faţă de bugetul consolidat al statului (altele decât cele pentru care este respectat graficul de rambursare), conform ultimelor declaraţii fiscale sau altor declaraţii emise de către autorităţile fiscale”.
În mod legal, intimata pârâtă a reţinut că viabilitatea economică se referă la obţinerea de performanţe financiare şi abilitatea de a desfăşura activitatea fără sprijin public, beneficiarul având obligaţia de a demonstra că poate plăti obligaţiile şi datoriile în mod regulat. În aceste condiţii, este evident că intrarea în insolvenţă a societăţii recurente, la iniţiativa sa, nu respectă regulile de finanţare impuse şi asumate prin contractul de finanţare.
Prin urmare, faţă de aceste considerente, rezultă că intrarea în insolvenţă a societăţii recurente reprezintă neregulă, în sensul art. 2 alin. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, fiind lipsită de importanţă cauza obiectivă sau subiectivă a acestei situaţii juridice.
În consecinţă, faţă de cele reţinute anterior, argumentele recurentei reclamante referitoare la greşita reţinere de către tribunal a cauzelor care au generat intrarea în insolvenţă nu au relevanţă în soluţionarea cererii de recurs.
Referitor la argumentul invocat de recurenta reclamantă cu privire la nerespectarea principiului proporţionalităţii în stabilirea creanţei bugetare rezultată din neregula constatată Curtea nu îl poate reţine.
Astfel, potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, în forma în vigoare la data emiterii procesului verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 26091/20.08.2013, „orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi al stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia”.
Or, în cauză, este adevărat că intrarea în insolvenţă a avut loc la aproximativ 4 ani de la momentul finalizării investiţiei, însă aceasta s-a produs pe durata de valabilitate a contractului, definită prin art. 1 pct. 2(2) ca fiind „perioada de execuţie la care se adaugă 5 ani de la data ultimei plăţi făcute de autoritatea contractantă”. De asemenea, Curtea reţine că intrarea societăţii beneficiare în insolvenţă afectează întreg proiectul finanţat cu fonduri europene, acesta dovedindu-se a fi incompatibil cu scopul finanţării acordate prin intermediul Programului SAPARD, respectiv dezvoltarea unei investiţii viabile, cel puţin pe durata contractului de finanţare.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. T.A.T. S.R.L. S., prin administrator special M.V., împotriva sentinţei civile nr. 2710/CA/02.12.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.
Fonduri europene. Proces verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare întocmit în temeiul O.U.G. nr. 66/2011.
Intrarea în insolvenţă a societăţii reprezintă neregulă, în sensul art. 2 alin. 1 lit. a) din OUG nr. 66/2011 deoarece beneficiarul nu mai respectă criteriul de eligibilitate şi de selecţie înscris în cererea de finanţare, respectiv proiectul nu demonstrează viabilitate economică.
