Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

I. Dreptul minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală. Inscripţie amplasată pe sediul primăriei şi consiliului local care nu respectă condiţiile cerute de lege.


Prin sentinţa civilă nr.2442/03.10.2013, Tribunalul Covasna – secţia civilă: a admis acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului C împotriva Primarului Comunei M. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să îndepărteze de pe sediul Primăriei Comunei M. inscripţia „Kozseghaza”.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că:
– în fapt, la data de 18.03.2013  prin adresa nr. 4647  reclamantul  PREFECTUL JUDEŢULUI C. a solicitat Primarului comunei M. să dispună înlăturarea de pe sediul Primăriei a inscripţiei  „Kozseghaza” întrucât aceasta contravine dispoziţiilor L nr. 215/2001 şi HG nr. 1206/2001;
– întrucât reclamantul nu a primit răspuns, la data de 7.05.2013 a formulat plângere administrativă reiterând solicitarea iniţială, pentru aceleaşi motive;
– la data de 21.05.2013 Primarul comunei M. a comunicat reclamantului prin adresa nr.  506  o documentaţie, fără a se preciza însă ce conţin documentele respective;
– prezenta acţiune formulată de reclamantul PREFECTUL JUDEŢULUI C. în cadrul dreptului de tutelă administrativă reglementat de art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ vizează  îndepărtarea acestei inscripţii, motivul invocat fiind acela că au fost încălcate  prevederile legale ale art.  76 alin. 4 din Legea  nr. 215/2001 a administraţiei publice locale;
– în soluţionarea acţiunii, instanţa de fond a avut în vedere că  potrivit art. 76 alin. 4 „Autorităţile administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective”, iar conform art. 12 din HG nr. 1206/2001 „Inscripţionarea în limba maternă a denumirii instituţiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau judeţene se face printr-o tăbliţă similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor şi culori cu cea inscripţionată în limba română. Tăbliţa se va amplasa sub tăbliţa care conţine denumirea oficială în limba română”;
– în speţă, din fotografia depusă la dosar ( fila 7) se constată că pe sediul clădirii unde funcţionează Primăria sunt, în partea dreaptă a clădirii, două plăcuţe, de aceeaşi dimensiune, caracter al literelor şi culoare, cu denumirea ţării, a judeţului şi a instituţiei, respectiv Primăria  comunei M.  în două limbi, plăcuţa de deasupra în limba română şi plăcuţa de dedesubt în limba maghiară, iar în partea stângă a clădirii sunt două plăcuţe, identice ca dimensiune, caracter al literelor şi culoare, cu denumirea ţării, a judeţului şi a instituţiei respectiv Consiliul local al  comunei M., la fel în două limbi, plăcuţa de deasupra în limba română şi plăcuţa de dedesubt în limba maghiară;
– însă, pe faţada clădirii şi pe toată lungimea acesteia, în partea superioară, există o inscripţie, respectiv „Kozseghaza”, realizată cu  elemente de zidărie şi cu litere de dimensiuni mult mai mari decât cele de pe plăcuţele mai sus prezentate. Traducerea acestei inscripţii este „Casa  comunei”;
– instanţa de fond a considerat necesar a analiza legalitatea acestei inscripţii prin prisma Cartei europene a limbilor minoritare, respectiv prin prisma principiilor care au fost avute în vedere la adoptarea acestui act cadru. În acest sens s-au avut în vedere dispoziţiile  art. 7 pct. 2 din Cartă care statuează, cu titlu de principiu, faptul că adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite. Din interpretarea per a contrario a acestui principiu rezultă în mod clar că măsurile speciale care nu  promovează egalitatea între vorbitorii limbii minoritare şi restul populaţiei reprezintă un act de discriminare;
– prin prisma acestui principiu, o inscripţie care în traducere reprezintă „Casa  comunei”, cu litere mari şi poziţionată dominator în raport ce celelalte inscripţii, în contextul în care există deja pe clădirea respectivă două plăcuţe în limba minorităţii maghiare cu denumirea instituţiei, nu poate fi considerată în nici un caz că este destinată să promoveze egalitatea;
– în sensul celor de mai sus, instanţa de fond a constatat că cele două plăcuţe în limba maghiară sunt de natură să respecte prevederile art.10 pct. 2 lit. d  şi lit. g din Carta europeană a limbilor minoritare (folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba oficială a formelor tradiţionale şi corecte ale toponimiei în limbile regionale sau minoritare) iar inscripţia ce constituie obiectul litigiului nu îşi găseşte nicio justificare în vreo dispoziţie legală din dreptul intern sau cel comunitar;
– în ceea ce priveşte opinia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării,  tribunalul a reţinut că aceasta nu este obligatorie pentru instanţa de judecată, deoarece obiectul prezentei cauze nu îl constituie existenţa sau nu a unui tratament discriminatoriu între vorbitorii limbii minoritare şi restul populaţiei ci analiza legalităţii unei inscripţii existente pe sediul unei  instituţii publice;
– în acelaşi sens instanţa a reţinut că nu pot fi aplicate nici dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Convenţia cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, acesta vizând dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor de a expune inscripţii cu caracter privat, or această inscripţie nu are în niciun caz caracter privat, ba dimpotrivă;
– nu are nicio relevanţă  faptul că inscripţia „Kozseghaza” reprezintă o denumire din evul mediu a sediului unei instituţii de administrare, după cum nu are relevanţă nici faptul că această inscripţie este folosită de administraţia publică din statul vecin Ungaria. Conservarea identităţii minorităţii maghiare din România şi a valorilor sale simbolice nu poate fi asigurată prin realizarea unei inscripţii pe sediul Primăriei cu o denumire din evul mediu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal şi motivat, pârâtul Primarul Comunei M., care a solicitat casarea în întregime a sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii formulate de intimat.
În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că, împreună cu instituţia pe care o reprezintă, respectă dispoziţiile legale aplicabile în ceea ce priveşte inscripţionarea autorităţilor publice în comuna M., denumirea „Kozseghaza” (Casa Comunei) având drept scop conservarea identităţii culturale a minorităţii maghiare din România, întrucât reprezintă denumirea din evul mediu a sediului unei instituţii de administrare şi este folosită prin prisma valorii sale simbolice, istorice, culturale, aşa cum rezultă ferm din Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Recurentul-pârât mai arată că însăşi instanţa de fond este cea care în motivarea sentinţei face referire la prevederile cartei europene a limbilor minoritare, respectiv la art.7 pct.2, care statuează în mod clar şi neechivoc că adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite, astfel că este eronată concluzia instanţei că din interpretarea per a contrario a acestui principiu rezultă că inscripţia ce reprezintă „casa comunei” nu poate fi considerată că promovează egalitatea, punct de vedere în sprijinul căruia vine şi Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, din care rezultă că amplasarea acestei inscripţii în limba maghiară şi felul în care este expusă nu constituie discriminare. În ce priveşte susţinerea instanţei de fond, în sensul că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu este obligatorie în cauză, recurentul a arătat că aceasta vine în contradicţie cu motivarea sentinţei atacate, prin care se subliniază că denumirea „Kozseghaza” este discriminatorie, iar conservarea identităţi minorităţii maghiare din România şi a valorilor sale simbolice nu poate fi asigurată prin realizarea unei inscripţii pe sediul Primăriei cu o denumire din evul mediu. Recurentul mai susţine că nici instanţa de fond şi nici intimatul nu au arătat în concret vreun text de lege care interzice expres ori prin analogie folosirea inscripţiei în cauză, ci dimpotrivă chiar instanţa de fond ajunge la concluzia că pe faţada clădirii în care funcţionează Primăria sunt afişate inscripţii atât în limba maghiară cât şi în limba română, fiind astfel respectate pe deplin atât prevederile Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, cât şi cele ale H.G. nr.1206/2001, astfel că inscripţia în cauză nu încalcă nicio dispoziţie aplicabilă în materie, iar faptul că denumirea „Kozsegahaza” este inscripţionată cu litere mai mari în raport cu celelalte inscripţii se datorează numai faptului că datorită înălţimii clădirii în cauză, prin folosirea aceloraşi mărimi de litere ca de pe tăbliţe s-ar ajunge la indescifrabilitatea inscripţiei. În drept, recurentul-pârât a invocat prevederile art.483, art.486, art.488 alin.(1) pct.8 şi art.498 din Noul Cod de procedură civilă.  
Intimatul-reclamant Prefectul Judeţului C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele si lucrările dosarului, sentinţa atacată, faţă de motivele invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, din motivele ce vor fi expuse în continuare.
Prin recursul declarat, recurentul-pârât invocă aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În fapt, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, pe faţada clădirii în care funcţionează Consiliul Local şi Primăria Comunei M., judeţul C., se află amplasate, în partea dreaptă a clădirii, două plăcuţe, cu aceleaşi dimensiuni, caractere ale literelor şi culoare, cu denumirea ţării, a judeţului şi a instituţiei, respectiv Primăria Comunei M. în două limbi, plăcuţa de deasupra în limba română şi plăcuţa de dedesubt în limba maghiară, iar în partea stângă a clădirii alte două plăcuţe, identice ca dimensiune, caracter al literelor şi culoare, cu denumirea ţării, a judeţului şi a instituţiei respectiv Consiliul Local al  Comunei M., la fel în două limbi, plăcuţa de deasupra în limba română şi plăcuţa de dedesubt în limba maghiară. Totodată, însă, pe faţada clădirii şi pe toată lungimea acesteia, în partea superioară, există o inscripţie, respectiv „Kozseghaza”, realizată cu  elemente de zidărie şi cu litere de dimensiuni mult mai mari decât cele de pe plăcuţele mai sus prezentate. Traducerea în limba română a acestei inscripţii ar fi „Casa  comunei”, însă această traducere nu este în niciun fel inscripţionată pe clădire.
În drept, potrivit art.76 alin.(4) din Legea administraţiei publice locale nr.215/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, autorităţile administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% vor asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţi respective.
De asemenea, potrivit art.12 din Normele de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1206/2001, „Inscripţionarea în limba maternă a denumirii instituţiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau judeţene se face printr-o tăbliţă similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor şi culori cu cea inscripţionată în limba română. Tăbliţa se va amplasa sub tăbliţa care conţine denumirea oficială în limba română”.
Este evident că Primăria şi Consiliul Local ale Comunei M., fiind instituţii/autorităţi publice, trebuie să funcţioneze în sedii a căror inscripţionare să respecte reguli stricte, în deplină conformitate cu dispoziţiile normative incidente. Astfel, faţă de dispoziţiile evocate mai sus, se impune cu forţa evidenţei concluzia că inscripţionarea în limba maghiară a sediilor acestor instituţii publice poate fi făcută numai prin tăbliţe similare ca dimensiune, caracter, mărime a literelor şi culori cu cea inscripţionată în limba română.
Aşa fiind, inscripţia „Kozseghaza” nu respectă aceste cerinţe întrucât, pe de o parte, este realizată din elemente de zidărie şi nu pe tăbliţă, iar pe de altă parte această inscripţie nu este tradusă în limba română. Mai mult, inscripţia menţionată nu reprezintă denumirea oficială a niciuneia dintre instituţiile/autorităţile locale care funcţionează în clădirea respectivă.
În concluzie, prin amplasarea inscripţiei în cauză sunt încălcate normele legale ce reglementează modul de inscripţionare a denumirii instituţiilor publice pe clădirile în care acestea funcţionează.
Faptul că inscripţia respectivă reprezintă denumirea din evul mediu a unei instituţii de administrare nu prezintă nicio relevanţă şi nu poate atrage o altă concluzie.
În ce priveşte aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, Curtea reţine că această Cartă a fost semnată de România în anul 2005 şi ratificată prin Legea nr.282/2007, devenind astfel parte a dreptului intern. Potrivit art.7 pct.2 din Cartă, adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare este destinată să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei. Aplicarea acestor prevederi ale Cartei a fost corespunzător realizată prin dispoziţiile art.76 alin.(4) din Legea nr.215/2001 şi art.12 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1206/2001, fiind asigurată egalitatea între vorbitorii limbilor minoritare şi cei ai limbii majoritare, prin inscripţionarea în mod similar, în ambele limbi, a denumirii instituţiilor şi autorităţilor publice.
Nu se poate reţine ca o manifestare a egalităţii între limba minorităţii şi cea a majorităţii, amplasarea pe clădirea în care funcţionează instituţiile/autorităţile publice a unei inscripţii în limba minoritară, care nu respectă exigenţele stabilite de normele incidente şi, mai mult, nu este însoţită de traducerea sa în limba majoritară.
Prin urmare, inscripţia în cauză nu îşi găseşte justificarea nici în prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare.
În ce priveşte Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocată de recurentul-pârât, Curtea constată că prin această hotărâre s-a stabilit, la solicitarea Primăriei Comunei M., că amplasarea inscripţiei în cauză nu constituie o discriminare a cetăţenilor români care nu cunosc limba maghiară. Curtea apreciază că nu este relevantă în cauza dedusă judecăţii concluzia hotărârii evocate, întrucât problema suspusă analizei instanţelor de judecată vizează respectarea sau nerespectarea prevederilor legale cu privire la inscripţionarea denumirilor instituţiilor şi/sau autorităţilor locale pe clădirea în care acestea îşi au sediul, şi nu existenţa sau nu a vreunei discriminări.  
Faţă de considerentele ce preced, Curtea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.496, alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat şi va menţine sentinţa atacată, ca legală şi temeinică. Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimat.