Prin cererea înregistrată, reclamantul PP a chemat în judecată pe pârâţii UM, PC şi SC P SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului adiţional autentificat la 03.04.2001, în sensul ca pârâţii să fie obligaţi să restituie bunurile sau preţul primit, cu cheltuieli de judecată, motivat de faptul că actul adiţional a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1307 Cod Civil care interzice în general vânzările intre soți.
Cererea este nefondată, având în vedere următoarea motivare:
Reclamantul a cesionat la data de 03.04.2001 cele 20 parti sociale deţinute in societatea P SRL către PS. Societatea in litigiu a fost înființata in 1995 de către reclamant, acesta având calitatea de asociat unic, UM având calitatea de administrator de la înfiinţarea societăţii si pana in prezent, iar PC având calitatea de salariat la aceasta societate de la momentul majoratului său. În anul 2001, s-a luat decizia in interiorul familiei de a se transfera toate cele 20 parti sociale către mama pârâţilor, lucru ce s-a realizat la data de 03.04.2001. La momentul cesiunii părtilor sociale nu s-a plătit nici un pret, susţinerea reclamantului in sensul ca s-a primit suma de 2.000.000 lei vechi nefiind dovedita de nici un mijloc probatoriu, fiind evident ca in cadrul familiei soţia nu putea sa dea aceasta suma de bani soţului tocmai datorita relaţiilor de afecţiune dintre soti.
La acest moment, dupa aproape 4 ani de la decesul PS, reclamantul introduce prezenta acţiune, solicitând constatarea nulităţii absolute a Actului adiţional ce consfinţeşte cesiunea pârtilor sociale către mama noastră, in drept întemeindu-si acţiunea pe dispoziţiile art. 1307 din vechiul Cod civil care interzic vânzările intre soti si pe dispoziţiile art. 948, 950, 966 din acelaşi act normativ ce reglementează condiţiile de valabilitate ale unei convenţii.
Tribunalul apreciază în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1307 din Codul civil, întrucât nu a operat o vânzare /înstrăinare a unui bun propriu, părţile sociale cesionate având caracterul de bun comun al soţilor.
Astfel, art. 1307 din vechiul Cod civil sancţionează cu nulitatea relativa vânzarea intre soți a unui bun propriu, întrucât vânzarea unui bun comun aflat in devălmăşie este practic imposibila.
In cazul dobândirii de parți sociale (ex. prin cesiune) de către unul dintre soti in timpul căsătoriei se considera ca aceste titluri de valoare constituie bunuri comune in baza art. 30 si 31 Codul familiei, cu precizarea ca in raport cu societatea numai soţul dobânditor va exercita toate drepturile ce decurg din deţinerea pârtilor sociale pe numele sau, inclusiv dreptul la dividende care se împart intre soţi.
Acesta soluţie este reglementata si de noul Cod civil, tocmai pentru a se stinge toate divergentele existente anterior in practica Ia nivel naţional, la art. 349 alin. 2 precizându-se in mod expres ca “in toate cazurile, părţile sociale sau, după caz, acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate”.
Cererea este nefondată, având în vedere următoarea motivare:
Reclamantul a cesionat la data de 03.04.2001 cele 20 parti sociale deţinute in societatea P SRL către PS. Societatea in litigiu a fost înființata in 1995 de către reclamant, acesta având calitatea de asociat unic, UM având calitatea de administrator de la înfiinţarea societăţii si pana in prezent, iar PC având calitatea de salariat la aceasta societate de la momentul majoratului său. În anul 2001, s-a luat decizia in interiorul familiei de a se transfera toate cele 20 parti sociale către mama pârâţilor, lucru ce s-a realizat la data de 03.04.2001. La momentul cesiunii părtilor sociale nu s-a plătit nici un pret, susţinerea reclamantului in sensul ca s-a primit suma de 2.000.000 lei vechi nefiind dovedita de nici un mijloc probatoriu, fiind evident ca in cadrul familiei soţia nu putea sa dea aceasta suma de bani soţului tocmai datorita relaţiilor de afecţiune dintre soti.
La acest moment, dupa aproape 4 ani de la decesul PS, reclamantul introduce prezenta acţiune, solicitând constatarea nulităţii absolute a Actului adiţional ce consfinţeşte cesiunea pârtilor sociale către mama noastră, in drept întemeindu-si acţiunea pe dispoziţiile art. 1307 din vechiul Cod civil care interzic vânzările intre soti si pe dispoziţiile art. 948, 950, 966 din acelaşi act normativ ce reglementează condiţiile de valabilitate ale unei convenţii.
Tribunalul apreciază în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1307 din Codul civil, întrucât nu a operat o vânzare /înstrăinare a unui bun propriu, părţile sociale cesionate având caracterul de bun comun al soţilor.
Astfel, art. 1307 din vechiul Cod civil sancţionează cu nulitatea relativa vânzarea intre soți a unui bun propriu, întrucât vânzarea unui bun comun aflat in devălmăşie este practic imposibila.
In cazul dobândirii de parți sociale (ex. prin cesiune) de către unul dintre soti in timpul căsătoriei se considera ca aceste titluri de valoare constituie bunuri comune in baza art. 30 si 31 Codul familiei, cu precizarea ca in raport cu societatea numai soţul dobânditor va exercita toate drepturile ce decurg din deţinerea pârtilor sociale pe numele sau, inclusiv dreptul la dividende care se împart intre soţi.
Acesta soluţie este reglementata si de noul Cod civil, tocmai pentru a se stinge toate divergentele existente anterior in practica Ia nivel naţional, la art. 349 alin. 2 precizându-se in mod expres ca “in toate cazurile, părţile sociale sau, după caz, acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate”.
