Deliberând asupra recursului de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 1179/13.11.2014 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului C., împotriva pârâtului Consiliul Local T.S. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 64/24.07.2014 privind unele măsuri privind apărarea unor interese legitime ale locuitorilor din Municipiul T.S..
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T.S., în termen legal, prin consilier juridic conform art. 84 alin. 2 Cod procedură civilă (delegaţie fila 5 dosar), solicitând casarea sentinţei, reţinerea spre rejudecare şi respingerea cererii introductive ca inadmisibilă.
În motivare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului T.S. a arătat că instanţa de fond a interpretat şi forţat legea fără a avea în vedere trăsăturile şi clasificarea normelor juridice, nici principiile fundamentale ale Constituţiei şi ale normelor internaţionale, nici principiile dreptului administrativ privind oportunitatea actelor administrative.
Astfel, recurentul a arătat că Hotărârea nr. 64/24.07.2014 are ca temei legal dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 215/2014 privind autonomia locală, principiu care include şi atribuţia autorităţilor locale de a decide asupra unor interese ale locuitorilor şi de a le transmite, printr-o solicitare, Parlamentului, angajamentele asumate prin tratatele internaţionale.
Recurentul a mai arătat că nu se poate adresa altor entităţi decât prin hotărâre, iar aceasta a fost calificată greşit, în opinia sa, ca fiind o petiţie în condiţiile O.G. nr. 27/2001, instanţa de judecată nefiind îndreptăţită să înlocuiască sau să substituie temeiurile legale ale unei hotărâri a autorităţii publice locale, ci numai să se pronunţe asupra temeiurilor legale din preambulul actului respectiv.
Recurentul a mai arătat că principiul autonomiei locale este consacrat în art. 5 din Legea nr. 215/2001, de art. 20 din Constituţie şi este recunoscut şi în doctrina română.
Cu privire la oportunitatea actului administrativ contestat, recurentul a arătat că aceasta a fost analizată de prima instanţă în mod superficial şi că este justificată de faptul că hotărârea a fost adoptată în considerarea valorilor comunităţii locale, persoane care, în numele unor idealuri democratice, sunt reprezentate chiar de autoritatea locală, fără a se aduce atingere normelor constituţionale.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 488 pct.8 Cod procedură civilă.
Intimatul reclamant Prefectul Judeţului C., prin întâmpinare formulată conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 21-24), a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant.
Referitor la aplicarea „principiului autonomiei locale”, intimatul a arătat că autoritatea administraţiei publice locale poate să emită sau să adopte un act administrativ ori să îndeplinească o operaţiune tehnico-administrativă numai dacă există o normă legală care să o abiliteze în acest sens, altfel actul sau operaţiunea respectivă se află în afara legii. În plus, intimatul a arătat că autonomia locală nu se poate exercita decât „în condiţiile legii”, respectiv dreptul autorităţii publice locale de a dispune măsuri fără aprobarea Guvernului nu exclude obligaţia autorităţii locale de a aproba respectivele măsuri în condiţii de legalitate, adică numai dacă legea permite exercitarea atribuţiei sau dispunerea unei anumite măsuri.
Cu privire la oportunitatea emiterii Hotărârii nr. 64/24.07.2014, intimatul a arătat că tutela administrativă reprezintă un control de legalitate, acţiunea promovată vizând apărarea unui interes legitim public, respectiv menţinerea ordinii de drept, prin aplicarea corectă a legii şi exercitarea în condiţiile legii a competenţelor administraţiei publice locale.
Pe fond, intimatul reclamant a arătat că actul administrativ contestat este lipsit de un temei legal special, deoarece nici unul dintre textele legale care au fundamentat adoptarea lui şi au fost înscrise în preambul, nu pot constitui temei pentru adoptarea hotărârii.
În acest mod, intimatul a arătat că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 40 alin. 4 din Legea nr. 24/2000.
Intimatul reclamant a mai susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu depăşirea competenţelor legale conferite consiliului local, deoarece nicio prevedere legală în vigoare nu stabileşte atribuţii pentru consiliul local în materia organizării administraţiei naţionale, administrativ – teritoriale a statului sau de stabilire a limbii oficiale. Atribuţiile consiliului local sunt expres prevăzute la art. 36 din Legea nr. 215/2001.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct.8 Cod procedură civilă. şi recursul declarat de pârâtul Consiliul Local T.S., Curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Motivul de recurs referitor la faptul că prima instanţă a interpretat şi forţat legea fără a avea în vedere trăsăturile şi clasificarea normelor juridice, principiile fundamentale ale Constituţiei şi ale normelor internaţionale şi principiile dreptului administrativ privind oportunitatea actelor administrative, se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, dar nu este întemeiat.
Astfel, prima instanţă a analizat legalitatea actului administrativ contestat de intimatul reclamant, în exercitarea dreptului de tutelă, conform art. 123 alin. 5 din Constituţie şi a art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin prisma a trei aspecte: legalitatea temeiului juridic avut în vedere la adoptarea hotărârii, cadrul legal existent referitor la exercitarea dreptului de petiţionare şi respectarea prevederilor art. 1, 3 şi 13 din Constituţia României, care reglementează principiile statului unitar şi indivizibil şi a limbii oficiale unice – limba română.
Cu privire la temeiul juridic al Hotărârii nr. 64/24.07.2014, Curtea constată că, în mod legal, prima instanţă a reţinut că nici unul dintre articolele invocate nu prevede posibilitatea consiliului local de a solicita Guvernului sau Parlamentului României crearea unei regiuni cu statut autonom, denumită Ţ.S. sau recunoaşterea unei alte limbi oficiale în această regiune, în afară de limba română.
Competenţa materială şi teritorială a consiliilor locale, ca autoritate legislativă locală, este expres şi limitativ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Această normă stabileşte că autoritatea publică a Consiliului Local poate emite şi adopta un act administrativ ori poate îndeplini o operaţiune tehnico-administrativă, dar numai dacă are competenţă în acest sens în temeiul unui act normativ şi numai cu privire la problemele de interes local ale colectivităţii respective.
Nicio prevedere legală nu oferă posibilitatea consiliilor locale de a iniţia procedura de adoptare sau modificare a unui act normativ ori de a solicita crearea unor unităţi administrativ-teritoriale cu statut autonom şi stabilirea limbii oficiale, nici pe cea de a reprezenta colectivitatea locală în demersul de susţinere a unei autonomii teritoriale şi a unei limbi oficiale, pentru un teritoriu ce excede limitele teritoriale ale unităţii administrative al cărei organ deliberativ este.
Prin adoptarea actului administrativ contestat, recurentul pârât s-a substituit voinţei locuitorilor altor comune şi oraşe şi a hotărât în locul acestora, cu încălcarea principiului autonomiei şi competenţei teritoriale.
Din interpretarea gramaticală a art. 36 din Legea nr. 215/2001 rezultă că nu este incident principiul „ceea ce nu este interzis este permis”, ci competenţa acestui organ administrativ nu poate fi exercitată decât în mod limitativ, când este expres prevăzută de lege.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 alin. l din Legea nr. 215/2001 „Autorităţile administraţiei publice locale exercită, în condiţiile legii, competenţe exclusive, competenţe partajate şi competenţe delegate”.
În concluzie, referitor la acest prim aspect, Curtea reţine că prerogativa de a adopta o hotărâre de natura celei care face obiectul prezentei speţe nu este acordată de art. 36 din Legea nr. 215/2001. A admite contrariul, ar însemna a admite că o unitate administrativ teritorială poate hotărî în probleme care exced problemelor de interes local, dar şi atribuţiilor date în mod expres în sarcina consiliului local, ceea ce contravine art. 3 şi art. 36 din Legea 215/2001, atât din punct de vedere al competenţei materiale cât şi din punct de vedere al competenţei teritoriale.
Cu privire la al doilea aspect de legalitate analizat de prima instanţă, referitor la aptitudinea recurentului Consiliu Local de a fi titularul dreptului de petiţionare, din interpretarea dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002, potrivit cărora „în sensul prezentei ordonanţe, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice”, respectiv a art. 51 alin 2 din Constituţia României potrivit cu care „organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă”, Curtea constată că, în mod legal prima instanţă a reţinut că recurentul pârât nu are dreptul de a adresa petiţii unei autorităţi sau instituţii publice.
Şi cel de-al treilea aspect analizat de prima instanţă, referitor la respectarea prevederilor art. 1, 3 şi 13 din Constituţia României, Curtea reţine că acestea au fost corect reţinute, actul administrativ contestat tinzând la schimbarea ordinii constituţionale actuale, care consacră principiile statului unitar şi indivizibil şi a limbii oficiale unice – limba română, în afara cadrului de revizuire reglementat de 150 şi următoarele din Constituţie.
Referitor la argumentul recurentului pârât privind oportunitatea adoptării unui act administrativ prin care se tinde la înfiinţarea unei regiuni autonome bazate pe necesitatea protejării drepturilor minorităţilor naţionale, Curtea reţine că acest aspect îmbracă caracterul unei decizii politice, care trebuie adoptată în alt cadru decât cel al adoptării unei hotărâri de consiliu local.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut că principiul autonomiei locale nu poate fi interpretat, aşa cum susţine recurentul pârât, la modificarea administrativ teritorială şi la adoptarea unei limbi oficiale în această nouă diviziune teritorială.
Principiul autonomiei administraţiei publice locale, astfel cum este reglementat de art. 120 alin. 1 din Constituţie şi dezvoltat de art. 2-4 din Legea nr. 215/2001, modificată, reprezintă un principiu fundamental care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia şi constă în dreptul unităţilor administrativ teritoriale de a-şi satisface interesele proprii, fără amestecul autorităţilor publice centrale, ceea ce atrage descentralizarea administrativă.
De asemenea, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă treburile publice, dar numai în condiţiile legii.
Principiul autonomiei administraţiei publice locale nu conferă, aşa cum susţine recurentul pârât, dreptul colectivităţii locale de a rezolva orice problemă a unităţii administrativ-teritoriale, legiuitorul constituant stabilind aceste limite în art. 123 din Constituţie, normă care prevede că prefectul este conducător al serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ teritoriale, subliniind că la nivelul lor acţionează şi serviciile statului pentru rezolvarea unor probleme ale acestora, în afara autorităţilor locale.
Oricât de întinse ar apărea competenţele autorităţilor prin care se realizează autonomia locală, ele nu pot trece dincolo de statutul unităţii administrativ-teritoriale.
Cu alte cuvinte, aceste unităţi nu pot deveni entităţi statale, iar autorităţile alese nu pot avea putere de decizie politică majoră, întrucât acestea trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele şi în condiţiile legii şi totodată nu se pot sustrage tutelei administrative, supravegherii autorităţilor centrale. În consecinţă, principiul autonomiei locale, în contextul legislativ determinat în primul rând de Constituţia României, reprezintă o descentralizare administrativă şi nu poate conduce la independenţa colectivităţilor locale, ci la coexistenţa acestora în cadrul statului unitar şi indivizibil.
Pentru aceste motive, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea urmează a respinge recursul declarat şi a menţine sentinţa atacată.
Nelegalitate HCL. Acţiune promovată de Prefect, în exercitarea dreptului de tutelă, conform art. 123 alin. 5 din Constituţie şi a art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Interpretare art. 36 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Oportunitatea actului administrativ. Principul autonomiei locale.
