Prima instanţă nu avea temei să reţină  imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declaraţiile date de reclamant şi de martori au fost valorizate excesiv şi peste actul autentic


            Faţă de declaraţiile martorilor, care au indicat că aparţinând familiei reclamantului  o casă construită din piatră, acoperită cu tablă, compusă din 15 camere, pivniţă de mărimea casei zidită în piatră, anexe gospodăreşti compuse din grajduri, hambare şi coşare de porumb în suprafaţă de 2.500 mp, curte în suprafaţă de 15.000mp,  imobil denumit conac de reclamant în cererea olografă, Curtea consideră că adeverinţa nr. 833/20.08.2004 emisă de Primăria C. conform căreia  în arhiva primăriei nu s-a păstrat nici o informaţie despre familia reclamantului şi bunurile acesteia nu reprezintă un suport probator care să permită primei instanţe a reţine că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorităţi, deoarece o construcţie de o asemenea anvergură nu  poate dispărea fără urmă.
Deşi declaraţiile date de martori, la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia reclamantului s-a refugiat din Basarabia, excelează în mulţimea şi precizia datelor referitoare la bunurile deţinute de autorul T., nu se poate ignora că  sunt identice la  o distanţă de 10 ani, aşa încât sinceritatea şi memoria martorilor nu pot lăsa loc decât de îndoială.
Prima instanţă nu avea temei să reţină  imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declaraţiile date de reclamant şi de martori au fost valorizate excesiv şi peste actul autentic, fiind ignorate prevederile imperative ale Legii nr. 290/2003 şi ale H.G. nr.1120/2006.

                Asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă 2867/CA/18.12.2014, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P.–Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi COMISIA JUDEŢEANĂ B. DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului B.1,  şi în consecinţă a fost anulată  Decizia nr. 464/07.04.2014 emisă de pârâta A.N.R.P. şi Hotărârea nr. 165/24.09.2009 emisă de pârâta Comisia Judeţeană B.1 de Aplicare a Legii nr.290/2003 de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului B.1.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003 pentru următoarele bunuri: teren agricol în suprafaţă de 100 ha, din care 5 ha în intravilan; casă de piatră, compusă din 15 camere şi pivniţă, în suprafaţă de 570 mp, anexe gospodăreşti în suprafaţă de 2.500 mp şi curte de 15.000 mp; recolta neculeasă pentru 20 ha cultivate cu soia, 15 ha cultivate cu floarea soarelui, 10 ha cultivate cu grâu şi 10 ha cu porumb.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 2.230 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, în esenţă, prima instanţă a reţinut că din actele de stare civilă, coroborate cu declaraţia de notorietate nr. 359/12.05.2014, cu Extrasul  principal din condica de proprietăţi ale Arhivei Notariale din B.2, anul 1928, şi cu declaraţiile martorilor, reclamantul a făcut dovada autorului  C.T., a vocaţiei  succesorale  a reclamantului şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile situate în Comuna C. Judeţul B.2..
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.R.P., criticând soluţia instanţei de fond ca nefiind  legală, pentru următoarele motive:
În condiţiile în care reclamantul nu a depus la dosar  decât copii ale corespondenţei purtate  cu Arhivele Nationale, din care rezultă doar că această instituţie nu dispune de informaţii privind proprietăţile lui C.T., iar dovada demersurilor la Primăria Localităţii C. unde se aflau bunurile nu s-a făcut, declaraţiile pe propria răspundere ale reclamantului şi ale martorilor nu sunt suficiente pentru dovedirea faptului ca la data refugiului, autoarea C.M. a deţinut în proprietate o casă construită din piatră, compusă din 15 camere şi o pivniţă de mărimea casei, anexe gospodăreşti, curte şi teren agricol de 100 ha cultivat, întrucât singurul înscris, contractul de donaţie din 1928, atestă faptul că autorul a primit 33,333 ha teren agricol şi 2 ha vie, iar  dovada  continuităţii dreptului de proprietate din anul 1928 până la data refugiului  nu s-a făcut.
În ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor, recurenta arată că pe numele reclamantului nu s-a emis încă o hotărâre prin care să se stabilească o anumită sumă, iar în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, A.N.R.P. nu mai are obligaţii privind plata despăgubirilor, aceasta fiind în sarcina M.F.P..
Cât despre dreptul de despăgubire pentru terenul agricol în suprafaţa de 100 ha, arată recurenta că reclamantul ar putea beneficia  de despăgubiri doar pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 7 din H.G. 1120/2006, iar pentru terenul aferent locuinţei numai în limita prevăzută de  art. 12 din H.G. nr. 753/1991, şi anume 1000 mp (pentru localităţile rurale).
Este criticată şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicitând  aplicarea art. 451 alin. 2 Nodul Cod de procedură civilă.
Intimatul – reclamant C.C. depune întâmpinare în care solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât recurenta nu a combătut dovezile privind existenţa condiţiilor privind cetăţenia română, calitatea de refugiat şi dreptul de proprietate. Instituţiile abilitate, respectiv Primăria G. şi Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova, au răspuns solicitărilor în limita posibilităţilor, iar dispoziţiile legale permit înlocuirea înscrisurilor cu declaraţii notariale, martorii arătând că au luat la cunoştinţă de înscrisuri prin intermediul părinţilor care se vizitau.
Cât despre Legea nr. 164/2014, arată că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, întrucât nu era în vigoare la data introducerii acţiunii, iar criticile privind cuantumul onorariului de avocat  sunt nefondate.
Intimata Comisia Judeţeană B.1 de Aplicare a legii 290/2003, a formulat întâmpinare în care a solicitat admiterea recursului declarat de A.N.R.P., arătând că H.G. nr. 1120/2006 introduce cerinţa ca petentul să dovedească imposibilitatea procurării  actelor certificate de autorităţi, numai în această situaţie fiind posibilă completarea cererii cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi membri, de asemenea autentificate, însă din actele dosarului nu rezultă un asemenea demers.
În faza procesuală a recursului nu s-a administrat proba cu înscrisuri suplimentare.
Analizând hotărârea atacată prin prisma probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea apreciază recursul declarat  de pârâta A.N.R.P. ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
La data de 12.05.2004 reclamantul C.C. a adresat cererea nr. 3711 (fila 81) Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii Judeţului B.1, prin care a solicitat, în baza art. 3 din acest act normativ, recunoaşterea dreptului de a beneficia de despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile ramase în Basarabia, de pe urma autorilor săi defuncţii C.M. şi T., respectiv pentru proprietăţile acestora abandonate în martie 1944 în Comuna C.  Judeţul B.2.
Prin Hotărârea nr. 165/24.09.2009 a Comisiei Judeţene B.1 de aplicare a Legii nr. 290/2003 (filele 60-62), cererea a fost respinsa, reţinându-se că reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra bunurilor, conform prevederilor  art. 5 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. 4 şi  5 din H.G. nr.1120/2006.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat contestaţie la A.N.R.P., înregistrată sub numărul 9172/29.10.2009, care a fost respinsă de pârâta A.N.R.P. prin Decizia nr. 464/07.04.2014 (filele 56-58), motivat de faptul că reclamantul nu a făcut dovada refugiului/decesului autorului C.T., nu a făcut dovada proprietăţii şi nici a vocaţiei succesorale după autori.
Recurenta critică greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 290/2003 numai pe considerente legate de dovada dreptului de proprietate, motive ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă  şi care sunt întemeiate:
Art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006 de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 impune condiţia ca, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, art. 2 alin. 4 teza I din H.G. nr. 1120/2006 prevăzând în mod explicit că dovada refugiului şi a proprietăţii se face cu acte doveditoare certificate de autorităţi, doar în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte admiţându-se completarea cererii cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea, autentificate.
Instanţa de fond a reţinut că dovada dreptului de proprietate  rezultă din  documentul numit Extrasul principal din condica de proprietăţi ale Arhivei Notariale din B.2, pe Judeţul B.2, anul 1928, coroborată cu declaraţiile martorilor, însă examinarea critică a  acestor probe impune o altă concluzie:
Astfel,  documentul menţionat atestă că în anul 1928, autorul reclamantului, C.T.M.,  a primit prin donaţie 2 ha  pământ sub vie în vatra satului şi  o suprafaţă de 33,333 ha dintr-un trup de 100 ha teren cultivabil, deci arabil, din care a înstrăinat conform certificatului  nr. 21.304 din 30 aprilie 1938 (fila 24 dosar Tribunal)  6 hectare la 03.07.1932, două hectare  la 03.02.1933 şi 1,5 ha la 16.03.1936.
Existând aşadar acte doveditoare certificate de autorităţi, nu se poate admite declaraţia reclamantului peste  actul autentic,  în sensul că suprafaţa reală donată de E.C. ar fi fost de 100 ha, iar declaraţia martorei C.L. că a văzut  actele de proprietate în original  (fila 21 dosar Tribunal) trebuie privită cu reţinere, întrucât  martora  avea vârsta de 7 ani în 1944, fiind incertă capacitatea ei de a citi, cu atât mai mult de a înţelege sensul celor citite; cu atât mai mult  pentru recolta neculeasă, pentru care nu puteau exista acte, declaraţia nu putea fi valorificată.
    Cât despre declaraţia  martorului  Z.N., acesta a arătat (fila 22 dosar Tribunal) că a cunoscut familia C. prin intermediul părinţilor care se vizitau în acea perioadă, însă copilul de 8 ani putea sesiza eventual câteva amănunte legate de locuinţă şi curte, în nici un caz de întinderea dreptului de proprietate, fără a mai aminti că dintr-o Istorie a satului C., cel mai vechi sat din Republica Moldova, accesibilă cu uşurinţă în spaţiul virtual, rezultă că atât în perioada 22 iunie-2 iulie  1941, cât şi în martie 1944, Satul C. a fost teatrul unor lupte crâncene, în care au murit zeci de săteni, ceea ce exclude  atmosfera paşnică evocată de  martor.
Însă nici actul autentic nu face dovada  proprietăţii la momentul refugiului, întrucât în perioada  1928-1938 autorul reclamantului a înstrăinat  9,5 ha şi se naşte o prezumţie simplă că era posibilă înstrăinarea şi  altor suprafeţe până în 1941 când a încetat în mod tragic din viaţă, iar ulterior de către soţia supravieţuitoare, C.M., până în 1944.
 Referitor la celelalte  bunuri imobile pretins a fi situate în intravilanul  Localităţii C., Extrasul principal din condica de proprietăţi ale Arhivei Notariale din B.2, pe Judeţul B.2, anul 1928, atestă că în anul 1928, autorul reclamantului, C.T.M.,  a primit prin donaţie  2 ha  pământ sub vie în vatra satului, în timp ce declaraţiile autentice indică 6 ha de vie nobilă şi pomi fructiferi, iar cererea olografă a reclamantului (filele 7-8 dosar Tribunal) indică 5 ha, din nou peste actul autentic.
Se mai vorbeşte de o casă construită din piatră, acoperită cu tablă, compusă din 15 camere, pivniţă de mărimea casei zidită în piatră, anexe gospodăreşti compuse din grajduri, hambare şi coşare de porumb în suprafaţă de 2.500 mp, curte în suprafaţă de 15.000 mp, declaraţia reclamantului şi a martorilor evocând un adevărat domeniu, denumit conac de reclamant în cererea olografă, şi de aceea Curtea consideră că adeverinţa nr. 833/20.08.2004 emisă de Primăria C. conform căreia în arhiva primăriei nu s-a păstrat nici o informaţie despre familia reclamantului şi bunurile acesteia nu reprezintă un suport probator care să permită primei instanţe a reţine că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorităţi, deoarece o construcţie de o asemenea anvergură nu  poate dispărea fără urmă.
Cum reclamantul a enumerat cu o mare precizie bunurile ce pretindea că, acum peste 60 de ani, s-au aflat în proprietatea lui C.T., este evident că, prin dimensiunile sale  (staul  cu 350 oi, 8 perechi de boi, 6 perechi de cai, 5 vaci, utilaje agricole), această exploataţie agricolă depăşea cu mult dimensiunile unei gospodării ţărăneşti tradiţionale pentru acele timpuri şi pentru zona Basarabiei şi că nu exista nici o referire a reclamantului sau a celorlalte persoane care au dat declaraţii  cu privire la data şi condiţiile în care C.T., a cărui ocupaţie este incertă,  agricultor (fila 85 dosar Tribunal) sau profesor (fila 127 dosar Tribunal), le-a dobândit.
Deşi declaraţiile date de C.L. şi Z.N., la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia C. s-a refugiat din Basarabia, excelează în mulţimea şi precizia datelor referitoare la bunurile deţinute de autorul T., nu se poate ignora că atât cele din 2004 (filele 69 şi 71 dosar Tribunal) cât şi cele din 2014 (filele 21, 22) sunt identice ca formă cu declaraţia dată de reclamant în 2004 (fila 70), aşa încât sinceritatea şi memoria martorilor nu pot lăsa loc decât de îndoială.
Concluzionând, Curtea apreciază că prima instanţă nu avea temei să reţină  imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declaraţiile date de reclamant şi de martori au fost valorizate excesiv şi peste actul autentic, fiind ignorate prevederile imperative ale Legii nr. 290/2003 şi ale H.G. nr. 1120/2006, drept pentru care, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, recursul promovat de pârâta A.N.R.P. urmează a fi admis în sensul casării în totalitate a sentinţei şi respingerii acţiunii formulate de reclamantul C.T..