S-a reţinut de prima instanţă în sarcina fostului administrator judiciar al debitoarei, faptul că a îndeplinit cu rea-credinţă atribuţiile de vânzare ale unor bunuri din proprietatea debitoarei, cu încălcarea dispoziţiilor legale, generând un prejudiciu societăţii debitoare. Starea de fapt se circumscrie acţiunii în răspundere civilă a administratorului judiciar, astfel că devin incidente prevederile art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 prin raportare la art. 149 din Legea nr. 85/2006 şi art. 998 Cod civil.
Dispoziţiile art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 reprezintă sediul materiei atât pentru sancţionarea administratorului judiciar cu amendă judiciară cât şi pentru stabilirea despăgubirilor în cazul în care acesta a produs un prejudiciu unei părţi interesate, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere din culpă sau rea-credinţă a atribuţiilor sale. Cum textul de lege vizează şi posibilitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul unui prejudiciu, rezultă că prevederile reglementează inclusiv acţiunea în răspundere specială îndreptată împotriva unui administrator judiciar, o răspundere derivată din exercitarea atribuţiilor, astfel că susţinerile recurentei privind excluderea unei astfel de acţiuni pe temeiul art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 nu pot fi acceptate.
Calea de atac a reexaminării prevăzute de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 este incidentă, ca şi cale de retractare, în cazul în care se solicită revenirea sau reducerea sancţiunii amenzii sau despăgubirii sub aspect procedural, însă în situaţia în care se pune problema respingerii pe fond a acţiunii în răspundere specială, cum este cazul în speţă, se impune ca partea interesată să aibă la dispoziţie calea de reformare a recursului, sens în care devin incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 85/2006.
Reţinând în recurs că stabilirea unui prejudiciu antrenează răspunderea specială a administratorului judiciar ce presupune analizarea condiţiilor de fond, rezultă că prevederile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 au nu doar un caracter administrativ, ci şi jurisdicţional. De altfel, acţiunea în răspundere civilă delictuală a fostului administrator judiciar chiar dacă nu este reglementată distinct de Legea nr. 85/2006 este admisibilă în raport de prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006 şi art. 998 Cod civil şi poate fi ataşată dispoziţiilor art. 22 alin. 4 din lege, competenţa de soluţionare a acesteia revenind tot judecătorului sindic, întrucât este o acţiune derivată din procedura insolvenţei. În acest context, apreciem că dispoziţiile legale cuprind o enumerare exemplificativă şi nu restrictivă, întrucât răspunderea derivată din modul de exercitare a atribuţiilor de către administratorul judiciar poate viza şi alte aspecte.
Pe fondul litigiului, criticile recurentului administrator judiciar se referă la condiţiile de incidenţă ale răspunderii civile în considerarea faptului că prin vânzarea bunurilor societăţii debitoare şi anularea transferului nu s-a cauzat nici o vătămare. În mod corect judecătorul sindic a arătat că prin anularea licitaţiei organizate de administratorul judiciar, acesta nu şi-a îndeplinit atribuţiile în mod corespunzător, în acest sens fiind considerentele sentinţei civile nr. 2469/24.11.2011 pronunţate de Tribunalul Braşov prin care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, încălcarea prevederilor art. 115 alin. 3 şi art. 20 lit. m din Legea nr. 85/2006, faţă de lipsa aprobării creditorilor şi de realizarea unei vânzări care nu servea la conservarea patrimoniului debitoarei, astfel că recurenta nu poate susţine îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor legale.
Forma de vinovăţie reţinută de prevederile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 include atât culpa cât şi intenţia, însă ţinând cont de faptul că administratorul judiciar este cel mai adesea în mijlocul unor interese aflate în conflict, că atribuţiile decizionale sunt partajate şi că activitatea acestuia este supusă unui dublu control, din partea creditorilor şi din partea judecătorului sindic, atragerea răspunderii acestuia şi pentru culpa cea mai uşoară ar fi o măsură injustă. Reaua-credinţă există atunci când administratorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim.
Judecătorul sindic a reţinut reaua-credinţă a administratorului judiciar în contextul răspunsurilor nesincere date la interogatoriu, fără însă a analiza dacă acesta a urmărit sau acceptat vătămarea vreunui interes legitim la momentul săvârşirii faptei. Cum din preţul de vânzare a bunurilor s-a distribuit întreaga sumă către creditorul garantat, rezultă că cei care ar fi putut invoca o vătămare a propriilor interese ar fi putut fi creditoarea garantă care nu ar fi obţinut un preţ îndestulător pentru stingerea creanţei în urma valorificării bunurilor, cât şi debitoarea care, prin licitaţie, nu ar mai fi beneficiat de bunurile respective. În speţă, prin acţiunea în răspundere formulată, doar debitoarea s-a considerat vătămată prin organizarea licitaţiei din 19.05.2010 pe considerentul că nu a mai putut utiliza autovehiculele în desfăşurarea activităţii sale pe perioada de observaţie şi nici nu a mai intrat în posesia bunurilor. Se mai constată că acţiunea în anulare a licitaţiei a fost promovată doar de creditoarea ce deţinea garanţia asupra bunurilor şi care a fost obligată să restituie debitoarei sumele încasate, însă aceasta nu a formulat acţiunea în răspundere a administratorului judiciar pentru sumele restituite.
Prejudiciul reprezentat de beneficiul nerealizat de debitoare pe perioada în care nu a utilizat bunurile, a fost respins de judecătorul sindic ca nedovedit, iar sub acest aspect nu s-a declarat recurs, astfel că în limitele investirii, instanţa de recurs nu mai poate analiza împrejurările legate de existenţa unei vătămări a debitoarei din această perspectivă.
În ceea ce priveşte prejudiciul efectiv reţinut de prima instanţă, s-a apreciat că diferenţa dintre preţul de vânzare a bunurilor şi valoarea contabilă neamortizată reprezintă contravaloarea despăgubirilor ce s-ar cuveni debitoarei ca urmare a încălcării atribuţiilor legale de către administratorul judiciar. Susţinerile cu privire la caracterul incert al prejudiciului sunt corecte având în vedere că despăgubirile stabilite nu au legătură cauzală cu vătămarea invocată de debitoare referitoare la lipsa de folosinţă a bunurilor.
În urma licitaţiei din 19.05.2010, bunurile au fost adjudecate în favoarea S.C. B.C. S.R.L., iar debitoarea a fost obligată să predea autovehiculele prin sentinţa civilă nr. 1009/ 15.09. 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei. Potrivit adreselor emise de Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare Autovehicule S. (filele 14-17 recurs), rezultă că până la data de 8.10.2014 bunurile s-au aflat însă în proprietatea debitoarei, iar prin transferurile operate după această dată către S.C. ABC E. 2007 S.R.L. se confirmă şi existenţa lor în formă materială, ceea ce prezumă că executarea obligaţiei de predare a bunurilor către adjudecatară nu a fost finalizată. Argumentele legate de ascunderea mijloacelor de transport şi a documentelor originale nu au fost dovedite cu nici o probă. De asemenea, în lipsa actului de transfer a bunurilor din 8.10.2014, când recurenta nu mai îndeplinea atribuţiile de administrator judiciar, nu se poate reţine că aceasta ar fi contribuit la vânzarea bunurilor către societatea beneficiară. Vătămarea invocată de debitoare se referă la actul de licitaţie din 19.05.2010 şi nu cu privire la actul din 8.10.2014.
Revenind la prejudiciul stabilit în sarcina recurentei pârâte, se reţine că expertiza efectuată nu a cuantificat un posibil prejudiciu dintre valoarea de vânzare forţată a bunurilor şi preţul de la care s-a pornit licitaţia, expertul apreciind că nu are competenţa necesară a determina această valoare. Se mai constată că anularea licitaţiei prin sentinţa civilă nr. 2469/24.11.2011 s-a dispus faţă de lipsa aprobării creditorilor şi realizarea unei vânzări care nu servea la conservarea patrimoniului debitoarei şi nu pentru vânzarea bunurilor la un preţ neserios sau derizoriu. În principiu, sumele care se obţin în urma desfăşurării unei licitaţii sunt semnificativ mai mici decât valorile de piaţă sau cele contabile. Chiar dacă s-ar admite că prin licitaţia organizată, administratorul judiciar a valorificat în mod intenţionat bunurile la o valoare inferioară, această vătămare ar fi fost în patrimoniul creditoarei garante întrucât ar fi încasat un preţ mai mic. Însă în urma anulării licitaţiei de vânzare, bunurile au revenit în patrimoniul debitoarei, neoperând transferul de proprietate către adjudecatar, la fel şi sumele încasate de creditoarea garantă. Cum administratorul judiciar a fost înlocuit prin sentinţa civilă nr.204/24.11.2011,în aceeaşi zi în care s-a pronunţat anularea licitaţiei, rezultă că acesta s-a aflat în imposibilitate de a mai adopta măsuri pentru readucerea bunurilor în patrimoniul societăţii debitoare. Prin urmare, prejudiciul reprezentat de diferenţa dintre preţul de vânzare a bunurilor şi valoarea contabilă neamortizată nu este în relaţie cauzală cu vătămarea invocată de debitoare, cu atât mai mult cu cât licitaţia a fost anulată şi preţul a fost restituit de către creditoarea beneficiară, astfel că în mod greşit s-au stabilit în sarcina recurentei aceste despăgubiri.
Susţinerile intimatei legate de creşterea artificială a masei credale cu creanţa Primăriei B. pentru impozitele auto născute după înstrăinarea mijloacelor de transport sunt apărări noi ce nu au fost invocate în prima instanţă. Prin anularea licitaţiei, transferul dreptului de proprietate al debitoarei asupra vehiculelor nu s-a mai realizat, astfel că debitoarea datora impozitele aferente acestor bunuri până la transferul ce a avut loc la 8.10.2014. Conivenţa frauduloasă dintre actuala societate beneficiară a autovehiculelor şi creditoarea S.C. ABC C. S.R.L. şi aspectele de nelegalitate ale transferului din 8.10.2014 nu pot face obiectul prezentei acţiuni, ci a unei acţiuni în anulare promovate de lichidatorul judiciar actual.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă s-a admis recursul declarat în sensul modificării în parte a hotărârii şi respingerii acţiunii formulate de debitoarea S.C. S.C. S.R.L.
Procedura insolvenţei Legea nr. 85/2006. Răspundere administrator judiciar. Aplicarea art. 22 alin .3 şi 4 din Legea nr. 85/2006. Condiţii.
Acţiunea în răspundere civilă delictuală a fostului administrator judiciar chiar dacă nu este reglementată distinct de Legea nr. 85/2006 este admisibilă în raport de prevederile art.149 din Legea nr. 85/2006 şi art. 998 Cod civil şi poate fi ataşată dispoziţiilor art. 22 alin. 4 din lege, competenţa de soluţionare a acesteia revenind tot judecătorului sindic, întrucât este o acţiune derivată din procedura insolvenţei. Dispoziţiile art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 reprezintă sediul materiei atât pentru sancţionarea administratorului judiciar cu amendă judiciară cât şi pentru stabilirea despăgubirilor în cazul în care acesta a produs un prejudiciu unei părţi interesate, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere din culpă sau rea-credinţă a atribuţiilor sale. Cum textul de lege vizează şi posibilitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul unui prejudiciu, rezultă că prevederile reglementează inclusiv acţiunea în răspundere specială îndreptată împotriva unui administrator judiciar, o răspundere derivată din exercitarea atribuţiilor în cadrul procedurii.
