Recurs. Anulare decizie de impunere emisa de A.J.F.P.
– art. 281 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003
– art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003
– art. 205 alin. 1 teza II din O.G. nr. 92/2003
Prin actiunea formulata de recurenta reclamanta SC C. I. SRL s-au atacat decizia de impunere nr.xxx/29.01.2014, dispozitia de masuri nr.xx/27.01.2014, raportul de inspectie fiscala nr.Y-YY-XX/29.01.2014 si procesul verbal nr.xx/29.01.2014.
Conform prevederilor art. 218 alin.2 cod procedura fiscala, deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate de catre contestatar sau de catre persoanele introduse în procedura de solutionare a contestatiei potrivit art. 212, la instanta judecatoreasca de contencios administrativ competenta, în conditiile legii.
Din interpretarea acestui text legal rezulta ca, în materie fiscala, obiectul analizei instantei de contencios administrativ fiscal îl constituie în principal decizia de solutionare a contestatiei.
În speta recurenta reclamanta nu a atacat decizia de solutionare a contestatiei, asa cum prevede norma legala, formulând doar actiune în anularea actelor fiscale prin care s-au stabilit obligatiile de plata.
Instanta de judecata nu poate stabili legalitatea si temeinicia actelor fiscale fara a se pronunta în principal asupra deciziei de solutionare a contestatiei administrative formulate împotriva actelor fiscale, pentru a se evita pronuntarea unor solutii contradictorii în procedura administrativa si în instanta. Astfel, odata cu anularea sau mentinerea de catre instanta de judecata a actelor administrative fiscale atacate de reclamanta se impune anularea sau mentinerea si a deciziei de solutionare a contestatiei, ce reprezinta actul administrativ emis în solutionarea caii de atac administrative si asupra legalitatii si temeiniciei careia instanta trebuind a se pronunta.
Ca urmare, nefiind atacata decizia de solutionare a contestatiei administrative, prima instanta în mod nelegal a analizat legalitatea si temeinicia obligatiilor fiscale stabilite de organul fiscal în sarcina recurentei, hotarârea pronuntata fiind nelegala.
În ipoteza în care recurenta a înteles sa uzeze de dreptul legal prevazut de art. 205 alin.1 teza a doua Cod procedura fiscala, conform carora, contestatia este o cale administrativa de atac si nu înlatura dreptul la actiune al celui care se considera lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în conditiile legii, aceasta trebuia sa faca dovada ca a renuntat la calea administrativa de atac sau sa formuleze plângerea prealabila prevazuta de art.7 din Legea nr. 554/2004.
Decizia nr. 3340/23.11.2015 a Curtii de Apel Oradea – Sectia a II – a civila, de contencios administrativ si fiscal
Dosar nr. 2535/111/2014*
Prin Sentinta nr. 800/10.03.2015 pronuntata de Tribunalul B. s-a respins ca nefondata actiunea formulata de reclamanta SC C. I. SRL, în contradictoriu cu pârâta D. G. R. F. P. C.-N., prin A.J.F.P. B.
Împotriva acestei hotarâri, în termen, a formulat recurs reclamanta SC C. I. SRL, solicitând admiterea acestuia, casarea sentintei atacate si, rejudecând cauza în fond, sa se dispuna admiterea cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata în ambele instante.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arata urmatoarele:
În fata instantei de fond s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a urmatoarelor acte emise de D. G. R. F. P. C.-N., D. J. F. P. B.
– decizia de impunere nr. xxx/29.0L20I4;
– dispozitia de masuri nr. xx/27.01.2014;
– raportul de inspectie fiscala nr. Y-YY-XX/29.01.2014
– proces-verbal nr. xx/29.01.2014
În motivarea acestei cereri s-a aratat ca a fost supusa unei inspectii fiscale privind TVA, în urma careia au fost emise actele fiscale aratate mai sus, prin care s-a stabilit ca, prin operatiunile economice desfasurate au fost diminuate obligatiile de plata la bugetul de stat cu suma totala de 497.644 lei, din care 352.820 lei reprezinta debit suplimentar TVA, 91.901 lei reprezinta majorari de întârziere aferente si 52.923 lei reprezinta penalitati de întârziere.
Pentru a concluziona în acest mod organul de control a retinut ca reclamanta nu justifica efectuarea livrarilor intracomunitare catre clientii externi, organul de inspectie fiscala, în baza art. 11 alin 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, a reîncadrat activitatea desfasurata de reclamanta ca si livrari în intern de bunuri si a procedat la colectarea de TVA pentru aceste livrari, prin aplicarea cotei standard de 24 %, conform art. 140 alin. 1 din Codul Fiscal. În actele atacate s-a retinut ca reclamanta, în perioada supusa controlului, a efectuat livrari intracomunitare unor societati – C.-S. P. K. F. T., M. T. S.R.O. HK.B C. S.R.O, O. S.R.O, T. F. S.R.O – care nu desfasoara activitate economica la sediul declarat, administratorii legali fiind persoane cu “sediul” în România si care nu s-au prezentat la organul fiscal pentru verificare, societatile nu au depus la organul fiscal deconturi TVA si nu au declarat nici o achizitie intracomunitara de bunuri.
Arata ca aprecierile organelor de inspectie sunt subiective si nu sunt întemeiate pe constatari complete asupra tuturor împrejurarilor edificatoare, actele administrative fiscale atacate fiind emise cu încalcarea actelor normative în materie.
În primul rând, a fost încalcat principiul neutralitatii TVA, asa cum acesta este definit în legislatia europeana de Directiva nr. 2006/1 I2/CE, care. la art. 90 alin. I prevede ca dreptul de a deduce TVA de catre o persoana impozabila nu trebuie restrâns pentru vina altei persoane impozabile.
Drept urmare, premisele pe baza carora s-a realizat inspectia fiscala au fost incomplete, neavându-se în vedere actele detinute de reclamanta, din care rezulta ca, la momentul la care a efectuat livrari intracomunitare, a respectat întocmai legislatia în aceasta materie. Toate livrarile intracomunitare au fost efectuate pe baza unor contracte încheiate cu societatile carora le-a livrat bunuri. Facturile fiscale emise de reclamanta respectau prevederile art. 155 alin 5 lit. a-h din Codul fiscal, în acestea fiind specificat inclusiv codul de înregistrare în scop de TVA atribuit societatilor în alt stat membru.
De asemenea, arata ca detine documente de transport CMR vizate de primirea produselor, document care atesta faptul ca bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, documente de încasare, precum si codul valid de TVA.
Mai arata ca organul de inspectie fiscala, fara sa analizeze cu rigurozitate toate aceste acte puse la dispozitia sa de catre reclamanta, se limiteaza sa constate ca, la data efectuarii controlului, societatile la care reclamanta a efectuat livrari, nu mai aveau sediul declarat, iar administratorii acestora nu s-au prezentat la organul fiscal la solicitarea acestuia. De asemenea, arata ca s-a retinut faptul ca una din societati, respectiv C. S. P. K. F. T., în prezent este în curs de radiere. Or, aceasta constatare nu este de natura sa conduca la concluzia ca, la momentul efectuarii livrarilor de bunuri de catre reclamanta catre aceasta firma, aceasta nu desfasura activitate. Nici faptul ca unii dintre administratorii firmelor sunt cetateni români nu poate conduce la concluzia ca sediile societatilor ai caror administratori sunt aceste persoane, sunt în România, astfel cum gresit a retinut organul de inspectie fiscala.
De asemenea, faptul ca societatile beneficiare nu functioneaza la sediul declarat, au fost declarate inactive ulterior livrarilor efectuate de reclamanta, nu este de natura sa conduca la neacordarea dreptului de deducere TVA.
Nu s-a procedat la o analiza temeinica a modului de completare a facturilor pentru a stabili concret, pentru fiecare factura, raspuns de validare TVA si CMR, în parte, care sunt datele si informatiile necompletate, precum si motivele pentru care acestea nu pot dobândi calitatea de document justificativ în raport cu prevederile legale.
Prin sentinta recurata, instanta de fond a respins cererea reclamantei ca nefondata. În motivarea acestei solutii, instanta de fond a preluat apararile facute de intimata, fara a analiza motivele de nulitate a actelor administrativ fiscale invocate de reclamanta.
Învedereaza ca, în cauza C-409/04, Curtea de Justitie a U. E. a decis, cu privire la problematica în discutie, în sensul ca este necesara efectuarea calificarii unei livrari sau a unei achizitii intracomunitare pe baza unor elemente obiective, precum existenta unei circulatii fizice a bunurilor respective între state membre si ca, dat fiind ca nu mai este posibil pentru persoanele impozabile sa se bazeze pe documentele emise de autoritatile vamale, proba unei livrari si a unei achizitii intracomunitare trebuie sa fie facuta prin alte mijloace, în concluzie, a decis Curtea, achizitia intracomunitara a unui bun este efectuata atunci când dreptul de a dispune de bun în calitate de proprietar a fost transmis persoanei care îl achizitioneaza si când furnizorul dovedeste ca acest bun a fost expediat sau transportat în alt stat membru si ca, în urma acestei expeditii sau a acestui transport, bunul a parasit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.
De asemenea, în cauza C-146/05 Colee, CJUE a decis ca sistemul comun al taxei pe valoare adaugata, baza unitara de evaluare, astfel cum a fost modificata prin D. 9. a C., trebuie interpretat în sensul ca nu permite ca administratia fiscala a unui stat membru sa refuze scutirea de taxa pe valoare adaugata a unei livrari intracomunitare, care a avut loc în mod efectiv, numai pentru motivul ca dovada unei astfel de livrari nu a fost prezentata în timp util.
Ca atare, administratia fiscala nu poate refuza scutirea de taxa pe valoare adaugata doar pentru neîndeplinirea unei conditii formale, atâta timp cât exista dovada ca livrarea intracomunitara a avut loc în mod efectiv.
Or, din analiza facturilor fiscale, se poate observa ca acestea sunt semnale de la beneficiarii înscrisi în cuprinsul lor cu privire la transportul bunurilor de pe teritoriul României, rezultând astfel realitatea livrarii.
În drept, s-au invocat prevederile art. 483 si urm Noul Cod de procedura civila.
Intimata pârâta, D.G.R.F.P. C. N. – A.J.F.P – B., nu a formulat întâmpinare în cauza.
Prin concluziile scrise formulate de recurenta se reitereaza aceleasi aspecte cuprinse si în motivele de recurs.
Examinând sentinta atacata prin prisma exceptiei inadmisibilitatii actiunii, invocata din oficiu de instanta, s-a constatat ca:
Prin actiunea formulata de recurenta reclamanta SC C. I. SRL s-au atacat decizia de impunere nr.xxx/29.01.2014, dispozitia de masuri nr.xx/27.01.2014, raportul de inspectie fiscala nr.Y-YY-XX/29.01.2014 si procesul verbal nr.xx/29.01.2014.
Conform prevederilor art. 218 alin.2 cod procedura fiscala, deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate de catre contestatar sau de catre persoanele introduse în procedura de solutionare a contestatiei potrivit art. 212, la instanta judecatoreasca de contencios administrativ competenta, în conditiile legii.
Din interpretarea acestui text legal rezulta ca, în materie fiscala, obiectul analizei instantei de contencios administrativ fiscal îl constituie în principal decizia de solutionare a contestatiei.
În speta recurenta reclamanta nu a atacat decizia de solutionare a contestatiei, asa cum prevede norma legala, formulând doar actiune în anularea actelor fiscale prin care s-au stabilit obligatiile de plata.
Instanta de judecata nu poate stabili legalitatea si temeinicia actelor fiscale fara a se pronunta în principal asupra deciziei de solutionare a contestatiei administrative formulate împotriva actelor fiscale, pentru a se evita pronuntarea unor solutii contradictorii în procedura administrativa si în instanta. Astfel, odata cu anularea sau mentinerea de catre instanta de judecata a actelor administrative fiscale atacate de reclamanta se impune anularea sau mentinerea si a deciziei de solutionare a contestatiei, ce reprezinta actul administrativ emis în solutionarea caii de atac administrative si asupra legalitatii si temeiniciei careia instanta trebuind a se pronunta.
Ca urmare, nefiind atacata decizia de solutionare a contestatiei administrative, prima instanta în mod nelegal a analizat legalitatea si temeinicia obligatiilor fiscale stabilite de organul fiscal în sarcina recurentei, hotarârea pronuntata fiind nelegala.
În ipoteza în care recurenta a înteles sa uzeze de dreptul legal prevazut de art. 205 alin.1 teza a doua Cod procedura fiscala, conform carora, contestatia este o cale administrativa de atac si nu înlatura dreptul la actiune al celui care se considera lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în conditiile legii, aceasta trebuia sa faca dovada ca a renuntat la calea administrativa de atac sau sa formuleze plângerea prealabila prevazuta de art.7 din Legea nr. 554/2004.
Pentru aceste aspecte, în baza art. 488 pct.8 Cod procedura civila, 496 Cod procedura civila, art. 218 Cod procedura fiscala si art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004, a fost admis recursul declarat de recurenta, casata sentinta atacata si, rejudecând cauza, a fost respinsa ca inadmisibila actiunea reclamantei SC C. I. SRL.
A fost respinsa cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor judecata întrucât este în culpa procesuala prin respingerea actiunii.
