Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 406/R din data de 07.02.2014
Prin sentința civilă nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Brașov – Secția a II-a civilă, de administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamanții D.G., M.E., C.C., T.G., A.D., D.G., M.L., C.E.G., S.P.L., I.L., P.A., B.A., O.S., P.D. în contradictoriu cu pârâții M.J., C.A.B. și T.B.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în fapt, reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul T.B., conform adeverinței emise de T.B. depusă la fila 24 dosar.
În drept, tribunalul a reținut că prin art. 25 alin. 1 din L. nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar conform art. 25 alin. 4, plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Tribunalul a mai reținut că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 pentru personalul plătit din fonduri publice s-a prevăzut că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Prin Decizia în interesul legii nr. 21/18.11.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Tribunalul a mai reținut că din adeverințele depuse de reclamanți la filele 81-94 dosar, rezultă că aceștia au beneficiat cu începere din luna ianuarie 2011 de majorarea cu 15% a venitului brut lunar în baza prevederilor Legii nr. 285/2010.
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor legale evocate, rezultă că legiuitorul a eșalonat plata acestor sume, iar creșterile salariilor din sectorul bugetar au inclus și suma unică, aferentă premiului anual solicitat prin cererile de chemare în judecată.
Obligarea angajatorilor la plata distinctă a sumelor aferente acestui premiu după abrogarea expresă a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009 este lipsită de suport legislativ, iar în soluționarea cererilor de chemare în judecată având acest obiect, instanțele nu pot proceda la un examen de constituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 în condițiile în care acesta a fost efectuat de Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate constatându-se că aceste prevederi legale nu conțin elemente de retroactivitate și nici nu încalcă dreptul de proprietate al reclamanților. (Decizia Curții Constituționale nr. 1655/2010, nr. 784/2010).
Prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că prin această soluție legislativă, reclamanții nu au fost lipsiți de un “bun”; într-o modalitate incompatibilă cu exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător, consacrat ca atare de Convenție, ci a fost asimilat, în jurisprudența curții, în anumite condiții, unui drept de proprietate.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o distincție esențială între dreptul de a primi, în viitor, un salariu câștigat pentru o muncă prestată și dreptul de a primi, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum (Lelas vs. Croația, cererea nr.55555/08, hotărâre din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen ș.a. vs. Finlanda, cererea nr.63235/00, hotărâre din 19 aprilie 2007, §. 94).
Totodată, s-a reținut că, în materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea și intensitatea măsurilor adoptate, iar instanța de contencios european a declarat în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care raționamentul acestora se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (Felicia Mihăieș și Gavril Senteș vs. România, cererile nr. 44232/11 și nr. 44605/11, §.19).
Ca atare, tribunalul a reținut că statul este cel în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor asemenea beneficii prin modificări legislative corespunzătore, însă atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate au fost respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr. 63134/00, hotărâre din 8 noiembrie 2005, §23).
Or, în privința premiului pentru anul 2010, dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 care consacrau acest drept au fost abrogate în mod expres prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit o altă modalitate de plată a sumelor aferente.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu s-a adus vreo atingere dreptului reclamanților, aceștia având în continuare beneficiul său dar sub forma majorărilor salariale acordate în cuantum de 15%.
În ceea ce privește Directiva CE 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, tribunalul a constatat că aceasta nu are aplicabilitate în cauză întrucât reclamanții nu au fost supuși unui regim discriminatoriu și nici nu au argumentat de altfel o atare apărare.
În final, tribunalul a reținut că nu poate depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, ci doar legiuitorul poate stabili drepturile salariale suplimentare, condițiile de acordare și cuantumul acestora.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. și P.D. a declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, a arătat că prima instanță a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică, deoarece nu a avut în vedere că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate numai prin Legea nr. 284/2010.
În opinia recurenților, tribunalul nu a făcut distincția între noțiunile de “drept subiectiv”;, “obligație”; și “plată”;, în cazul de față, dreptul subiectiv invocat fiind posibilitatea de a cere angajatorului să remită niște sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii exercitate în anul 2010, drept corelativ căruia îi revine angajatorului îndatorirea de a achita aceste sume, plata având semnificația remiterii materiale a sumei în discuție.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanță, în opinia recurenților, referitor la existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind realizat efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Recurenții au mai arătat că, fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Primul protocol al CEDO, el constituind un “bun”; în sensul acestui text, astfel cum au interpretat organele de aplicare a Convenției și, prin urmare, prima instanță ar fi trebuit să cerceteze dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere unui drept fundamental ce li se cuvine.
Astfel, recurenții au invocat faptul că instanța de fond avea competența de a constata inaplicabilitatea unei norme de drept intern pe motivul că aceasta aduce atingere unui drept fundamental al uneia dintre părți, reglementat de un act normativ internațional, în temeiul art. 20 din Constituție, chiar și în situația în care Curtea Constituțională a exercitat controlul de constituționalitate a normei interne.
În opinia recurenților, art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO, respectiv aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenției în cazul de față.
Din analiza jurisprudenței CEDO (Cauza Lelas v. Croația, Cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Cauza Bahceyaka c. Turciei, Cauza Kechko c. Ucrainei), recurenții au arătat că prima instanță avea obligația de a constata că dreptul de a primi venituri salariale poate face parte din obiectul protecției art. 1 din Primul protocol al CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă. Or, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă în art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Recurenții au arătat că nu au solicitat acordarea în continuare, după data de 01.01.2011, a acestui premiu, ci acordarea lui pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă, fiind realizat prin epuizarea ultimei zile a anului 2010.
Față de redactarea art. 8 arătat anterior, recurenții au arătat că amânarea, eșalonarea sau compensarea unor sume de bani ce li se cuvin nu constituie, în sine, o încălcarea a dreptului de lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce privește posibilitățile concrete de plată. Însă, aceste norme nu pot fi considerate o amânare sau eșalonare a plății acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară “nu se mai acordă”;. În plus, recurenții au mai arătat că, din interpretarea gramaticală a termenilor folosiți de legiuitor, rezultă că acesta, acordând o anumită creștere a salariilor în sectorul bugetar, a inclus în cuantumul acestei creșteri și cuantumul sumei unice ce trebuia acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.
În speță, recurenții consideră că nu a avut loc o compensare concretă și nici nu se poate accepta o astfel de compensare legală deoarece, în acest caz, ar fi trebuit ca aceste creșteri salariale să se acorde diferențiat, luându-se în considerare îndreptățirea fiecăruia de a primi anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010, iar nu în mod unitar și egal. În plus, au mai arătat că aceste creșteri salariale au avut la bază criterii precum – gradul sau treapta salarială, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la data de 31.12.2010, care sunt criterii fără nici o legătură cu premiul anual aferent anului 2010.
În drept a fost invocată aplicarea art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 285/2010.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimații, deși legal citați nu au formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, a art. 304 Cod procedură civilă. și recursul declarat de reclamanții D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. și P.D., curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Motivul de recurs invocat în cauză de către recurenții reclamanți, structurat în mai multe argumente, este acela prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, motiv care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu este fondat.
Astfel cum a reținut și prima instanță, prin Decizia în interesul legii nr. 21/18.11.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
În considerentele acestei decizii ICCJ a reținut că “Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin succesivă. Prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanțe de natură salarială. În concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat inițial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări”;.
Această decizie are caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, conform art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, atât cu privire la dispozitiv, cât și cu privire la considerentele avute în vedere de ICCJ, acestea din urmă configurând soluția juridică adoptată.
Prin urmare, față de forța obligatorie a acestei decizii, sub cele două aspecte, curtea va înlătura argumentele recurenților referitoare la faptul că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO.
Nu poate fi reținut nici argumentul referitor la faptul că tribunalul nu a făcut distincția între noțiunile de “drept subiectiv”;, “obligație”; și “plată”;. Decizia nr. 21/2013 a ICCJ a tranșat, în considerente și acest aspect, reținând că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 instituie o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă, iar, prin această modificare a formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanțe de natură salarială.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva sentinței civile nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Brașov – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
