– Codul muncii: art. 269
Natura cauzei nu este dată de persoana care formulează acţiunea, anume persoana prejudiciată sau moştenitorii acesteia, ci de raportul juridic dedus judecăţii, iar natura acestui raport nu se schimbă în funcţie de persoana care formulează acţiunea, respectiv nu se poate susţine că este un raport de muncă, dacă persoana prejudiciată în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a formulat acţiunea şi că ar fi un raport civil dacă succesorul celui care a fost prejudiciat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a continuat sau iniţiat acţiunea.
Raportul juridic civil apare doar între persoana prejudiciată şi succesorul său, dar acest raport dă doar legitimarea procesuală succesorului iar nu temeiul acţiunii, teniei care rămâne art. 269 din Codul muncii.
(Decizia nr. 1173/R din 12 mai 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.L.R., S.A.R., V.A., S.E.A., S I. şi S.L., împotriva pârâtei SC S.D. SA, jud. Cluj, pârâta fiind obligată să achite reclamanţilor câte 20.000 lei pentru fiecare, reprezentând daune morale.
S-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta şi reclamanţii.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită în parte recursul pentru următoarele considerente:
Cât priveşte recursul pârâtei, aceasta invocă, relativ la plata daunelor morale, Decizia nr. XL (40) din 7 mai 2007, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Curtea reţine că, ulterior acestei decizii, prin Legea nr. 237/2007, art. 269 alin. 1 din Codul muncii, a fost modificat iar forma actuală a textului permite şi repararea
prejudiciului moral, chiar dacă contractul colectiv de muncă ori contractele individuale de muncă ale foştilor salariaţi nu prevăd clauze exprese privind acordarea daunelor morale.
Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa a reţinut culpa comună a societăţii pârâte şi a antecesorilor decedaţi ai reclamanţilor, deoarece societatea nu are nici o culpă în producerea accidentului de muncă, dimpotrivă, culpa producerii acestui accident aparţine victimelor decedate S.S. şi V.A..
Curtea reţine că susţinerea nu poate fi primită deoarece din Procesul-verbal de cercetare nr. 2492/27.07.2005 întocmit de Inspecţia Muncii, rezultă încălcarea unor prevederi care au condus la producerea accidentului şi de către persoane cu funcţii de conducere.
Recurenta omite să menţioneze şi constatările de la pct. 12 din procesul verbal pentru care vinovate se fac persoanele cu funcţii de conducere indicate la pct. 13 şi recurenta SC S. SA, menţionată nominal la pct. 13. Prin urmare în mod corect s-a reţinut culpa comună.
Recurenta susţine că instanţa le-a acordat despăgubiri şi reclamanţilor S.A. (fiica victimei decedate V.A.) şi V.A. (fiu al decedatului V.A.) – ambii fiind majori, căsătoriţi şi angajaţi în muncă – motivând că aceştia îl au în întreţinere pe tatăl victimei decedate V.A., deşi aceştia nu au făcut dovada în nici un fel că l-ar fi avut în întreţinere pe acesta.
Acest aspect rămâne a fi analizat de către instanţa de fond în rejudecare ca şi raporturile de între reclamanţi şi persoanele decedate.
Reclamanţii, prin recursul lor au arătat că în mod nelegal instanţa de fond s-a pronunţat asupra acordării de despăgubirii civile apreciind că acestea se pot solicita pe calea dreptului comun, instanţa specializată de litigii de muncă neputându-le acorda.
Curtea reţine că recursul este întemeiat cu privire la acest aspect, instanţa de fond fiind competentă a judeca cauza, deoarece prejudiciul moral sau material rezultat dintr-o faptă petrecută în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, poate fi solicitat de către persoana prejudiciată sau de către succesorii acesteia, în cazul în care a decedat din cauza faptului prejudiciabil sau independent de acesta, drepturile şi acţiunea existând în patrimoniul persoanei prejudiciate şi fiind transmisibile.
Natura cauzei nu este dată de persoana care formulează acţiunea, anume persoana prejudiciată sau moştenitorii acesteia ci de raportul juridic dedus judecăţii, iar natura acestui raport nu se schimbă în funcţie de persoana care formulează acţiunea, respectiv nu se poate susţine că este un raport de muncă dacă persoana prejudiciată în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a formulat acţiunea şi că ar fi un raport civil dacă succesorul celui care a fost prejudiciat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul a continuat sau iniţiat acţiunea.
Raportul civil apare doar între persoana prejudiciată şi succesorul său, dar acest raport dă doar legitimarea procesuală succesorului iar nu temeiul acţiunii, temei care rămâne tot art. 269 din Codul muncii.
Nu în ultimul rând, dacă instanţa a considerat că pretenţiile materiale pot fi judecate doar potrivit dreptului comun atunci şi daunele morale ar fi avut aceeaşi soartă, dat fiind că nu putea considera că daunele morale au un alt regim decât daunele materiale, cât timp temeiul juridic este acelaşi, anume art. 269 din Codul muncii.
Apoi, dacă tot a considerat că cererea trebuie judecată potrivit dreptului comun, soluţia era declinarea la instanţa care ar fi considerat că este competentă iar nu respingerea acţiunii.
Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. pr. civ. cât şi al art. 312 alin. 3 şi 5, art. 299 alin. 1 şi art. 315 alin. 1 C. pr. civ., curtea urmează să admită recursul declarat de pârâta SC S. SA şi de reclamanţii V.L.R., S.A.R., V.A., S.E.A., S I. şi S.L. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 26.01.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o va casa în întregime şi în consecinţă va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe cu privire atât la daunele morale cât şi cu privire la cele materiale, pentru a asigura o soluţie unitară cauzei, ţinând seama de cele expuse mai sus. (Judecător loan Daniel Chiş)
