Condiţia de publicare a actelor normative a fost menţinută şi în Constituţiile următoare ale României din 1991 şi din 2003. Neîn-deplinirea condiţiei de publicare a unui act normativ în Buletinul ori Monitorul Oficial nu poate avea altă consecinţă decât aceea a necunoaşterii legii într-un anumit sens, precum şi a inopozabilităţii faţă de subiecţii de drept, într-un alt sens.
Prin urmare, dacă în perioada ulterioară emiterii Ordinului nr. 50/1990, Ministerul Transportului, ca organ al administraţiei centrale pentru transportul C.F.R., a făcut demersuri pentru evaluarea locurilor de muncă din ramura respectivă de activitate şi a obţinut avizele necesare de la Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii pe baza determinărilor de noxe, fiind emis un ordin în favoarea acestei categorii profesionale şi completată anexa cu grupa I de muncă cu aceste puncte 123 şi 124, respectiva reglementare nu poate fi aplicată decât celor cărora le era destinată. Pentru a produce efecte juridice, prin jocul combinat al art. 3 cu anexele completate din Ordinul nr. 50/1990, şi în privinţa altor categorii era necesară publicarea formei consolidate, în realitate, republicarea Ordinului nr. 50/1990.
In lipsa acestei republicări, singura variantă a Ordinului nr. 50/1990 care a fost publicată în Monitorul Oficial şi care poate produce efecte, fiind opozabilă subiectelor de drept, inclusiv angajatorului din speţa de faţă, este varianta iniţială, şi nu cea consolidată. Or, pct. 123 şi 124 nu figurează în anexa I la Ordinul nr. 50/1990 în varianta iniţială şi publicată, ci numai în cea „consolidată” şi nepublicată.
In ceea ce priveşte expertiza efectuată în cauză, aceasta este neconcludentă. Argumentul expertului, pentru încadrarea perioadelor 01.04.1992-01.04.1994 şi 01.03.1995-01.01.1996 în grupa I de muncă, este că societatea a făcut o încadrare eronată a acestor perioade în grupa a Il-a de muncă, pe baza H.G. nr. 559/1990 şi că, faţă de proprietăţile amoniacului, care este un produs toxic şi exploziv,
societatea ar fi putut să-l încadreze pe reclamant la pct. 59 din Anexa 1 la Ordinul nr. 50/1990.
Observăm, pe de o parte, că expertul şi-a depăşit atribuţiile, interpretând dispoziţii legale. Această atribuţie revine instanţei, care ar fi trebuit să facă aplicarea coroborată a actelor normative sus-menţionate, în urma căreia ar fi constatat că pct. 123 şi 124 din Anexa la O.G. nr. 50/1990 nu au intrat niciodată în vigoare, fiind, în fapt, preluate dintr-un ordin al Ministerului Transporturilor, care produce efecte numai faţă de destinatarii săi şi că actele normative cu caracter special, emise pentru unităţile din industria chimică şi petrochimică, prevăd încadrarea activităţii reclamantului în grupa a 11-a de muncă.
Pe de altă parte, obiectivele expertizei fixate de către instanţă sunt nerelevante. Astfel, s-a solicitat expertului să stabilească dacă reclamantul a lucrat în meseria de operator chimist amoniac, deşi acest aspect rezultă din menţiunile înscrise în carnetul de muncă.
S-a mai solicitat ca expertul să explice schimbarea bruscă a încadrării perioadei de activitate 01.04.1992-01.01.1996 din grupa I de muncă în grupa a Il-a de muncă. Expertul nu poate oferi asemenea explicaţii, schimbarea încadrării fiind determinată de modificările
succesive ale legislaţiei în materie. In acest context, Curtea subliniază că instanţele judecătoreşti au dreptul doar să aplice actele normative, astfel cum au fost acestea edictate de către legiuitor, fară a avea competenţa de a le modifica, pe criterii de echitate sau nediscrimi-nare. Aşadar, în măsura în care într-o anumită perioadă – în speţă 01.01.1992-01.04.1996, legiuitorul (Ministerul Industriei Chimice şi Petrochimice) a considerat că o anume activitate sau loc de muncă (operator chimist amoniac) se încadrează în altă grupă de muncă decât în perioadă anterioară, instanţa este obligată să aplice reglementarea legală respectivă. Argumentele reclamantului, ale expertului şi ale instanţei de fond sunt în sensul că reclamantul ar fi desfăşurat aceeaşi activitate, atât înainte de 01.01.1992, când a fost încadrat în grupa I de muncă, cât şi ulterior acestei date, când a fost încadrat în grupa a Il-a de muncă, astfel că nu s-ar justifica o schimbare a încadrării. Aceste argumente nu pot fi reţinute, pentru că opţiunea legiuitorului trebuie respectată, indiferent de caracterul echitabil sau inechitabil al reglementării.
Un alt obiectiv al expertizei a fost de a se stabili dacă reclamantul a lucrat în condiţii foarte grele de muncă, în special cu nocivitate mare. Expertul nu a răspuns la acest obiectiv, din motive lesne de
înţeles. Expertul ar fi putut determina cel mult noxele la momentul expertizării, situaţie total nerelevantă faţă de noxele care ar fi existat la locul de muncă al reclamantului în perioada 01.01.1992-01.04.1996. Nu există nicio altă dovadă asupra condiţiilor concrete de muncă, a activităţilor propriu-zise îndeplinite de reclamant şi, cu atât mai puţin, a duratei din timpul de lucru în care ar fi fost supus factorilor nocivi.
Faţă de toate argumentele de fapt şi de drept mai sus expuse, constatând incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul declarat de SC A. SA şi a modificat hotărârea tribunalului, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
4. Suspendare din funcţie. Anularea dispoziţiei de numire. Competenţa de soluţionare în cazul în care pârâtul are calitatea de autoritate locală
Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) C. proc. civ., art. 2 pct. 1(1)
Raporturile juridice care se stabilesc prin numirea unei persoane în funcţia de manager al serviciului judeţean de ambulanţă nu sunt raporturi juridice de muncă, iar cererea prin care se solicită suspendarea din funcţie şi anularea dispoziţiei de numire cu delegaţie în funcţia de manager general nu poate face obiectul unui litigiu de muncă, ci al unuia de administrativ, întrucât pârâtul are calitatea de autoritate locală.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 6175 din 12 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 4224/15.12.2010, Tribunalul Teleorman, Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu şi a respins cererea reclamantului ca fiind făcută de o persoană fară calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că sarcina justificării calităţii procesuale active şi pasive aparţine persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. Instanţa de fond a apreciat că aceasta se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară, iar justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv. Tribunalul
reţine că legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic dedus judecăţii, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instantei.
Tribunalul apreciază că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 54/2003, sindicatele apără drepturile membrilor săi, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective şi individuale de muncă, precum şi acordurile privind raporturile de serviciu ale în faţa instanţelor judecătoreşti. Sindicatele alcătuite pe criteriul profesional pot intenta acţiuni în justiţie pentru apărarea intereselor colective ale profesiei considerate ca un tot unitar, fiind suficient să se releve că faptele imputate sunt de natură a prejudicia profesia, chiar dacă aceasta nu a suferit direct un prejudiciu.
Instanţa de fond a concluzionat, invocând dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , potrivit cărora sindicatele pot formula acţiuni în nume propriu ori de câte ori sunt încălcate prevederile ei în domeniul legalităţii în activitatea economică şi în materie de angajare şi profesie.
împotriva aceste sentinţe a declarat recurs motivat reclamantul Sindicatul Operativ A. Teleorman, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ. (…)
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, ţinând seama de prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune având ca obiect suspendarea din funcţia de manager general al Serviciului Judeţean de Ambulanţă Teleorman a numitului V.P. şi anularea dispoziţiei nr. 144/17.06.2009 de numire în funcţia de manager general, cu delegaţie.
Aşa cum rezultă din sentinţa recurată, cauza a fost soluţionată în complet compus pentru soluţionarea litigiilor de muncă, cu un judecător şi doi asistenţi judiciari. Compunerea completului a fost determinată de calificarea cauzei ca fiind un litigiu de muncă, instanţa de fond respingând excepţia necompetenţei funcţionale, cu motivarea că dispoziţia a cărei anulare se solicită nu este un act administrativ în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004.
Aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiei nr. 144/17.06.2009, a cărei anulare se solicită, numirea cu delegaţie în funcţia de manager general al Serviciului Judeţean de Ambulanţă Teleorman a numitului
V.P. s-a făcut în baza art. 111 alin. (3) din Legea nr. 95/2006. In temeiul art. 111 alin. (3) din actul normativ menţionat, până la ocuparea prin concurs a funcţiilor de conducere care fac parte din comitetul director, conducerea interimară a serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti se numeşte prin act administrativ al autorităţii de sănătate publică.
Curtea constată că însăşi legea care reglementează numirea în funcţie a managerilor serviciilor de ambulanţă judeţene prevede expres că interimatul se stabileşte prin act administrativ al autorităţii de sănătate publică, astfel încât vot fi înlăturate considerentele instanţei de fond referitoare la natura actului juridic de numire în funcţia de manager interimar. Mai mult, managerul încheie cu autoritatea de sănătate publică un contract de management, şi nu un contract individual de muncă, legea prevăzând în mod expres că, în acest caz, contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se suspendă de drept pe perioada exercitării
mandatului. In aceste condiţii, raporturile juridice care se stabilesc prin numirea în funcţia de manager al serviciului de ambulanţă judeţean nu sunt raporturi juridice de muncă, iar cererea prin care se solicită suspendarea din funcţie şi anularea dispoziţiei de numire cu delegaţie în funcţia de manager general nu este un litigiu de muncă, ci unul de contencios administrativ.
In acest sens, Curtea va avea în vedere şi dispoziţiile art. 281 C. muncii, în varianta în vigoare la data soluţionării litigiului, potrivit cărora jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod. Cum raportul juridic dedus judecăţii nu poate fi inclus în jurisdicţia muncii, Curtea constată că acesta a fost soluţionat cu încălcarea competenţei funcţionale de un complet de litigii de muncă, în fapt solicitându-se anularea unui act administrativ, litigiu de competenţa contenciosului administrativ.
întrucât pârâtul are calitatea de autoritate locală, instanţa, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 pct. 1 C. proc. civ., apreciază că îi revine competenţa de soluţionare Tribunalului Teleorman, complet specializat în contencios administrativ, motiv pentru care a admis recursul şi, în temeiul art. 304 pct. 3
şi 312 alin. (6) C. proc. civ., a casat hotărârea şi a trimis cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă, Secţia contencios administrativ şi fiscal.
