C. muncii, art. 40 alin. (2), art. 155, art. 156 Legea nr. 130/1996, republicată, art. 33 alin. (1)
■ Prevederile Contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părţi, deci, inclusiv dispoziţiile care se referă la acordarea tranşei a patra a salariului al 13-lea.
■ Contractul colectiv de muncă instituie în sarcina angajatorului obligaţia încadrării în cheltuielile totale cu salariile, din care face parte şi al 13-lea salariu, în limita maximă a capitolului „cheltuieli de personal din BVC”, şi cel rectificativ, aprobat prin hotărâre a Guvernului, prin reglarea valorică a 1A din cel de-al 13-lea salariu aferent lunii decembrie, însă, această sarcină nu exclude obligaţia angajatorului de a plăti tranşa din salariul al 13-lea aferentă trimestrului IV al anului, de vreme ce se face referire la operaţiunea de reglare valorică a % din cel de-al 13-lea salariu aferent lunii decembrie.
■ Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de muncă, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispoziţiilor legale care garantează respectarea convenţiilor colective dintre părţi şi obligaţiile salariale faţă de angajaţi; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de
venituri şi cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1282/R din 9 mai 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5173/01.11.2006, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta D.M.M., în contradictoriu cu pârâta SC T.M.B. M. SA; s-a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor băneşti reprezentând cota trimestrială din cel de-al 13-lea salariu, pentru anul 2005, în valoare de 25% din salariul de bază al lunii de plată, respectiv tranşa aferentă trimestrului IV.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 43 lit. a) CCM şi a reţinut că angajatorul şi-a asumat, la data încheierii CCM, obligaţia acordării celui de al 13-lea salariu şi că această clauză şi-a produs efectele asupra contractului individual de muncă al tuturor angajaţilor, creând drepturi în favoarea acestora, asupra cărora nu se poate tranzacţiona sau renunţa.
S-a apreciat că, prin adoptarea Hotărârii Consiliului de Administraţie din data de 31.10.2005, pârâta şi-a asumat în continuare sarcina de a respecta clauzele CCM la nivel de unitate, inclusiv plata celui de-al 13-lea salariu, ca parte a salariului la care fac referire dispoziţiile art. 43 CCM la nivel de unitate.
In raport de dispoziţiile art. 155, art. 156 şi art. 40 alin. (2) C. muncii, prima instanţă a reţinut că angajatorul are obligaţia de a acorda salariul înaintea oricărei obligaţii salariale, potrivit legii, contractului colectiv de muncă şi contractului individual de muncă, fiind lipsită de relevanţă existenţa sau inexistenţa resurselor financiare bugetare.
împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către recurentă, carc a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele motive:
Astfel, instanţa de fond nu a avut în vedere apărările formulate de pârâţi, în sensul că toate cheltuielile cu salariile, din carc face parte şi cel de-al 13-lea salariu, trebuie să se încadreze în limita maximă a capitolului „cheltuieli de personal BVC” şi cel rectificativ aprobat prin hotărâre de Guvern, prin reglarea valorică a ‘A din cel de-al 13-lea salariu aferent salariului de bază al lunii decembrie.
Prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 41, art. 43 şi art. 44 CCM la nivel de unitate, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîn-
doiclnic al acestuia, reţinând în considerente că executarea CCM este obligatorie pentru părţi şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
Prevederile CCM sunt obligatorii pentru părţi, dar are importanţă şi faptul că SC M. SA nu a avut fondurile necesare pentru acordarea celui de-al 13-lea salariu, în condiţiile în care acesta trebuie să fie acordat numai în limitele sumelor alocate la capitolul „cheltuieli de personal BVC” şi cel rectificativ aprobat prin hotărâre de Guvern.
Referitor la Hotărârea Consiliului de Administraţie, la care reprezentanţii sindicatului au participat în calitate de invitaţi, recurenta a arătat că aceasta nu reprezintă, în fapt, o convenţie a părţilor de prelungire a CCM, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, instanţa de fond interpretând eronat dispoziţiile Legii nr. 130/1996.
S-a susţinut că aplicabil în cauză este art. 23 din Legea nr. 130/1996, Consiliul de Administraţie adoptând Hotărârea din 31.10.2005 privind acordarea drepturilor salariaţilor pentru lunile noiembrie şi decembrie 2005, luni pentru care nu a existat CCM.
S-a învederat că la data de 31.10.2005 a încetat CCM la nivel de unitate pe perioada 2004-2005, fiind depusă la dosar adresa nr. M.01/9919/2005, prin care recurcnta a notificat, conform art. 33 alin. (4) din Legea nr. 130/1996, la M.M.S.S.F. – Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familiei, încetarea CCM.
S-a criticat hotărârea şi pentru că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus acordarea drepturilor băneşti reprezentând cota trimestrială din cel de-al 13-lea salariu, pentru anul 2005, întrucât în cauză se solicită plata tranşei a patra pentru anul 1.11.2004-31.10.2005, or, din analiza CCM 2004-2005, rezultă că nu au existat resurse financiare pentru acordarea tranşei a patra din cel de-al 13-lea salariu.
In ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea, atunci când a reţinut că „existenţa sau inexistenţa resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influenţă asupra stabilirii sau recunoaşterii drepturilor salariale prevăzute în CCM la nivel de unitate”, fiind ignorate dispoziţiile art. 44 alin. (3) CCM şi ale hotărârii Consiliului de Administraţie din 5.12.2005, recurenta fiind, practic, în imposibilitate financiară să acorde ajutoarele materiale.
Curtea reţine următoarele:
Astfel, instanţa de fond a apreciat corect că prevederile CCM sunt obligatorii pentru părţi, deci inclusiv dispoziţiile carc se referă la acordarea tranşei a patra a salariului al 13-lea.
In privinţa dispoziţiilor art. 44 alin. (3) CCM invocat de cătrc recurentă, Curtea reţine că există obligaţia încadrării cheltuielilor totale cu salariile, din care face parte şi al 13-lea salariu, în limita maximă a capitolului „cheltuieli de personal din BVC” şi cel rectificativ aprobat prin hotărâre de Guvern, prin reglarea valorică a Va din cel de-al 13-lea salariu aferent lunii decembrie.
Insă, această sarcină nu exclude obligaţia recurentei-pârâte de a plăti tranşa din salariul al 13-lea aferentă trimestrului IV al anului 2005, de vreme ce se face referire la operaţiunea de reglare valorică a Va din cel de-al 13-lea salariu aferent lunii decembrie, în însăşi clauza invocată de către recurentă.
Nu se poate accepta punctul de vedere al recurentei privind inexistenţa dreptului salariaţilor la tranşa a IV-a din al 13-lea salariu, întrucât ar însemna a se lipsi de efecte dispoziţiile art. 43 lit. a) CCM, contrar dispoziţiilor art. 977 şi urm. C. civ., care reglementează regulile de interpretare a contractelor, conform cărora o prevedere contractuală se interpretează în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.
Limitarea acordării drepturilor prevăzute de art. 43 lit. a) CCM, în raport de bugetul aprobat, presupune, în mod evident, încălcarea dispoziţiilor legale carc garantează respectarea convenţiilor colective dintre părţi şi a obligaţiilor salariale faţă de angajaţi. Totodată, prin acceptarea tezei susţinute de recurentă s-ar accepta în mod nclegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri şi cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în CCM, contrar principiilor dreptului muncii.
Referitor la critica recurentei privind Hotărârea Consiliului de Administraţie, Curtea reţine, ca şi prima instanţă, că aceasta reprezintă o convenţie a părţilor de prelungire a CCM, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, având în vedere că reprezentanţii sindicatului au participat la şedinţa Consiliului de Administraţie al recurentei, întrunirea părţilor având drept rezultat acceptarea de către recurentă a drepturilor solicitate de sindicalişti.
Recurenta însăşi recunoaşte că la data de 31.10.2005 s-a hotărât de către Consiliul de Administraţie prelungirea şi pentru lunile noiembrie şi decembrie 2005 a drepturilor din CCM expirat la 1.11.2005, caz în care convenţia de prelungire a CCM până la sfârşitul anului 2005 trebuie interpretată în sensul în care produc efecte dispoziţiile art. 43, dar şi art. 44 CCM.
Curtea nu poate considera că lipsa fondurilor financiare poate justifica neacordarea tranşei din salariul al 13-lea aferentă trimestrului IV, întrucât aceasta ar însemna acceptarea neplăţii unui drept salarial rezultând dintr-o clauză în vigoare a unui contract colectiv de muncă, contrar prevederilor imperative ale art. 156 C. muncii, potrivit cărora drepturile salariale trebuie achitate cu prioritate de către angajator, cât şi a dispoziţiilor art. 236 C. muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996, care statuează obligativitatea executării de către părţi a prevederilor CCM, în cauză neexistând o convenţie a părţilor prin care să se deroge de la această obligaţie contractuală.
Prin urmare, recurenta are obligaţia de a achita salariaţilor săi cel de-al 13-lea salariu în cuantumul ce rezultă din CCM la nivel de unitate, aceasta neputând să-şi invoce propria culpă pentru a lipsi de efecte o clauză în vigoare din CCM.
In concluzie, Curtea reţine ca fiind nefondată şi ultima critică adusă hotărârii atacate, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurenta avea obligaţia de a prevedea banii necesari pentru acordarea drepturilor salariale înscrise în CCM, respectiv a tranşei aferente trimestrului IV, conform art. 43 lit. a) CCM pe anul 2005.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, recursul.
