Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 2043 din data de 25.10.2013
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la a-i elibera o adeverință, din care să rezulte că activitatea sa în care a lucrat (1994 – 2001) se încadra în grupa a II-a de muncă. Societatea nu poate elibera o adeverință decât cu datele și situația care rezultă din actele aflate în arhiva ei. Nici instanța de judecată nu poate obliga o societate să emită o adeverință din care să rezulte o situație falsă, nereală, care nu se regăsește în actele sale. La acest moment, instanța de judecată nu poate constata dacă reclamanta ar fi trebuit să beneficieze sau nu de grupa a II-a de muncă, procedura de acordare a grupei fiind reglementată de Ordinul 50/1990.
Decizia civilă nr.2043/25.10.2013 a Curții de Apel Galați
Prin cererea formulată reclamantul BI a chemat în judecată pe pârâta SC AB SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța pârâta să fie obligată să-i elibereze o adeverință prin care să se ateste că prestată în perioada 15.08.1994 – 01.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă.
In motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei in perioada 15.08.1994 – 01.04.2001, având funcția de conducător auto, conducând autovehicule cu o capacitate de transport de peste 5 tone, iar activitatea prestată s-a desfășurat in condiții de grupa a II-a de muncă, însă pârâta a refuzat să-i emită o adeverință prin care să se ateste această situație.
În dovedirea acțiunii reclamantul a solicitat administrarea probei cu acte.
În cauză a formulat întâmpinare SC AB SA, arătând că în urma reorganizărilor ce au avut loc cu privire la fostul angajator al reclamantului, arhiva privitoare la acesta se află la o altă societate, și anume CD.
La primul termen de judecată, 22.02.2013, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, declarând că înțelege să se judece și cu pârâta CD.
Pârâta CD nu a formulat întâmpinare, dar a comunicat instanței anumite înscrisuri privind activitatea de șofer prestată de reclamant în perioada 15.08.1994 – 01.04.2001.
De asemenea, instanța a dispus emiterea unei adrese către această pârâtă prin care i s-au solicitat informații și lămuriri cu privire la activitatea prestată de reclamant și anumite mențiuni din cuprinsul înscrisurilor depuse.
Prin sentința civilă nr. ….. Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să emită reclamantului o adeverință în care să ateste că munca prestată de acesta în perioada 01.07.1995 – 01.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele aspecte de fapt și de drept:
Ca o chestiune prealabilă, Tribunalul a constatat că CD, introdusă în cauză prin cererea completatoare, este cea care deține arhiva fostei unități în care a prestat activitate reclamantul, prezumându-se astfel că este succesoarea fostei unități în ceea ce privește domeniul de activitate al reclamantului.
În aceste condiții, Tribunalul a reținut că examinarea temeiniciei acțiunii se va realiza în contradictoriu doar cu această pârâtă, pârâta chemată inițial în judecată neavând obligații specifice în acest sens.
Pentru soluționarea prezentei cereri, Tribunalul a analizat astfel dacă între părți au existat raporturi de muncă, ce muncă a prestat reclamantul și dacă munca prestată se încadrează în grupa a II-a.
I. Raporturile de muncă dintre părți. Munca prestată de reclamant în cadrul pârâtei.
În perioada 15.08.1994 – 01.04.2001 intre reclamant si autoarea pârâtei au existat raporturi contractuale de muncă, astfel cum rezultă din mențiunile cuprinse în copia carnetului de muncă coroborat cu contractele de muncă și actul adițional depus la dosar. După cum rezultă din contractele de muncă depuse la dosar și din copia cărții de muncă, reclamantul a îndeplinit funcția de “șofer macaragiu” – pe perioada 15.08.1994 – 01.07.1995 și “șofer” – pe perioada 01.07.1995 – 01.04.2001.
II. Categoria de grupă în care se încadrează munca prestată de reclamant în cadrul pârâtei. Temeinicia acțiunii.
Potrivit dispozițiilor art. 2, 3, 6, 7, 8 și 13 din Ordinul nr. 50/1990, pentru a se putea reține că munca prestată de reclamant se încadra în condițiile grupei a doua de muncă era necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: locul de muncă să se înscrie în una din ipotezele prevăzute în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 125/1990; reclamantul să fi lucrat cel puțin 70% din programul de lucru într-un astfel de loc de muncă; să se fi plătit cotă de contribuție de asigurări sociale în cuantumul specific grupei a II a de muncă.
Potrivit pct. 208 al Ordinului nr. 50/1990 adoptat de ministrul muncii și ocrotirilor sociale, ministrul sănătății și președintele Comisiei naționale pentru protecția muncii, se încadrează în categoria a II-a de muncă activitatea șoferilor care deservesc autocamioane (inclusiv asimilate acestora) cu o capacitatea de transport de cel puțin 10 tone.
Prin Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996, MMPS a precizat că șoferii care deservesc autocamioane cu capacitatea de transport de cel puțin 4 tone și lucrează în condiții similare cu cei prevăzuți la poziția 208 din anexa nr. 2 la Ordinul 50/1990, completat cu avizele ulterioare, beneficiază de grupa a II-a de muncă pentru perioada lucrată după 18.03.1969.
S-a apreciat că din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul îndeplinește toate condițiile cumulative pentru a beneficia de grupa a II-a de muncă pe perioada 15.08.1994 – 01.07.1995. În acest sens, în contractul de muncă încheiat între părți la momentul angajării din anul 1994 se specifică în mod expres că grupa de muncă în care se încadrează activitatea reclamantului este grupa a III-a. Or, în lipsa oricăror probe din care să rezulte o altă situație juridică decât cea menționată în contract (simpla declarație a reclamantului nefiind suficientă, aceasta neconstituind “probă”), Tribunalul nu a putut decât să ia în considerare informațiile menționate în contract în această privință.
Mai mult decât atât, simpla activitate de a conduce un autovehicul cu o capacitate mai mare de 4 tone sau de 10 tone nu este suficientă pentru a conferi dreptul la grupa a II a de muncă, fiind necesar ca activitatea să se realizeze cel puțin 70% din programul de lucru.
În ceea ce privește perioada 01.07.1995 – 01.04.2001 Tribunalul a reținut următoarele:
Printre actele depuse de pârâtă la dosar se află și un act adițional la contractul de muncă (filele 38 și 39 dosar fond), act în care se menționează funcția de șofer a reclamantului ce urma a fi exercitată pe un autovehicul cu capacitate de transport de 10 tone, totodată specificându-se că activitatea se încadrează în grupa a II a de muncă.
Acest act adițional, deși nu poartă număr de înregistrare și data încheierii, este semnat de părți, fiind deci producător de efecte juridice, singura neclaritate fiind cea referitoare la momentul de la care produce efecte.
Coroborând informația menționată olograf cu privire la salariul ce urma să-l aibă reclamantul (320.600 lei vechi), informația privind data de la care își produce efecte salarizarea (01.07.1994) și informația privind funcția reclamantului, toate acestea specificate în acest act adițional, cu informațiile menționate în cartea de muncă a reclamantului și în celelalte contracte de muncă, Tribunalul a apreciat că rezultă cu vădită evidență faptul că acest act adițional s-a încheiat și a produs efecte juridice cu privire la perioada ulterioară datei de 01.07.1995, indicarea anului “1994” fiind o vădită eroare materială. În acest sens este și decizia nr. 70/15.07.1995 care face referire la numirea reclamantului în funcția de șofer pe un autovehicul “10 t”.
În considerarea celor arătate mai sus, reținând că prin chiar actul adițional la contractul de muncă încheiat între părți s-a prevăzut încadrarea reclamantului în grup a II-a, Tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererea cu privire la această perioadă.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta CD, care a criticat soluția primei instanțe sub aspectul netemeiniciei ei, astfel:
– din documentele pe care recurenta le deține și pe care le-a depus la dosar rezultă că reclamantul nu a lucrat în perioada 1.07.1995-1.04.2001 în condiții de grupa a II-a de muncă și nici nu s-au achitat cota de contribuții de asigurări sociale în cuantumul specific grupei a II-a de muncă, astfel că acțiunea ar fi trebuit respinsă ca nefondată;
– din actele depuse la dosar rezultă că reclamantul a fost angajat la data de 15.08.1994 într-un sector încadrabil în grupa a III-a de muncă, iar supoziția primei instanțe că mențiunea privind data de 1.07.1994 din actul adițional la contractul de muncă (act în care se face trimitere la grupa a II-a de muncă) ar fi o simplă eroare materială nu este susținută de nici un mijloc de probă;
– din probele administrate în primă instanță nu rezultă că reclamantul ar fi desfășurat activități specifice grupei a II-a de muncă minim 70% din programul de lucru, astfel că nu i se poate elibera o adeverință în sensul celor solicitate.
În dovedirea recursului recurenta nu a solicitat administrarea de noi probatorii.
În drept a invocat disp. art. 488 pct. 6 și 8 N.C.proc.civ.
Deși legal citat, intimatul nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat întâmpinare, astfel că nu s-a putut afla poziția lui cu privire la recursul promovat.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Din actele depuse la dosar (contractul individual de muncă din data de 15.08.1994 și carnetul de muncă) rezultă că reclamantul-intimat a inițiat raporturi de muncă, având calitatea de șofer și stabilindu-se tot prin contract că pentru pensionare beneficiază de grupa a II-a de muncă.
Așa cum și prima instanță a apreciat, ulterior se încheie un act adițional la contractul de muncă, intimatul urmând să aibă calitatea de șofer pe vehiculul de 10 tone înmatriculat sub nr. … și Curtea consideră că data menționată pe acest act adițional (1.07.1994) este doar o greșeală materială, având în vedere că orice act adițional este ulterior actului primar – contractul individual de muncă și salariul menționat în actul adițional (320.600 lei vechi) este superior salariului menționat în contractul individual de muncă (de 252.305 lei vechi).
Chiar dacă apreciem că nu sunt probleme de interpretare a probelor sub aceste aspecte menționate anterior, totuși nu s-a făcut dovada că reclamantul-intimat a desfășurat activități specifice grupei a II-a de muncă cel puțin 70% din timpul de muncă și, mai ales, că s-au plătit de către angajator cotele de contribuții de asigurări sociale în cuantum specific grupei a II-a de muncă.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la a-i elibera o adeverință din care să rezulte că activitatea sa în care a lucrat se încadra în grupa a II-a de muncă.
Societatea nu poate elibera o adeverință decât cu datele, situația care rezultă din actele aflate în arhiva ei. Nici instanța de judecată nu poate obliga o societate să emită o adeverință din care să rezulte o situație falsă, nereală, care nu se regăsește în actele sale. Societatea poartă întreaga responsabilitate pentru realitatea faptelor ce rezultă din adeverințele emise.
Din verificările efectuate în arhiva recurentei s-a constatat că pentru perioada 1.07.1995-1.04.2001 nu a fost emis act administrativ referitor la încadrarea în grupa a II-a de muncă, pe locuri de muncă desfășurate conform Ordinului 50/1990. Reclamantul nu a fost găsit pe nici un act administrativ nominalizat, respectiv decizie, proces-verbal, tabel etc.
Cum din acte pârâta-recurentă a ajuns la concluzia că reclamantul-intimat nu a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, instanța nu o poate obliga la a elibera o adeverință care să ateste o altă situație decât cea care rezulte din actele societății.
De asemenea, la acest moment instanța de judecată nu poate constata dacă reclamantul ar fi trebuit să beneficieze sau nu de grupa a II-a de muncă, procedura de acordare a grupei de muncă fiind reglementată de Ordinul 50/1990.
Conform Legii nr. 19/2000, art. 19: (1) In sensul prezentei legi, locurile de muncă in condiții deosebite reprezintă acele locuri care, in mod permanent sau in anumite perioade, pot afecta esențial capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere la risc; (2) Criteriile si metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale si a Ministerului Sănătății și Familiei; (3) Hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (2) se va adopta in termen de 3 luni de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I; (4) Locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor si metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2).; (5) Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de munca in condiții deosebite.
Față de toate aceste aspecte Curtea apreciază că recursul este fondat și se impune a fi admis conform art.312 alin. 1 C. proc. civ. și modificării în tot a sentinței recurate, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind nefondată.
