– Legea nr. 142/1998: art. 2
Faptul că Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă că este obligatoriu pentru acesta; art. 1 din lege ce prevede că salariaţii din sectorul bugetar pot primi o alocaţie individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator instituie doar o posibilitate pentru angajator, şi nu o obligaţie în acest sens.
(Decizia nr. 1287/R din 02.03.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin cererea înregistrată la data de 2.08.2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 27042/3/2007, reclamanţii S.C., V.S. ş.a. au chemat în judecată pe pârâţii C.C.R. şi M.E.F., pentru a fi obligaţi să le plătească drepturile băneşti reprezentând contravaloarea tichetelor de
masă indexate cu valoarea indicelui de inflaţie începând cu luna august 2004 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a tichetelor cadou cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi Paste, primele de Crăciun şi concediu, sporul de confidenţialitate şi fidelitate pe aceeaşi perioadă menţionată mai sus.
S-a solicitat obligarea pârâtului M.E.F. să includă în buget sumele necesare pentru plata drepturilor solicitate.
Prin cererea completatoare depusă la 29.10.2007, reclamanţii au solicitat să li se acorde sporul de 10% pentru condiţii vătămătoare prevăzut de art. 14 alin. 1 din O G. nr. 10/2007.
Pârâta, prin cererea din 14.04.2008 a solicitat chemarea în garanţie a M.E.F.P. pentru ca, în situaţia în care se va admite cererea de chemare în judecată, această instituţie să asigure fondurile necesare pentru efectuarea plăţii.
în şedinţa publică din 11.06.2008, în baza art. 137 C. pr. civ., prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 4803/11.06.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea formulată împotriva M.E.F., ca îndreptată împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.C., V.S. ş a. în contradictoriu cu pârâta C.C.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin legile bugetelor anuale nu s-au prevăzut sume de bani pentru acordarea tichetelor de masă şi a tichetelor cadou, iar beneficiul acestui drept reprezintă o facultate, şi nu o obligativitate a angajatorului, astfel că, în baza art. 1 şi 2 din Legea nr. 142/1998 şi a prevederilor Legii nr. 193/2006, s-a respins ca neîntemeiată cererea prin care s-a solicitat acordarea tichetelor de masă şi a tichetelor cadou.
Reclamantul SC a depus la dosar copia contractului individual de muncă, potrivit căruia beneficiază de un salariu de bază lunar de 421,40 lei ce se plăteşte o singură dată pe lună. Contractul individual de muncă s-a încheiat prin consimţământul părţilor ca urmare a negocierii clauzelor şi, în baza art. 969 C. muncii, reprezintă convenţia părţilor care are putere de lege. Părţile, prin contractele individuale de muncă, nu au prevăzut ca reclamanţii să beneficieze de spor de confidenţialitate, fidelitate şi stabilitate, prime de Crăciun, Paşti sau concediu.
în motivarea acţiunii, reclamanţii au precizat că solicită drepturile menţionate mai sus în baza prevederilor O G. nr. 10/2007 şi Legii nr. 231/2007 însă pe o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestora, respectiv începând cu luna august 2007, situaţie faţă de care s-a constatat că nu li se cuvin drepturile în baza prevederilor legale precizate, având în vedere principiul neretroactivităţii legii. Nici în Cap. IV din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 nu s-a prevăzut plata primelor solicitate de reclamanţi şi a sporurilor de confidenţialitate, stabilitate şi fidelitate. Ca urmare, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea angajatorului la plata primelor de Crăciun, Paşti şi concediu şi a sporurilor de confidenţialitate fidelitate şi de stabilitate.
A mai reţinut prima instanţă că angajatorul a făcut dovada că, din luna septembrie 2007, reclamanţii beneficiază de sporul de pericol. Prin precizarea completării acţiunii, reclamanţii au arătat că înţeleg să solicite acest drept pe perioada 1.02.2007 –
1.09.2007. Pentru acordarea sporului de pericol, prin art. 19 din Legea nr. 19/2000 s-a prevăzut că locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă, iar în cazul când nu se încheie contract colectiv de muncă prin
decizia-organului de conducere legal constituit cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare stabilite prin hotărâri de Guvern pe baza propunerii comune a M.M.P.S.F. şi a M S.
Se arată în continuare în considerentele sentinţei că, prin hotărârea plenului Curţii de Conturi din 19.02.2007, s-a dispus ca reclamanţii să beneficieze de acordarea sporului de 10%. împrejurarea că O G. nr. 10/2007 a fost publicată la data de 31.01.2007 nu justifică cererea reclamanţilor de acordare a sporului pe perioada 1.02.2007 – 1.09.2007, faţă de operaţiunile ce sunt necesare a fi efectuate pentru a se constata dacă reclamanţii îşi desfăşoară activitatea sau nu în condiţii periculoase, respectiv întocmirea buletinului de măsurare a undelor electromagnetice de autoritatea competentă. Ca urmare, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii completatoare precizată, prin care se solicită acordarea sporului de 10% pentru condiţii periculoase.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe au formulat recurs motivat, întemeiat în drept pe disp. art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurenţii-reclamanţi S.C., V.S. ş.a., criticând sentinţa pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:
Prin sentinţa civilă nr. 4803/2008 pronunţată în dosarul nr. 27.042/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vlll-a civilă, a respins acţiunea prin care au solicitat obligarea intimatei să le plătească individual drepturile băneşti reprezentând contravaloarea tichetelor de masă datorate în perioada august 2004 până la rămânerea irevocabilă a sentinţei, drepturi cuvenite potrivit Legii nr. 142/1998 cu modificările ulterioare.
Arată că au solicitat, de asemenea, plata tichetelor cadou acordate cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun pentru aceeaşi perioadă, cerere care a fost respinsă. Din motivarea sumară a instanţei rezultă că cererea nu este întemeiată întrucât sumele necesare acestor drepturi salariate nu au fost prevăzute în bugetul anual şi că aceste drepturi reprezintă o facultate, şi nu o obligativitate a angajatorului.
Recurenţii susţin că, pronunţându-se astfel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 şi art. 41 alin. 2 din României.
Recurenţii, în calitate de salariaţi, care reprezintă o instituţie bugetară datorită alocării veniturilor de către stat prin organele sale abilitate, aveau şi au în continuare dreptul să primească o alocaţie individuală de hrană lunară sub forma unor tichete de masă.
Prin încasarea unor asemenea alocaţii li se asigură reclamanţilor o protecţie privind securitatea muncii, constând în posibilitatea de a-şi asigura zilnic hrana la locul de muncă, în condiţiile în care angajatorul se află în imposibilitatea de a le oferi condiţii în vederea asigurării zilnice a hranei la locul de muncă.
Faptul că Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă în mod automat că recurenţii nu au dreptul la asemenea tichete. La acordarea acestora trebuie să se ţină cont de caracterul şi natura lor, acestea fiind măsuri de protecţie ale salariaţilor pentru asigurarea securităţii muncii şi a unor condiţii optime la locul de muncă.
Atât timp cât recurenţii se înscriu în categoria de salariaţi din sectorul bugetar şi în acelaşi timp există salariaţi din diferite domenii din cadrul sectoarelor bugetare care beneficiază de tichete de masă (medici, funcţionari publici, magistraţi etc.) acest aspect reprezintă o din punct de vedere al exercitării dreptului la protecţia socială între salariaţii din sectorul bugetar, încălcându-se astfel art. 41 alin. 2, art. 53 din
Constituţie, art. 5 alin. 3 C. muncii, art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care interzic orice discriminare între salariaţi din punct de vedere al protecţiei sociale din cadrul aceluiaşi sector de activitate, în cazul de faţă sectorul bugetar.
Instanţa a respins prin sentinţa atacată cererea privind acordarea sporurilor de fidelitate, confidenţialitate şi stabilitate, invocând faptul că legile respective prin care se reglementează aceste sporuri O.G. nr. 10/2007 şi Legea nr. 231/2007 sunt ulterioare perioadei solicitate de recurenţii-reclamanţi, 2004-2007, însă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv copii ale contractelor individuale de muncă şi fluturaşii de salariu, rezultă că aceste sporuri sunt menţionate în contracte, dar nu şi plătite.
Astfel, în contractul individual de muncă al recurentului S.C., ca şi în cele ale celorlalţi recurenţi, contracte depuse în cadrul probei cu înscrisuri, se menţionează: la Capitolul M, pct. 2, lit. c) – obligaţia de a respecta secretul de serviciu; la lit. g) – să păstreze confidenţialitatea tuturor datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea şi acţiunile C.C.R.; la lit. h) – să nu folosească în interes personal sau pentru alţii datele, actele şi faptele referitoare la activitatea instituţiei.
La aceste obligaţii ale angajatului există obligaţia corelativă a angajatorului stipulată la pct. 4 lit. a) din acelaşi contract ca să acorde salariatului drepturile ce decurg din contractele individuale de muncă şi din lege.
Instanţa a respins cererea recurenţilor-reclamanţi privind acordarea sporului de periclitate în perioada 1.02.2007 – 1.09.2007, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că la data apariţiei O.G. nr. 10/2007 aceştia lucrau în condiţii de periclitate.
Se ignoră astfel că însăşi intimata le-a recunoscut acest drept, dar numai începând cu data de 1.09.2007, iar contractele de muncă sunt anterioare actului normativ sus menţionat.
Faptul că toţi angajaţii care îşi desfăşoară activitatea în clădirea Palatului Parlamentului beneficiază de la data apariţiei O.G. nr. 10/2007 de acest spor este notoriu, întrucât clădirea este testată ca fiind afectată de radiaţiile antenelor ce o deservesc. Susţin recurenţii că, fiind angajaţi ca şoferi, au garajele situate în această clădire şi prin urmare acest drept trebuia acordat de la apariţia legii, respectiv
1.02.2007.
în mod nelegal a admis instanţa de fond excepţia invocată de pârâtul M.E.F. privind lipsa calităţii procesual pasive a acestuia în cererea principală.
Potrivit Legii nr. 500/2002, rolul M.E. este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare acestor drepturi salariate intimatul angajator este în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata diferenţelor băneşti solicitate.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Cererea privind tichetele de masă şi tichetele de cadou a fost întemeiată de recurenţii reclamanţi pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 şi pe principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 41 alin. 2 din Constituţia României.
Art. 1 din Legea nr. 142/1998 prevede că „salariaţii din (…) sectorul bugetar pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”. în mod corect a reţinut prima instanţă că textul instituie doar o posibilitate pentru angajator de a acorda aceste tichete de masă, nu o obligaţie în acest sens.
Cum pentru anii 2004-2007, prin dispoziţii exprese ale legilor bugetului de stat (Legea nr. 511/2004 – art. 40, Legea nr. 379/2005 – art. 24), dar şi ale legilor bugetului
asigurărilor sociale de stat pentru anii 2005, 2006, 2007, respectiv Legea nr. 512/2004, Legea nr. 380/2005 şi Legea487/2006 au interzis acordarea tichetelor de masă de către angajatorii – instituţii publice indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare al acestora, este evident că acordarea tichetelor de masă nu a fost posibilă.
Mai mult, în condiţiile în care disp. art. 41 alin. 2 lit. b) din contractele colective de muncă unice la nivel naţional, înregistrate la Ministerul Muncii sub nr. 1116/30.01.2003, prelungit până la 30.01.2005, nr. 2001/312.05.2005 – pe anii 2005-2006 – şi nr. 2895/29.11.2006 – anii 2007-2010 – prevăd că tichetele de masă se acordă conform prevederilor legale şi înţelegerii părţilor, iar în absenţa unui izvor legal sau convenţional al obligaţiei, cererea recurenţilor este neîntemeiată.
Nu poate fi reţinut nici argumentul că se încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi între cetăţeni, întrucât instanţa de judecată nu are competenţa de a anula sau de a refuza aplicarea unui act normativ cu putere de lege, considerând că este discriminatoriu, şi nici de a-l înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, în acest sens fiind considerentele Deciziei nr. 818/03.07.2008 a , prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
în ceea ce priveşte sporurile de fidelitate, confidenţialitate şi stabilitate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că acestea sunt solicitate în temeiul O G. nr. 10/2007 şi al Legii nr. 231/2007, dar pe o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestora, astfel că nu pot fi acordate recurenţilor reclamanţi, pentru că se opune principiul constituţional al neretroactivităţii legii. Faptul că în contractele de muncă ale recurenţilor s-ar fi prevăzut obligaţiile de fidelitate şi de confidenţialitate nu generează nicio obligaţie corelativă în sarcina angajatorului, de a le plăti sporuri salariale cu acest titlu, întrucât nu există nicio prevedere legală în acest sens.
Al treilea motiv de recurs, referitor la sporul pentru condiţii vătămătoare prevăzut de art. 14 alin. 1 din O G. nr. 10/2007, este de asemenea neîntemeiat, pentru considerentele expuse chiar de către instanţa de fond în cuprinsul sentinţei recurate şi pe care Curtea şi le însuşeşte în întregime.
Mai mult, din hotărârea nr. 49/19.09.2007 a Plenului Curţii de Conturi (dosar fond) rezultă că buletinul de măsurare a undelor electromagnetice a fost întocmit la data de
13.09.2007, astfel că pentru perioada anterioară (adică între 01.02.2007 – data intrării în vigoare a O.G. nr. 10/2007 – şi 01.09.2007 – data acordării acestui spor prin hotărârea nr. 49/19.09.2007) nu există nicio dovadă că recurenţii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul unei instituţii în care funcţionează instalaţii care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţii de curenţi de înaltă frecvenţă, staţii de bruiaj. Or, art. 14 alin. 3 din O.G. nr. 10/2007 prevede expres că pentru acordarea acestui spor este obligatoriu buletinul de determinare emis de autorităţile abilitate. Cum acest buletin s-a întocmit la data de 13.09.2007, în mod corect angajatorul a hotărât acordarea acestui spor începând cu data de 01.09.2007.
Ultimul motiv de recurs, privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.F. – chemat în judecată de reclamanţi pentru a fi obligat să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor – nu mai necesită o analiză separată, faţă de netemeinicia fondului pretenţiilor recurenţilor.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.