Legea nr. 142/1998, art. 1
■ Legea nr. 142/1998 stabileşte doar posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără a institui în sarcina angajatorului obligaţia de acordare a acestor tichete. Nefiind vorba despre un drept de natură salarială, ci despre un beneficiu, a cărui acordare este condiţionată, prin lege, de existenţa posibilităţilor financiare, de încadrarea în limitele bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări, prin neacordarea tichetelor de masă solicitate, în raport cu alţi salariaţi care beneficiază de acestea.
■ Pentru personalul contractual al unei instituţii publice, această vocaţie se realizează doar în condiţiile prevederii în buget a sumelor cu această destinaţie în urma negocierii prin Contractul colectiv de muncă.
■ Prin legile bugetare adoptate în perioada în litigiu, pentru instituţiile publice bugetare, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, s-a interzis acordarea tichetelor de masă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3259/R din 13 mai 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1754/19.11.2008, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada
01.01.2004 – 14.10.2005. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.M., M.L. şi P.F., împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C. A obligat pârâta să plătească la fiecare reclamant în parte sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă prevăzute de Legea nr. 142/1998, indexate cu indicele de inflaţie la data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii efective începând cu data de 15.10.2005 şi în continuare. A respins acţiunea recla-
manţilor pentru perioada 01.01.2004 – 14.10.2005 ca fiind prescrisă. In baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cauzei privind pe recla
manţii I.I., G.S. ş.a. şi formarea unui nou dosar care va fi soluţionat de primul complet specializat, contcncios administrativ fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanţii
D.M., M.L. şi P.F. sunt salariaţi, personal contractual în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă, iar, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite angajatori, pot primi alocaţie individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă suportată integral pe costuri de angajator, iar tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate conform legii pentru celelalte categorii de angajatori.
De asemenea, dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 193/2006 prevăd că societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe bază de contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, iar tichetele cadou se pot utiliza pentru campanii de marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi, pentru protocol pentru cheltuielile de reclamă şi publicitate, precum şi pentru cheltuieli sociale.
Prima instanţă a invocat dispoziţiile art. 41 din României şi a susţinut că, atâta timp cât reclamanţii au calitatea de salariaţi funcţionând în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Călăraşi, care reprezintă o instituţie bugetară, făcând parte din sectorul bugetar, datorită alocării veniturilor de către stat prin organele abilitate, înseamnă că aveau dreptul să primească o alocaţie individuală de hrană sub forma unor tichete de masă, deoarece, prin încasarea unor asemenea alocaţii, li se asigură reclamanţilor o protecţie privind securitatea muncii constând în posibilitatea de a-şi asigura hrana la locul de muncă, în situaţia în care angajatorul se află în imposibilitatea de a le oferi condiţii în vederea asigurării hranei zilnice la locul respectiv.
Faptul că Legea nr. 142/1998 şi Legea nr. 193/2006 prevăd posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără să stabilească obligativitatea acordării acestora în sarcina angajatorului, nu înseamnă în mod automat că reclamanţii nu au dreptul la respectivele tichete, în acordarc ţinându-se seama de caractcrul şi natura lor, şi anume ca măsuri de protecţie ale
salariaţilor pentru asigurarea securităţii muncii şi a unor condiţii optime la locul de muncă, având drept scop asigurarea hranei zilnice şi compensarea unor cheltuieli suplimentare, iar nicidecum de caracterul facultativ al acestora.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâtei privind faptul că aceste tichete nu pot fi acordate, din cauza faptului că în buget nu sunt prevăzute sume cu destinaţia respectivă, întrucât, indiferent că sunt prevăzute sau nu sume cu această destinaţie în cadrul bugetului anual, pârâţii angajatori au obligaţia să acorde tichete de masă şi să solicite alocarea şi virarea fondurilor necesare în acest scop, atâta timp cât, în baza art. 41 alin. (2) din Constituţie, tichetele de masă reprezintă măsuri de protecţie ale reclamanţilor în calitate de salariaţi într-un sector bugetar.
De altfel, atâta timp cât tichetele de masă reprezintă măsuri de protecţie socială înseamnă că pârâţii angajatori erau obligaţi să le acorde de drept, automat, chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1998, obligaţie pe care însă angajatorii nu şi-au respectat-o, astfel încât nu se poate pretinde că reclamanţii nu pot solicita aceste drepturi pe ultimii 3 ani, sume reactualizate.
Acordarca acestor tichete în funcţie de voinţa angajatorului, şi anume includerea sau nu a sumelor în bugetul de stat, constituie o restrângere a dreptului la protecţia socială al reclamanţilor în raport cu alţi salariaţi din sectorul bugetar.
Mai mult, prevederea acordării tichetelor de masă în funcţie de alocarca sau nu a unor sume de bani în buget în acest scop, care este disproporţionat, întrucât este pur şi simplu lăsată la aprecicrea angajatorului, care fie niciodată nu va aloca sumele rcspective în favoarea salariaţilor, fie va aloca, după preferinţe, sume numai anumitor domenii din sectorul bugetar, creându-se o situaţie discriminatorie între salariaţii din diferite domenii din cadrul sectorului bugetar, ceea ce este inadmisibil.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Călăraşi, Secţia civilă, invocată de pârâtă şi solicitarea acesteia de trimitere a cauzei spre judecare la Secţia administrativ şi fiscal, instanţa, având în vedere că toţi ceilalţi reclamanţi sunt funcţionari publici (potrivit precizărilor pârâtei) şi în raport de dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, în temeiul art. 165 C. proc. civ., a disjuns cauza şi a dispus formarea unui nou dosar, care va fi soluţionat de primul complet specializat, contencios administrativ şi fiscal.
împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a formulat recurs motivat pârâta, carc, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat sentinţa ca netemeinică şi nelegală.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că, în temeiul prevederilor art. I alin. (1) din Legea nr. 142/1998, cu modificările şi completările ulterioare, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.
Dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol prevăd în mod expres că tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Recurenta a susţinut că de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 142/1998, prin dispoziţiile legilor bugetare anuale, legiuitorul a promovat o politică de austeritate bugetară, interzicând instituţiilor publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, de a aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă în bugetele proprii.
In acest sens, recurenta a invocat art. 58 alin. (1) din Legea bugetului de stat pe anul 1999 nr. 36/1999, art. 64 alin. (1) din Legea bugetului de stat pe anul 2000 nr. 76/2000, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2000 nr. 77/2000, art. 52 alin. (1) din Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr. 216/2001, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2001 nr. 191/2001.
Dispoziţiile imperative ale art. 49 alin. (3) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, cu modificările si completările ulterioare, a susţinut recurenta, prevăd că instituţiile publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale şi din bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate sau din venituri extrabugetare şi alocaţii din bugetul de stat, bugetele locale si bugetul fondului de asigurări de sănătate nu pot să îşi prevadă în bugetele proprii, aprobate conform legii, sume pentru acordarea tichetelor de masă.
In acelaşi sens, dispoziţiile art. 30 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002 nr. 744/2001, art. 39 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002, art. 22 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2003 nr. 632/2002, art. 46 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că în bugetele instituţiilor publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv ale acti
vităţilor finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă unele instituţii publiec, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie.
Recurenta a menţionat şi art. 19 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004 nr. 519/2003, art. 40 din Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004, art. 22 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005 nr. 512/2004, art. 24 din Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379/2005, art. 17 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005, art. 18 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2007 nr. 487/2006, care prevăd că în bugetele instituţiilor publice, finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, indiferent de subordonare, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie.
Recurenta a invocat caracterul supletiv al normei juridice ce se constituie în alin. (1) al art. 1 al Legii nr. 142/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi caracterul imperativ al alin. (2) al aceluiaşi articol, susţinând că drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă, astfel cum prevede art. 37 C. muncii, cu modificările si completările ulterioare.
In temeiul prevederilor art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, aprobate prin H.G. nr. 5/1999, cu modificările ulterioare, angajatorii, împreună cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz, vor stabili prin contractele colcctivc de muncă clauze privind acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.
Astfel, după cum prevăd dispoziţiile exprese ale art. 1 alin. (2) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, codul menţionat se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
Recurenta a susţinut că pronunţarea unei soluţii în sensul admiterii cererii formulate de reclamanţi ar conduce la apariţia unor grave discriminări între salariaţii instituţiilor publice, contravenind astfel dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fară privilegii şi fără discriminări şi a invocat decizia nr. 14 din 18.02.2008
a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Secţiile Unite.
Examinând actclc şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că recursul formulat este fondat, pentru următoarele motive:
Reclamanţii au solicitat acordarea tichetelor de masă, în calitate de personal contractual al unei instituţii publice.
Aşa cum în mod corect a susţinut recurenta. Legea nr. 142/1998 stabileşte doar posibilitatea acordării tichetelor de masă, fară a institui în sarcina angajatorului obligaţia de acordare a acestor tichete. O astfel de interpretare, cu aplicare la o altă categorie de bugetari, dar incidenţă în cauză pentru identitate de raţiune este cuprinsă şi în motivarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 14 din 18.02.2008
a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a constatat că aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
Aşadar, nefiind vorba despre un drept de natură salarială, ci despre un beneficiu, a cărui acordare este condiţionată, prin lege, de existenţa posibilităţilor financiare, de încadrarea în limitele bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări, prin neacordarca tichetelor de masă solicitate, în raport cu alţi salariaţi care beneficiază de acestea.
Reclamanţii fiind personal contractual, această vocaţie se realizează doar în condiţiile prevederii în buget a sumelor cu această destinaţie în urma negocierii prin CCM.
Mai mult decât atât, relevante în aprecierea actualei situaţii de fapt sunt legile bugetare adoptate în perioada în litigiu, enumerate de către recurentă, prin care, pentru instituţiile publiec bugetare, cu cxcepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, s-a interzis acordarea tichetelor de masă.
întrucât Legea nr. 142/1998 stabileşte că acordarea beneficiului tichetelor de masă nu este obligatorie pentru angajatori, depinzând de capacitatea angajatorului de a suporta aceste costuri, iar, în speţă, reclamanţii nu au dovedit, prin probele administrate, că sunt îndeplinite condiţiile menţionate, în sensul că s-au purtat negocieri şi s-au cuprins în contractele colective de muncă aceste obligaţii cu indicarea surselor de finanţare sau că instituţia are venituri proprii ce pot fi alocate unei astfel de destinaţii, Curtea a apreciat că acordarea tichetelor de masă este lipsită de temei legal.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a constatat recursul întemeiat, motiv pentru carc l-a admis, a modificat
sentinţa recurată în parte, în sensul că a respins acţiunea pentru perioada
15.10.2005 şi în continuare, ca neîntemeiată. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate privind soluţionarea excepţiei prescripţiei şi măsura disjungerii, întrucât nu s-au formulat critici asupra acestor măsuri ale instanţei de fond.
Notă: Prin Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008 (publicată în M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2008), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
