Prin sentinţa civilă nr. 5850 din 25 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantelor C.A. şi S.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a constatat că prevederile art. 5, alin. 1, lit. a, teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă că normele de tehnică legislativă, respectiv art. 14 şi 16 din Legea nr. 24/2000 republicată stabilesc că prevederile de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ, iar în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a mai reţinut că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării dreptului omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirii a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viasu împotriva României.
Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de „ legalitate˝ au fost grav atinse.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că acordarea de despăgubiri pentru daune morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întîi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare fundamentală.
Instanţa a reţinut că reclamantele au dovedit prin înscrisuri caracterul politic al condamnării tatălui lor şi prin depoziţii de martor suferinţele cu caracter moral pe care le-au îndurat în timpul recluziunii forţate şi după aceea, cu toată familia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termenul legal reclamanţii, solicitând în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 3 Cod proc.civ., art. 304 alin. 1 pct. 1 Cod proc.civ., raportat la art. 4 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, recurenţii au arătat următoarele:
Conform dispoziţiile art. 4 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, judecarea cererilor întemeiate pe acest act normativ se face cu participarea obligatorie a procurorului, cerinţă care nu a fost respectată în cauză, astfel că se impune casarea în totalitate a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Cu privire la cererea subsidiară, recurenţii au arătat că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut incidenţa prev. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificate prin OUG nr. 62/2010 în sensul limitării cuantumului despăgubirilor la sumele enunţate la pct. 1-3 din acest ultim act normativ. Aceasta, pentru că, OUG nr. 62/2010 nu este un act normativ care să cuprindă norme de procedură de imediată aplicare, ci unul care cuprinde dispoziţii de drept material, legea aflată în vigoare la data promovării acţiunii fiind Legea nr. 221/2009 care nu plafona cuantumul despăgubirilor.
Deciziile nr. 1358 şi 1360 ale Curţii Constituţionale, a căror incidenţă a fost nelegal reţinută în cauză de prima instanţă, nu pot constitui temei de drept în baza căruia instanţa să poată respinge acţiunea ca nefondată. Aceasta, pentru că, noţiunea de acţiune neîntemeiată echivalează cu lipsa de orice suport probator, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurentele au mai criticat sentinţa pronunţată şi sub aspectul faptului că soluţionarea a cauzei a avut loc anterior împlinirii termenului de 45 de zile prev. de art. 247 alin. 1 din României, termen în care legislativul putea să intervină printr-o nouă reglementare.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziţiei sale dispoziţiei nr. 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat ca neconstituţional.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat şi în consecinţă în baza art.3041 pct. 1 Cod proc.civ., art. 312 pct. 3 Cod proc.civ., urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului. În cauză, aşa cum rezultă din practicaua hotărârii atacate, judecarea pricinii s-a făcut fără participarea procurorului, deci prin încălcarea unei norme cu caracter imperativ.
În consecinţă, constatând că sentinţa nr. 5850/25.11.2010 a Tribunalului Sălaj a fost pronunţată de o instanţă nelegal constituită, ceea ce atrage incidenţa art. 304 alin. 1 pct. 1 Cod proc.civ., motiv pentru care, în baza art. 312 pct. 3 Cod proc.civ., curtea, urmare admiterii recursului, va casa sentinţa civilă atacată şi va reţine cauza spre rejudecare.
Curtea apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că, prin soluţia pronunţată reclamantei nu i se produce vreo vătămare care să nu poată fi îndreptată prin soluţionarea acţiunii de către instanţa de recurs.
Rejudecând, curtea va respinge acţiunea formulată de reclamante, pentru obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale pentru suferinţele îndurate de antecesorul lor B.T. în perioada 3 mai 1951 – 1 mai 1954, următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, împlinindu-se şi termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României şi art.31 din Legea nr.47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, decizia Curţii nr. 1358/21.10.2010 fiind, însă, definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Nu se poate pune nici problema săvârşirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziţia referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate, acest lucru fiind reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părţile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi în consecinţă nici a art.14 din Convenţie, simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obţine despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistenţa vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale a fost reţinută de Curtea Constituţională în decizia nr. 1358/21.10.2010, motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Problema interpretării normelor interne raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se mai pune în cauză, în condiţiile declarării ca neconstituţionale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009. Acest text de lege nemaiexistând nu mai poate fi înlăturat sau interpretat conform Convenţiei, obligaţia instanţelor interne constând în aceea că trebuie să dea eficienţă prevederilor Convenţiei, dar acest lucru este posibil doar atunci când este vorba despre o normă de drept intern în vigoare.
Susţinerea recurentelor că termenul de 45 de zile de la care începe să opereze încetarea efectelor juridice ale art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 s-a împlinit la 31.12.2010 dată de la care aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, fiind suspendate de drept, iar soluţionarea cauzei a avut loc anterior împlinirii acestui termen, respectiv 25.11.2010, astfel că instanţa trebuia să aplice prev. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice. (Judecător Ana Ionescu)
