venţională a angajatorului
C. muncii, art. 8 alin. (2), art. 269 alin. (3), art. 270, art. 271
O.U.G. nr. 28/1999, art. 10, art. 11 alin. (1)
Atunci când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, întinderea răspunderii fiecăruia se stabileşte în funcţie de contribuţia avută la producerea ei.
Este greşit să se reţină că prejudiciul se datorează unor împrejurări ce depăşesc sfera raporturilor de muncă, intrând în domeniul răspunderii contravenţionale reglementată de normele contravenţionale şi financiar fiscale, deoarece, conform art. 11 alin. (1) din O.U.G. 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici
de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, amenzile pentru contravenţiile prevăzute la art. 10 se aplică agenţilor economici, cu excepţia celor prevăzute la lit. d).
Legea stabileşte că răspunde contravenţional agentul economic în cazul în care salariatul său nu a emis bonuri fiscale, aşa cum prevede O.U.G. nr. 28/1999, dar, apoi, acesta se poate îndrepta cu acţiune împotriva salariatului vinovat de săvârşirea faptei ce
constituie contravenţie, în conformitate cu art. 270 C. muncii.
C.A. Craiova, s. confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 1525 din 19 martie 2008, în Jurindex
La data de 27 iulie 2005, E. Sucursala E.D. l-a chemat in judecată pc pârâtul H. O., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul, către reclamantă, la 16702,02 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat unităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 2106 din 21 noiembrie 2006, Trib. Dolj a admis acţiunea formulată de reclamantă şi l-a obligat pe pârât către reclamantă la suma pretinsă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 270 alin (1) C. muncii şi nu se poate reţine în cauză existenta vreunei cauze exoneratoare de răspundere, conform art. 270 alin. (2) C. muncii.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece nu s-a făcut nicio referire la probatoriul testimonial administrat în cauză, referitor la situaţia concretă în care şi-a desfăşurat activitatea.
Prin decizia nr. 1203 din 15 mai 2007, C.A. Craiova a admis recursul, a casat sentinţa criticată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 266 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor.
Cu toate că instanţa a admis proba testimonială fiind audiaţi martori, tribunalul nu a făcut nicio referire la aceste dispoziţii.
După rejudecare, Trib. Dolj a pronunţat sentinţa civilă nr. 4827 din 20 noiembrie 2007, prin care a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
In conformitate cu dispoziţiilor art. 270 alin (1) C. muncii, „salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspun-
dcrii civilc contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor”.
Se condiţionează aşadar existenta prejudiciului în patrimoniul angajatorului de existenta unui raport de cauzalitate dintre munca salariatului şi întinderea prejudiciului produs ca şi de existenta vinovăţiei în activitatea cauzatoare de prejudicii, vinovăţie ce poate îmbrăca forma celei mai simple culpe.
In cauza dedusă judecăţii, condiţiile stabilite de lege pentru răspunderea patrimonială nu se regăsesc.
Potrivit art. 8 alin (2) C. muncii, pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc în condiţiile legii şi ale contractului colectiv de muncă.
Obligaţia ce-i revenea salariatului, în sensul informării şi consultării a fost prevăzută şi în fişa postului .
Cu martorii audiaţi în cauză s-a constatat că, în fapt, salariatul lucra singur pe schimb, trebuia să deservească toate pompele de alimentare precum şi magazinul unităţii şi, pentru toate mărfurile desfăcute, trebuia să întocmească bonuri fiscale.
In cauza dedusă judecăţii, în litigiu se află, în forma apărărilor formulate de salariatul pârât, tocmai condiţiile de muncă.
Contractul individual de muncă existent la dosarul cauzei şi întocmit în conformitate cu prevederile legale ce reglementează forma contractului nu aduce lămuriri cu privire la numărul de pompe pe care trebuia să le deservească salariatul sau la toate celelalte activităţi pe care acesta trebuia să le execute în timpul de muncă
Actul juridic civil (şi contractul individual de muncă este o subspecie a actului juridic civil) trebuie să cuprindă obligaţii posibile. Era de datoria angajatorului ca, făcând dovada contrară susţinerilor pârâtului, să dovedească faptul că salariatul pârât sau oricare altul, ar fi putut să deservească simultan mai multe puncte.
S-a mai reţinut că pretinsul prejudiciu apărut în patrimoniul angajatorului nu se datorează activităţii salariatului, ci unor fapte şi împrejurări ce depăşesc sfera raporturilor de muncă intrând în domeniul răspunderii contravenţionale reglementată de normele contravenţionale şi financiar fiscale.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs E. SA – Zona E.D., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
In motivarea recursului a arătat că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea pe motiv că nu se regăsesc în cauză condiţiile stabilite de lege pentru răspunderea patrimonială, conform art. 270 C. muncii.
Recurentul a mai arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu există vina salariatului în activitatea sa şi nici legătură de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu. In realitate acesta este vinovat de cauzarea prejudiciului pentru că a semnat şi a luat la cunoştinţă despre obligaţiile ce-i revin din contractul individual de muncă şi din fişa postului unde la art. 5.1 se precizează că răspunde de aplicarea strictă a prevederilor Legii nr. 64/2000 şi a O.U.G. nr. 28/1999 dar pârâtul a ignorat aceste dispoziţii.
A mai susţinut recurentul că unitatea nu i-a impus pârâtului să vândă cât mai mult produs petrolier astfel încât să nu poată emite bonuri fiscale ci trebuia să-şi desfăşoare activitatea în mod corect şi legal.
Recurentul a mai arătat că a fost singura staţie sancţionată contravenţional din cele 31 de statii existente.
Un alt aspect criticat de recurcntă se referă la faptul că, deşi din declaraţiile martorilor rezultă această situaţie de fapt, instanţa de fond nu încearcă să afle dacă pârâtul este vinovat, ci face un rezumat al legii în ceea ce priveşte vinovăţia şi condiţiilc de muncă în general, încercând să arate că acţiunea este nefondată dar nu face o motivare subiectivă.
Intimatul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare în cauză.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi conform art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectcle, Curtea constată că este nelegală şi netemeinică şi urmează a fi casată pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond, deşi constată că există o culpă parţială a intimatului-pârât şi că există şi culpa altor angajaţi cu atribuţii în organizare, coordonare şi control, nu identifică şi nu stabileşte gradul de vinovăţie al fiecărui salariat care a contribuit la producerea prejudiciului pentru a se putea stabili cuantumul, reţinând că „în mod nelegitim, angajatorul s-a îndreptat împotriva unui singur salariat, culpa salariatului nefiind exclusivă şi aşadar nu poate atrage răspunderea singulară.”
De aici concluzia că instanţa de fond a considerat acţiunea inadmisibilă atunci când este îndreptată împotriva unui singur ignorând dispoziţiile art. 271 alin. (1) C. muncii care prevede că,
atunci când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei.
Instanţa era obligată să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 270 C. muncii pentru a atrage răspunderea patrimonială a intimatului pârât.
Este greşită şi reţinerea instanţei privind faptul că prejudiciul se datorează unor împrejurări ce depăşesc sfera raporturilor de muncă intrând în domeniul răspunderii contravenţionale reglementată de normele contravenţionale şi financiar fiscale, deoarece conform art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, amenzile pentru contravenţiile prevăzute la art. 10 se aplică agenţilor economici, cu excepţia celor prevăzute la lit. d).
Astfel că legea prevede că răspunde contravenţional agentul economic în cazul în care salariatul său nu a emis bonuri fiscale aşa cum prevede O.U.G. 28/1999 dar apoi acesta se poate îndrepta cu acţiune împotriva salariatului vinovat de săvârşirea faptei ce constituie contravenţie în conformitate cu art. 270 C. muncii.
Faţă de aceste considerente, Curtea urmează ca în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să admită recursul formulat de reclamanta E. SA – Zona E.D, să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
