Prin sentinţa civilă nr. 4527/11.04.2008, a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor C.P. şi C.I.E., împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, P.L.Z. şi P.Z., având ca obiect revendicare imobil pe dreptul comun.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că imobilul proprietatea reclamanţilor, situat în Cluj-Napoca, str. P. (în prezent N.T.) nr. 109 Sc. 2 ap. 27, a trecut fără plată în favoarea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, întabulându-şi dreptul de proprietate în data de 08.10.1990.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33091/12.02.1997 imobilul a fost înstrăinat soţilor P. în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri în temeiul aceluiaşi act normativ, neachitate până în prezent.
Reproducând în continuare dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, apoi procedând la circumscrierea sferei imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul acestei legi, interpretând dispoziţiile art. 19 din aceeaşi lege, şi rezumând procedura administrativă instituită de acest act normativ, instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 are un caracter special, derogativ de la dreptul comun şi reglementează toate situaţiile vizând restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, pentru toate categoriile de imobile preluate abuziv.
Normele sale cu caracter special şi procedura prealabilă administrativă obligatorie, instituită de Legea nr. 10/2001, au făcut ca acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun să fie inadmisibile, neputându-se susţine că prin aceasta s-ar aduce atingere art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale, ori art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii, solicitând admiterea acţiunii lor, astfel cum a fost formulată.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 409/A/11.09.2008, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la Judecătoria Cluj-Napoca, motivat pe următoarele considerente:
Soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor, ca inadmisibilă, este rodul unei interpretări eronate a dispoziţiilor incidente în speţă, aducându-se atingere dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă imparţială, consacrat prin dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de art. 21 din Constituţie, fapt ce impunea examinarea pe fond a cauzei.
Reclamanţii prin acţiunea introductivă, întemeiată pe art. 480 Cod civil, au solicitat, ca urmare a comparării titlurilor părţilor, să se dea preferinţă titlului lor şi, în consecinţă, pârâţii să le lase în deplină proprietate imobilul, în raport de această solicitare impunându-se a se ţine seama de prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referindu-se în continuare la dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, la obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 şi la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a concluzionat că privite comparativ cele trei acte normative, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu caracter special, nu acoperă toate situaţiile la care se referă art. 6 din Legea nr. 213/1998 cu caracter general, rămânând astfel o serie de categorii de acţiuni, ce nu pot fi soluţionate decât pe dreptul comun.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu interzice revendicarea imobilelor pe dreptul comun, aspect ce rezultă din prevederile art. 2 alin. 2 şi respectiv art. 48 din aceeaşi lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiului Cluj-Napoca, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 63/R/19.01.2009, a respins ca nefondat recursul pârâtului, motivat pe următoarele:
„Susţinerea reclamantei, conform căreia excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive, nu a fost ridicată de nici una dintre părţile litigante, nu se verifică în condiţiile în care pârâţii P., prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, au invocat în mod expres excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare intentată pe calea dreptului comun.
Aceeaşi excepţie a fost ridicată şi de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, aspect ce se desprinde cu destulă claritate din finalul întâmpinării depuse la prima instanţă, în care se concluzionează că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii, astfel că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, numai în condiţiile acestei legi, motiv pentru care şi solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Apoi, împrejurarea că instanţa de fond, expune în mod sumar o anumită stare de fapt, deprinsă exclusiv din evidenţele de CF şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, neîntabulat la CF, nu înseamnă că a cercetat pe fond acţiunea introductivă cu care a fost învestită, cu toate capetele de cerere formulate şi precizate ulterior, începând cu cenzurarea valabilităţii titlului statului şi terminând cu preferabilitatea vreunui titlu de proprietate, urmare a comparării titlului reclamanţilor, cu cel al pârâţilor P.
Ca atare, câtă vreme prima instanţă a rezolvat procesul, fără a intra în cercetarea fondului fiecărui capăt de cerere, cu care a fost învestită, soluţionând pricina exclusiv pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive, aspect ce rezultă atât din dispozitivul cât şi din considerentele sentinţei atacate, între care există o deplină concordanţă, în mod corect a reţinut Tribunalul, ca instanţă, de control judiciar, incidenţa dispoziţiilor art. 297 C.pr.civ.
Cât despre încălcarea de către Tribunal, a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală C.pr.civ., nu poate fi vorba în condiţiile în care Decizia pronunţată în 9.VI.2008, în cadrul recursului în interesul legii, în Dosar nr. 60/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a fost motivată până în prezent şi nici nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
Or, caracterul obligatoriu pentru toate instanţele, conferit de dispoziţiile art. 329 alin. 3 teza finală C.pr.civ., dezlegărilor date problemelor de drept, tranşate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul recursului în interesul legi, apreciem că operează de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, altfel nu şi-ar avea nici o raţiune aliniatul 2 al art. 329 C.pr.civ., ce prevede în mod expres exigenţa publicării în monitor.
În subsidiar, chiar dacă s-ar acorda prioritate interpretării şi aplicării unitare a legii, pe întreg teritoriul României şi s-ar considera Decizia invocată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe de la data pronunţării, problemele tranşate exclusiv prin dispozitiv, nu sunt suficient de clare, fără motivarea de rigoare a soluţiei pronunţate.
În acest context, apare cu evidenţă faptul că acţiunea reclamanţilor, în virtutea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, se impune a fi cercetată pe fond şi în funcţie de modalitatea preluării imobilului în litigiu în proprietatea Statului Român, cu titlu sau fără titlu valabil, va stabili dacă se impune sau nu rectificarea de CF, în sensul solicitat de reclamanţi, prefigurându-se astfel şi soluţia finală faţă de pârâţii P. , urmare a comparării titlului reclamanţilor, cu titlul de proprietate extratabulară a pârâţilor P. .
Pe cale de consecinţă Curtea, faţă de considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului, menţinând în întregime decizia atacată, fiind pronunţată în condiţii de legalitate”.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4699/30.03.2009, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii şi a admiterii acţiunii întregite formulate de reclamanţi.
S-a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român, a apartamentului nr. 27, situat în Cluj-Napoca, str. N.T. nr. 109 et. 3 sc. 2, înscris în CF nr. 57753 Cluj-Napoca, nr. top 3948/S/XXVII, cu părţile indivize comune înscrise în CF colectivă nr. 53778, cu drept de superficie asupra terenului cu nr. top 3948 şi cu drept de folosinţă în cotă de 22/830 parte teren.
S-a constatat nevalabilitatea înscrierii dreptul de proprietate al Statului Român, în CF ind. nr. 57753 şi în CF col. nr. 53778, prin încheierea de CF nr. 4743/08.10.1990.
S-a dispus rectificarea înscrierilor în cele două cărţi funciare, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român de sub B 4, respectiv, B 5 şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor prin construire şi hotărâre judecătorească, ca bun comun.
Pârâţii au fost obligaţi să le recunoască reclamanţilor şi să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui apartament, precum şi să evacueze apartamentul şi să-l predea reclamanţilor.
La pronunţarea acestei soluţii, Judecătoria a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 115/26.04.1989, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, s-a dispus trecerea în proprietatea Statului, fără plată, a apartamentului proprietatea reclamanţilor, preluare care poate fi calificată drept abuzivă, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, mai ales că Decretul nr. 223/1974 contravenea principiilor cu privire la proprietate înscrise în României din 1965 şi prevederilor art. 480 şi art. 481 C.civ.
Înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român în CF este nevalabilă, întrucât a intervenit după câteva luni după abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin pct. 4 al Decretului-lege nr. 9/1989, situaţie în raport de care în cauză sunt aplicabile prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Pornind de la Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie -, există cu certitudine neconcordanţa, însă, s-a apreciat că atât reclamanţii, cât şi pârâţii au un bun în sensul acestui art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, titlul reclamanţilor fiind preferabil, întrucât nu a fost contestat sub aspectul valabilităţii, fiind apt să transfere în favoarea reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilului, este anterior titlului pârâţilor, iar dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost înscris în cartea funciară, fiind astfel opozabil terţilor, în timp ce pârâţii au dobândit titlu de la un simplu detentor precar – Statul Român -, care a fost de rea credinţă, întrucât, deşi ştia că s-a formulat de către reclamanţi cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, totuşi a vândut ulterior apartamentul; nu se aplică principiul error communis facit jus, întrucât pârâţii au cunoscut sau ar fi putut cunoaşte situaţia imobilului cumpărat; titlul pârâţilor este ulterior titlului reclamanţilor; pârâţii nu şi-au întabulat dreptul de proprietate în CF, astfel încât acesta nu le este opozabil reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, P.L.Z. şi P.Z., solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, în esenţă, motivat pe faptul că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea eronată a prevederilor legale incidente.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 628/A/19.11.2009, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
La pronunţarea acestei soluţii, s-a pornit de la faptul că acţiunea reclamanţilor este una în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., în interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii trebuind să se facă aplicabilitatea prioritară a dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 CEDO şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO, aplicare care conturează ideea admisibilităţii acţiunii reclamanţilor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, au fost avute în vedere prevederile Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concluzionându-se că, în ceea ce priveşte ultima ipoteză avută în vedere de această decizie, statuările primei instanţe, referitoare la existenţa unor neconcordanţe între legea specială şi CEDO, precum şi la existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, sunt corecte, atât reclamanţii, cât şi pârâţii având un bun în sensul prevederilor mai sus menţionate. Chiar dacă dreptul reclamanţilor este anterior celui dobândit de pârâţi, şi chiar dacă acesta este mai caracterizat, fiind anterior titlului pârâţilor, totuşi pârâţii deţin un drept de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare este valabil, deşi dreptul de proprietate nu a fost înscris în cartea funciară.
Pârâţii apelanţi au fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului, având convingerea fermă că încheie contracte cu adevăratul proprietar al imobilului, Statul Român fiind proprietarul tabular al apartamentului, iar potrivit H.G. nr. 11/1997, în vigoare la acea dată, preluările în temeiul Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind cu titlu, astfel că imobilele astfel preluate puteau forma obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, a da eficienţă acţiunii reclamanţilor, ar însemna să se aducă atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice, în sensul statuărilor deciziei de recurs în interesul legii şi a jurisprudenţei CEDO.
Cu privire la privarea reclamanţilor de bunul lor, Tribunalul a apreciat că nu se încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie în condiţiile în care aceştia au uzat de prevederile Legii nr. 112/1995, fiindu-le recunoscut dreptul de a primi despăgubiri, despăgubiri pe care nu le-au contestat, iar mai apoi, aceştia au avut posibilitatea de a uza de prevederile Legii nr. 10/2001, iar faptul că nu au uzat de această lege este o împrejurare imputabilă exclusiv reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.P. şi C.I.E., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor pârâţilor şi a păstrării sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată în faţa tuturor instanţelor, de la pârâţii P. .
În motivarea recursului a fost reprodus dispozitivul deciziei Tribunalului Cluj, au fost reproduse, în esenţă, considerentele avute în vedere de către Tribunal la pronunţarea soluţiei, susţinându-se că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.
Astfel, arată recurenţii, decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi reţine admisibilitatea acţiunii în revendicare, totuşi, ca urmare a judecării pe fond a pricinii, respinge acţiunea pe considerente care duc tot la concluzia inadmisibilităţii acţiunii.
Pentru a sublinia motivele contradictorii conţinute în motivarea deciziei din apel au fost reproduse argumentele conţinute în pagina 10 alin. 3 şi 6 şi în pagina 10 alin. penultim, arătându-se că nu este convingătoare explicaţia cuprinsă în aliniatul penultim al paginii 10, deoarece, obiectul dedus judecăţii vizează preluarea abuzivă, fără titlu valabil al imobilului reclamanţilor şi revendicarea acestui imobil prin compararea titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor, iar nu compararea perspectivelor de a încasa despăgubiri de către una dintre părţile din proces, dreptul reclamanţilor de a încasa despăgubirile neputând servi ca şi criteriu pentru respingerea acţiunii, în condiţiile în care de la data la care aceştia au fost deposedaţi abuziv au trecut 21 de ani, timp în care nu au primit nicio despăgubire, iar în prezent Statul Român nu acordă niciun fel de despăgubiri persoanelor cărora li s-au preluat abuziv imobilele, aspect de notorietate evidenţiat în jurisprudenţa CEDO.
Pârâţii însă au posibilitatea de a uza de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, şi de a încasa preţul de piaţă al imobilelor, în condiţiile acestui text legal.
Raportat la art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO, este greu de înţeles motivul pentru care s-a respins petitul 1 din acţiunea reclamanţilor, referitor la constatarea preluării abuzive fără titlu valabil a imobilului de către Statul Român, precum şi petitul nr. 2, referitor la constatarea nevalabilităţii înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, deşi din probele administrate în cauză rezulta că apartamentul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974 şi că Statul Român şi-a înscris în CF dreptul de proprietate după abrogarea acestui decret, prin Decretul-lege nr. 9/1989, la 08.10.1990.
Instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO, ale art. 77-II din Tratatul de aderarea al României la U.E., ale art. 44, art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţia României şi art. 480 şi art. 481 C.civ.
Este indiscutabil că imobilul a fost preluat abuziv şi fără titlu valabil, că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că nu a existat niciun drept de proprietate al Statului Român asupra acestui apartament şi că Statul Român nu putea transmite în mod valabil drepturi în favoarea pârâţilor intimaţi, aceştia nedobândind niciodată vreun drept de proprietate cu privire la apartamentul reclamanţilor.
Pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la 17.02.1997, la 6 luni după depunerea cererii prin care recurenţii au solicitat restituirea în natură a imobilului prin Legea nr. 112/1995 şi cu circa 15 luni înainte de soluţionarea acestei cereri, prin Hotărârea nr. 166 din 13 mai 1998, fapt ce probează nelegalitatea actului încheiat, dina ceastă perspectivă fiind corecte statuările instanţei de fond cu privire la reaua credinţă a Statului Român.
Contractul de vânzare-cumpărare este nul de drept şi inopozabil reclamanţilor, producând efecte doar între părţile semnatare.
Sunt nelegale considerentele din decizie prin care se reţine buna credinţă a pârâţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, cu minime verificări, pârâţii puteau afla de cererea de restituire a apartamentului depusă de reclamanţi.
Instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora înscrierea în CF a dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut pe baza unui decret care deja era abrogat, preluarea imobilului fiind făcută în mod abuziv, aspect confirmat de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 2 din Normele de aplicare a acestei legi, de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj.
Instanţa de apel a omis să sesizeze faptul că instanţa de fond nu a făcut altceva decât să se conformeze îndrumărilor obligatorii date de instanţa de apel şi de recurs, în mod judicios instanţa de fond reţinând că nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. 2 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, întrucât aceste dispoziţii se referă la folosinţa bunurilor conform interesului general, în timp ce Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001 reglementează proprietatea bunurilor.
Prima instanţă şi-a motivat temeinic soluţia adoptată, inclusiv prin luarea în considerare a dispoziţiilor cuprinse în Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii P. au solicitat respingerea recursului ca nelegal, şi menţinerea în tot a deciziei recurate, cu motivarea că acţiunea nu a fost respinsă de către instanţa de apel ca inadmisibilă, ci pe fond, raportat la practica CEDO şi la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului cu titlu valabil, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul era întabulat în CF; pârâţii au fost cumpărători de bună credinţă; recurenţii formulând cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, şi neatacând Hotărârea nr. 166/1998, prin care li s-au acordat despăgubiri, au recunoscut implicit că imobilul a trecut cu titlu la Stat; reclamanţii aveau opţiunea legii speciale, Legea nr. 10/2001, de prevederile căruia nu au uzat; nu li se poate imputa intimaţilor faptul că le-a fost repartizat acest apartament de către Stat, după demolarea casei lor de către Stat; contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi nu a fost contestat, astfel că acesta este valabil încheiat.
Recursul este nefondat.
În analizarea caracterului fondat al motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., şi implicit în aprecierea legalităţii deciziei recurate, trebuie pornit, pe de o parte, de la dispoziţiile conţinute în Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, de la ceea ce s-a statuat prin prima decizie din apel, de desfiinţare cu trimitere a cauzei spre rejudecare, decizie menţinută de instanţa de recurs.
Prin prima decizie de desfiinţare s-a impus instanţei de rejudecare doar necesitatea de a verifica acţiunea reclamanţilor pe fond, prin prisma admisibilităţii acesteia pe fond, cu obligativitatea instanţei de rejudecare de a nu mai reţine incidenţa în cauză a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
În niciun moment, nici prin decizia de desfiinţare pronunţată în apel în primul ciclu procesual, şi nici prin decizia din recurs, prin care a fost menţinută decizia de desfiinţare, nu s-a impus instanţei de fond, aşa cum eronat lasă să se înţeleagă recurenţii, obligativitatea admiterii acţiunii de către instanţa de fond.
Astfel, prin nicio dispoziţie a instanţei de apel ori a instanţei de recurs nu s-a trasat îndrumarea, pentru instanţa de rejudecare, de a admite acţiunea reclamanţilor, singura îndrumare fiind aceea de a se face o analiză pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, concluzionându-se de către instanţa de apel, concluzie împărtăşită şi de către instanţa de recurs din primul ciclu procesual, că acţiunea reclamanţilor nu este, de plano, inadmisibilă.
Soluţia ce urma să fie pronunţată de către instanţa de rejudecare rămânea exclusiv la latitudinea acesteia, cu singura precizare că, potrivit îndrumărilor din decizia de desfiinţare, instanţa de rejudecare nu putea să respingă acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin dispozitivul acesteia, s-a statuat în sensul că:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Această decizie în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, dată de la care ea a devenit obligatorie pentru instanţe în privinţa dezlegării date problemelor de drept judecate, în conformitate cu art. 329 C.proc.civ., astfel încât, la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe, şi implicit la momentul pronunţării deciziei din apel, instanţele trebuiau să se raporteze la cele statuate în cuprinsul său, aceasta având prioritate de aplicare în raport de prima decizie de desfiinţare, decizie particulară, de speţă – obligatorie pentru instanţa de rejudecare în privinţa problemelor de drept rezolvate – , şi cu privire la care se poate reţine o forţă juridică inferioară deciziei în interesul legii.
Ceea ce era obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, raportat la îndrumările din decizia de desfiinţare, era doar necesitatea pronunţării asupra fondului cererii deduse judecăţii – statuându-se prin decizia de desfiinţare că această acţiune nu este ab initio inadmisibilă -, însă în soluţionarea efectivă pe fond a acestei acţiuni instanţa de rejudecare era obligată să se raporteze la decizia în interesul legii, aceasta având prioritate de aplicare.
Prin prisma acestei decizii în interesul legii, o acţiune în revendicare pe dreptul comun a unui imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, este admisibilă sub rezerva ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se impune, aşadar, a se verifica dacă prin admiterea acţiunii reclamanţilor se aduce sau nu atingere vreunui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Evident, în speţă, este vorba despre dreptul de proprietate al intimaţilor P. , iar pentru a se stabili dacă aceştia sunt sau nu titularii unui drept de proprietate valabil este necesar să se facă o trecere în revistă a condiţiilor în care aceştia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul revendicat de reclamanţi.
Intimaţii P. au încheiat la data de 17.02.1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. 33091, cu privire la apartamentul litigios, în baza cererii nr. 4549/04.12.1996 şi a contractului de închiriere nr. 325009/26.05.1989, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune a se stabili dacă la momentul încheierii acestui contract au fost sau nu respectate prevederile atunci în vigoare ale actului normativ în temeiul căruia s-a încheiat acest contract de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, făceau obiectul acestei legi imobilele cu destinaţia de locuinţe, fosta proprietate a unor persoane fizice, trecute cu destinaţia de locuinţe în proprietatea Statului, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia Statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, în noţiunea de titlu fiind inclus, prin textul art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/2007, şi Decretul nr. 223/1974, în baza căruia Statul Român a preluat imobilul litigios.
Apoi, era necesar ca cel care cumpăra un apartament ce făcea obiectul Legii nr. 112/1995 să fie titularul unui contract de închiriere valabil încheiat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, în acest sens dispunând art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, să opteze pentru cumpărarea apartamentului pe care îl ocupa cu titlu de chirie după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege – este termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii în care persoanele îndreptăţite puteau depune cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, termen care s-a împlinit la 29 iulie 1996, intimaţii depunând cererea de cumpărare la 04.12.1996, deci după expirarea acestui termen -, imobilul să nu fie exceptat de la vânzare în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, intimaţii nu se încadrau în situaţia prevăzută de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995, text legal care excepta de la prevederile art. 9 alin. 1 pe chiriaşii titulari sau pe membrii familiei lor, soţ, soţie, copii minori, care au dobândit sau au înstrăinat o proprietate personală după data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Desigur, în esenţă, dacă toate aceste cerinţe au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se poate aprecia în sensul că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că reclamanţii recurenţi au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 1095, în niciun caz nu putea constitui un impediment la vânzarea apartamentului, dat fiind că în temeiul Legii nr. 112/1995 recurenţii puteau beneficia doar de despăgubiri, iar nu şi de restituirea în natură a apartamentului, întrucât imobilul nu era liber, fiind ocupat de chiriaşi, iar recurenţii nu locuiau în acest imobil în calitate de chiriaşi.
Este irelevant faptul că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare al intimaţilor anterior emiterii Hotărârii nr. 166/13.05.1998, câtă vreme, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995, recurenţii nu puteau beneficia în temeiul acestei legi decât de despăgubiri, iar nu şi de restituirea în natură a apartamentului, despăgubiri care au şi fost stabilite prin Hotărârea nr. 166/13.05.1998 a Comisiei Judeţene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, la suma de 30.492.250 lei.
Este adevărat că aceste despăgubiri nu au fost încasate de către recurenţi – aspect confirmat de adresa nr. 89492/29.10.2007, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj -, însă acest aspect este irelevant din perspectiva soluţionării acţiunii în revendicare a reclamanţilor, neputând constitui un impediment al analizării acestei acţiuni pe fond.
Însă, împrejurarea că recurenţii nu au contestat această hotărâre la Legea nr. 112/1995, nu sub aspectul cuantumului despăgubirilor, ci sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului, poate fi interpretată în sensul că, tacit, aceştia au recunoscut implicit că preluarea acestui apartament de către Statul Român s-a făcut cu titlu.
În speţă, intimaţii aveau un contract de închiriere valabil încheiat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, încă din anul 1989, au formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 la data de 04.12.1996, sub nr. 4549, deci după împlinirea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu era exceptat de la vânzare nici în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar nici pentru vreun alt considerent, iar intimaţii nu se încadrau în situaţia prevăzută de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995.
Se poate aşadar aprecia în sensul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 33091/17.02.1997 au fost respectate dispoziţiile atunci în vigoare ale Legii nr. 112/1995.
De altfel, acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost atacat de către recurenţi nici în condiţiile dreptului comun, şi nici în condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, bucurându-se de prezumţia de legalitate şi valabilitate.
Fiind un titlu valabil, necontestat, este evident că acest contract de vânzare-cumpărare era susceptibil să transfere proprietatea asupra apartamentului în favoarea pârâţilor cumpărători.
Împrejurarea că aceştia nu şi-au întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra respectivului apartament, aspect confirmat de cuprinsul cărţii funciare nr. 57753 Cluj, depusă in extenso, nu este de natură să-i priveze pe aceştia de existenţa dreptului lor de proprietate, sancţiunea fiind, evident, inopozabilitatea acestui drept faţă de terţi.
Că este aşa o confirmă dispoziţiile art. 20 alin. 1 coroborat cu art. 25 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, conform cărora, înscrierile în cartea funciară au efect de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.
Din perspectiva pârâţilor intimaţi, aşadar, se poate aprecia în sensul că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile mai sus expuse, aceştia au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra apartamentului litigios.
Se pune firesc întrebarea, dacă din perspectiva vânzătorului, de la care pârâţii intimaţi au cumpărat, se putea strămuta valabil proprietatea în favoarea intimaţilor.
Vânzătorul a fost evident Statul Român, acesta fiind proprietarul tabular al apartamentului, dreptul său de proprietate fiind întabulat sub B 4 în CF nr. 57753 Cluj-Napoca, prin încheierea de CF nr. 4743/08.10.1990, în baza Deciziei nr. 115/08.10.1990, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Concret, prin Decizia nr. 115/26.04.1989, emisă de fostul Comitet Executiv al fostului Consiliul Popular al judeţului Cluj, prin art. 6 din această Decizie, s-a dispus trecerea în proprietatea Statului Român, fără plată, a apartamentului recurenţilor, apartament care a fost preluat ulterior prin procesul verbal de preluare nr. 5270/26.04.1989.
Este adevărat că Statul Român şi-a întabulat în CF dreptul de proprietate dobândit în temeiul Decretului nr. 223/1974 abia în data de 08.10.1990, după abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin art. 4 din Decretul-lege nr. 9/1989, dar nu este mai puţin adevărat că această abrogare a Decretului nr. 223/1974 nu constituia un impediment al întabulării Statului Român în CF, dat fiind că prin această abrogare Statul Român nu şi-a pierdut dreptul de proprietate, pe care l-a dobândit prin efectul legii, asupra apartamentului litigios.
Atât la momentul emiterii Deciziei nr. 115/26.04.1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cât şi la momentul întabulării Statului Român în CF la 08.10.1990, erau în vigoare dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, care prevedea în art. 26 că drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi însă, titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.
Prin urmare, Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui apartament prin efectul legii, în condiţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, chiar fără să fi fost întabulat în CF acest drept.
Împrejurarea că întabularea efectivă în CF a Statului Român a intervenit după abrogarea Decretului nr. 223/1974 nu este de natură să înlăture dobândirea prin efectul legii de către Stat a acestui drept şi nici să confere înscrierii dreptului Statului în CF un caracter nevalabil, în sensul art. 34 pct.1 din Legea nr. 7/1996.
Până la momentul la care Statul Român a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intimaţii, 17.02.1997, dreptul de proprietate al Statului Român, respectiv, titlul în baza căruia Statul Român a dobândit acest drept, nu au fost contestate de către recurenţi, deşi o atare posibilitate exista, în cadrul plângerii promovate împotriva Hotărârii nr. 166/13.05.1998, plângere de care recurenţii nu au uzat.
Într-o astfel de plângere recurenţii au avut posibilitatea să conteste valabilitatea titlului de preluare a Statului, susţinând că imobilul a fost preluat fără titlu şi că, deci, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, impunându-se deci restituirea lui în natură către recurenţi, concomitent cu anularea Hotărârii nr. 166/1998, prin care s-au stabilit despăgubiri în favoarea acestora, în temeiul aceleaşi legi.
Curtea constată, aşadar, că vânzătorul avea un drept de proprietate valabil dobândit, fiind deci în măsură să strămute valabil acest drept în favoarea intimaţilor cumpărători.
În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, dat fiind că aceştia au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., se impune a se verifica titlul lor de proprietate, de care se prevalează în susţinerea acţiunii în revendicare.
Reclamanţii au dobândit proprietatea asupra acestui apartament în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 4/1973, prin titlul de proprietate nr. 23580/26.09.1983, în baza contractului de construire nr. 454 încheiat cu OJCVL Cluj la data de 20.09.1982, apartamentul fiindu-le predat efectiv la data de 19.01.1983.
Dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost întabulat sub B 1, B 2 în CF nr. 57753 Cluj-Napoca, drept radiat ulterior ca urmare a întabulării Statului Român sub B 4 în aceeaşi CF.
În condiţiile în care recurenţii nu au contestat valabilitatea titlului Statului prin prisma Legii nr. 112/1995, ei aveau posibilitatea să recurgă la aceasta în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevedea următoarele:
„(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să introducă acţiune în condiţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, prin care să conteste valabilitatea titlului Statului, posibilitate de care, de asemenea, reclamanţii nu au înţeles să uzeze.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau deschisă calea acestei legi, lege care în art. 2 alin. 1 lit. h şi i prezuma caracterul abuziv al preluării imobilelor de către Stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, precum şi al imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, art. 1.4 lit. B din H.G. nr. 250/2007 prezumând că preluările preluate în temeiul Decretului nr. 223/174 au fost abuzive, atât în situaţia în care trecerea imobilului în proprietatea Statului s-a făcut fără plată, cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenul stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către Stat.
Prin urmare, aprecierea caracterului abuziv al preluării imobilului de către Stat se poate face, aşa cum de altfel au arătat şi recurenţii în memoriul de recurs, doar din perspectiva Legii nr. 10/2001.
Apoi, aprecierea valabilităţii ori nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare al intimaţilor poate fi făcută doar prin raprotare la Legea nr. 10/2001, respectiv, în condiţiile stipulate de art. 46 din această lege, în redactarea sa iniţială, devenit art. 45 după republicarea legii.
Or, reclamanţii nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, rămânând într-o totală pasivitate faţă de posibilităţile pe care le confereau dispoziţiile acestei legi.
Recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 de către recurenţi ar fi prezentat relevanţă nu sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare, aşa cum nefondat s-a susţinut în primul ciclu procesual de către instanţa de fond, ci sub aspectul posibilităţii instanţei de a cenzura caracterul abuziv al preluării imobilului de către Stat, respectiv, valabilitatea ori nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Stat cu pârâţii intimaţi.
Din această perspectivă se impun a fi înlăturate ca nefondate susţinerile recurenţilor, conform cărora, pârâţii intimaţi au posibilitatea să uzeze de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, motivat pe următoarele considerente:
Potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 actualizată până la data de 1 aprilie 2007, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
Alin. 3 al aceluiaşi art. 50 prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, actualizată până la data de 01.04.2007, permitea chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite restituirea preţului actualizat plătit, restituire care urma să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 1/2009 a adus modificări Legii nr. 10/2001, în speţă, interesând însă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, prin care, după art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins:
„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, valoarea despăgubirilor prevăzute la art. 501 alin. 1 urmând să fie stabilită, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, prin expertiză.
Legea nr. 1/2009 nu a abrogat art. 50 din Legea nr. 10/2001, în prezent în textul Legii nr. 10/2001 republicată şi actualizată până la data de 12.10.2009, coexistând atât textul art. 50, cât şi art. 501 .
Prin urmare, din analiza celor două texte legale, art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, se desprinde cu evidenţă concluzia că, în prezent, un proprietar al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului actualizat pe care l-a plătit – în situaţia în care contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere întemeiată în acest caz pe prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului de piaţă al imobilelor – în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere întemeiată în această ipoteză pe prevederile art. 501 şi art. 50 alin. 21 din aceiaşi lege.
Pe cale de consecinţă, pentru ca intimaţii să poată recurge la textul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, este absolut necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care contractul lor de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, să fi fost desfiinţat, hotărâre care în cauză nu există.
Nu numai că o atare hotărâre judecătorească nu există, dar singurul cadru legal în care putea fi contestată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al intimaţilor de către recurenţi, era cel conferit de textul art. 46 din Legea nr. 10/2001 în redactarea iniţială, devenit art. 45 după republicarea legii.
În condiţiile în care s-ar fi uzat de aceste dispoziţii legale de către recurenţi, după distincţiile prevăzute în acest text legal, s-ar fi impus poate şi analizarea bunei credinţe a pârâţilor intimaţi, bună credinţă care nu poate fi negată în ceea ce-i priveşte pe cumpărători.
Se pune firesc întrebarea ce anume se înţelege prin buna-credinţă, care sunt criteriile raportat la care se poate considera că, într-un caz sau altul, ne-am găsi în prezenţa bunei-credinţe, în condiţiile în care aceasta, prezumată fiind, trebuie combătută ?
În sistemul Român nu există o prevedere cu caracter general care să definească buna-credinţă şi care să reglementeze efectele bunei credinţe în raporturile juridice civile, existând în schimb, o reglementare strictă a bunei credinţe în domeniul referitor la prescripţia achizitivă prin posesiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.
Astfel, art.1898 Cod civ., defineşte buna-credinţă ca fiind „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea”.
Chiar dacă în Codul Civil Român acest articol, 1898, este încadrat la o secţiune care reglementează dobândirea imobilelor prin prescripţia achizitivă scurtă, este incontestabil că acest text legal are valoare de principiu, astfel că, nu este aplicabil numai la situaţia prescripţiilor, ci şi la orice alt raport juridic din cadrul altor instituţii ale Dreptului Civil Român.
Alin. 2 al art.1899 Cod civ., statuează că „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinţă”. La rândul său, acest text de lege are valoare de principiu în Dreptul Civil Român, fiind practic o expresie a binecunoscutului principiu „actori incumbit onus probandi”, consacrat de art.1169 Cod civ. Cu alte cuvinte, cel care contestă buna-credinţă şi afirmă reaua-credinţă, trebuie să facă dovada relei-credinţe şi, astfel, să răstoarne prezumţia bunei-credinţe.
Buna-credinţă, care trebuie apreciată doar în persoana subdobânditorului subsecvent – Statul, ca dobânditor nemijlocit, fiind, ca regulă, de totală rea-credinţă – este prezentă cu condiţia ca acest subdobânditor să fie într-o ignoranţă scuzabilă, izvorâtă dintr-o convingere fermă, conştiincioasă şi loială, că cel care-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar în momentul încheierii actului juridic de înstrăinare cu titlu oneros, cea mai mică îndoială a subdobânditorului excluzând ideea de „convingere loială”.
Pornind de la această premisă, practica judiciară a dedus această ignoranţă a subdobânditorului din împrejurarea că, la data actului de înstrăinare, vânzătorul Statul Român era proprietar tabular al imobilului vândut, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare a imobilului şi nici acţiunea de revendicare intentată de adevăratul proprietar, iar subdobânditorul nu fusese notificat în nici un fel de către adevăratul proprietar în legătură cu intenţia sa de a-şi revendica imobilul.
In sprijinul acestei orientări a practicii judiciare s-a invocat şi argumentul conform căruia, principiul ocrotirii bunei-credinţe se coroborează întotdeauna cu principiul securităţii raporturilor juridice civile, incidenţa acestui din urmă principiu având ca scop protecţia acelor părţi din raporturile juridice civile prin intermediul cărora se realizează translaţia şi circulaţia drepturilor reale, adică a subdobânditorilor.
Raportat la definiţia bunei-credinţe – astfel cum aceasta este precizată în art.1898 Cod civ. – precum şi la întreaga economie a Legii nr.10/2001, rezultă că prin buna-credinţă a cumpărătorilor se înţelege credinţa fermă, neîndoielnică şi loială a acestora că au contractat cu adevăratul proprietar al imobilului, coroborată cu respectarea întru totul, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, a dispoziţiilor legale care reglementau condiţiile concrete de înstrăinare a acestor imobile.
In sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului este mai uşor de aplicat, având în vedere că în regim de carte funciară funcţionează principiul consacrat prin art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, referitor la materială a cărţilor funciare. Acest art. 32 stabileşte o prezumţie legală, juris tantum (putând fi combătută pe calea acţiunii în rectificare de CF), în sensul că drepturile reale înscrise în CF sau radiate din CF, se presupun că sunt exacte, înscrierile în cartea funciară fiind corect făcute. Prezumţia stabilită prin art. 32 constituie fundamentul dispoziţiilor din art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care enunţă prezumţia exactităţii cărţilor funciare, în favoarea achizitorilor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, aplicabilitatea acestui art. 33 fiind însă limitată numai la actele juridice sinalagmatice ce au ca obiect transferul de drepturi reale pe baza acordului mutual, iar nu şi la dobândirea unor astfel de drepturi prin succesiune, uzucapiune etc.
Prezumţia instituită prin art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu se aplică în cazul în care în cartea funciară a imobilului respectiv a fost notată o acţiune în justiţie care are ca obiect contestarea dreptului real în privinţa căruia se intenţionează o înscriere.
Această prezumţie, instituită de art. 32 şi 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu poate fi invocată de dobânditorul nemijlocit al imobilului – în speţă Statul – care, prin ipoteză, a preluat abuziv respectivul imobil.
Prezumţia mai sus enunţată cunoaşte o reglementare legală şi prin dispoziţiile art. 33-34 din Legea nr. 7/1996; astfel, potrivit art. 33, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. In conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, cuprinsul cărţilor funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul ei, sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.
Prin prisma prezumţiei mai sus amintite, subdobânditorul cu titlu oneros, care a cumpărat imobilul de la vânzătorul înscris în cartea funciară, în condiţiile în care în CF nu era notată nici o acţiune de revendicare a imobilului de către fostul proprietar, sau, respectiv, o acţiune de rectificare a cuprinsului cărţii funciare, se prezumă a fi de bună-credinţă, în sensul art.1898 Cod civ.
Principiile publicităţii materiale a cărţilor funciare şi, respectiv, a încrederii publice în cuprinsul cărţii funciare, sunt menite practic să faciliteze aplicarea principiului securităţii circuitului juridic civil, îndeosebi în materia contractelor translative de proprietate.
Este ştiut faptul că, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un neproprietar nu este susceptibilă să strămute proprietatea către subdobânditor, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi. În situaţia în care subdobânditorul, cu bună-credinţă, s-a aflat într-o eroare neimputabilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, pentru că această eroare să fie susceptibilă să creeze un drept de proprietate în favoarea subdobânditorului, independent de întrunirea oricăror alte cerinţe, este absolut necesar ca această eroare să fie una comună şi invincibilă.
Principiul validităţii aparenţei în drept, consacrat în adagiul latin „error communis facit jus”, constă în aceea că, subdobânditorul unui bun, în speţă, în accepţiunea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a unui imobil preluat fără titlu de către Stat, care s-a întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăşi realitatea, trebuie ocrotit juridiceşte, neputând fi vătămat prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-a încheiat astfel.
Pentru ca principiul error communis facit jus să fie aplicabil cu succes, se cer a fi întrunite câteva condiţii, şi anume: să existe o eroare comună şi invincibilă, respectiv, să existe o situaţie de fapt aparentă, care nu corespunde realităţii de drept, dar această aparenţă înşelătoare să fie una comună, adică împărtăşită public, greu de descoperit şi de evitat; subdobânditorul să fie de bună-credinţă, în sensul celor mai sus expuse; actul juridic de înstrăinare încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie unul cu titlu oneros.
Dacă toate aceste cerinţe sunt cumulativ întrunite, atunci principiul validităţii aparenţei în drept creează în favoarea subdobânditorului un drept de proprietate nou, opozabil erga omnes, inclusiv adevăratului proprietar.
Drept urmare, prin prisma argumentelor anterior expuse, Curtea apreciază că titlul pârâţilor este preferabil titlului reclamanţilor.
Pe cale de consecinţă, se constată de către instanţă că în situaţia în care s-ar da curs favorabil solicitării reclamanţilor s-ar încălca atât dreptul de proprietate al pârâţilor intimaţi, cât şi securitatea raporturilor juridice, (guvernată în esenţă de principiul previziunii legii).
Este de discutat dacă în cauză au fost sau nu nesocotite dispoziţiile art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, şi dacă aplicabilitatea acestui text poate sau nu să fie disociată de dispoziţiile paragrafului 2 ale aceluiaşi articol.
Art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, paragraful 2 al aceluiaşi articol prevăzând că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.
În legătură cu incidenţa art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, în cauza Păduraru contra României, s-a reţinut de către Curte că „art. 1 din protocolul 1 Adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi cu o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Jurisprudenţa constată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie a relevat faptul că această condamnare a intervenit în ipoteza în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit, atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Din această perspectivă, se constată că recurenţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu Statul Român şi eventual şi cu cumpărătorii, hotărâre ulterior anulată, astfel încât, este de apreciat în sensul că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Nu poate fi reţinută nici ipoteza care a fost avută în vedere de către Curte în cauza Străin contra României, dat fiind că valabilitatea titlului în baza căruia pârâţii intimaţi au cumpărat imobilul nu a fost contestată de către recurenţi în cadrul legal permis de Legea nr. 10/2001.
Examinarea jurisprudenţei CEDO conturează concluzia conform căreia exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie analizate prin raportare la principiul securităţii raporturilor juridice.
Nu se poate imputa Statului Român, strict în această speţă, aşa cum nefondat susţin recurenţii, faptul că până la acest moment Statul nu i-a despăgubit pe recurenţi, câtă vreme, recurenţii nu au făcut niciun demers pentru a încasa despăgubirile ce le-au fost stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995, şi câtă vreme, aceştia nu s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 33/08.06.2008 că în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu se poate da prioritate de aplicare Convenţiei, mai precis că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu referire în acest din urmă caz la prevederile Convenţiei, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Mergând mai departe pe acest raţionament, Instanţa Supremă a statuat că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu cumva are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a statuat în sensul că „legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată”.
În cauza Brumărescu contra României s-a subliniat faptul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice.
Este ştiut faptul că acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune reală, acest caracter fiind conservat doar atâta timp cât există şi posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul celui care revendică bunul. Dacă însă bunul a fost transmis de uzurpator, în speţă acesta fiind Statul Român, către un terţ, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea asupra bunului – cum este şi ipoteza din speţă, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al intimaţilor nu a fost contestat în singurul cadru legal permis, acela al art. 46 din Legea nr. 10/2001 -, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care caracterul acţiunii în revendicare se schimbă, aceasta devenind o acţiune personală.
Prin prisma acestor considerente, Curtea apreciază că în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 1 paragraf 1 din primul Protocol Adiţional CEDO, după cum, nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 77-II din Tratatul de Aderare şi nici prevederile art. 44, art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţia României şi nici ale art. 480 şi art. 481 C.civ.
Este adevărat că faţă de recurenţi contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâţii au cumpărat apartamentul are efect de inopozabilitate, dat fiind că pentru recurenţi acest contract este un res inter alios acta, dar în niciun caz nu poate fi îmbrăţişată ideea acreditată de recurenţi, în sensul că acest contract ar fi nul de drept, câtă vreme, acest contract nu a fost contestat în singurul cadrul legal permis, acela al Legii nr. 10/2001 (art. 46 în redactarea iniţială, devenit art. 45 după republicare) şi câtă vreme recurenţii nu învestit procedural instanţa cu un petit prin care să solicite constatarea nulităţii acestui contract.
Prin prisma art. 316 C.proc.civ. rap. la art. 294 alin. 1 C.proc.civ., şi art. 129 alin. final C.proc.civ., instanţa de recurs nu poate, direct în recurs, pentru prima dată, să constate nulitatea acestui contract.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că în cauză nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ., câtă vreme, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, aşa cum susţin recurenţii, dat fiind că dispozitivul deciziei corespunde cu considerentele acesteia, respectiv, acţiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, chiar dacă nu s-a menţionat în mod expres în dispozitivul deciziei că aceasta se respinge ca neîntemeiată ori nefondată.
Pe de altă parte, considerentele deciziei sunt clare şi necontradictorii, arătându-se, într-o primă parte a deciziei, care sunt, în opinia instanţei de apel, argumentele care justifică caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, iar în partea finală, precizându-se motivele care fundamentează soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 312 alin. 3 C.proc.civ., se va respinge ca nefondat prezentul recurs.
