Acţiunea salariatului în obligarea unităţii la plata drepturilor salariale ca urmare a reintegrării în muncă. Obligaţie de a da”. Obligaţie de a face”. Consecinţe


Prin acţiunea reînregistrată la Tribunalul Suceava – secţia civilă sub nr.1370/C/4.04.2005, după casarea cu trimitere spre rejudecare, aşa cum a fost precizată la fila 10 dosar, reclamantul H. V., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.D.G.N. Bucureşti, a solicitat să se stabilească întinderea drepturilor salariale pentru perioada 1.03.2002 – 31.05.2005; obligarea pârâtei la plata dobânzilor şi a daunelor interese cauzate prin întârzierea executării silite a sentinţei civile nr. 456/2002 a Tribunalului Suceava, precum şi la plata daunelor morale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a formulat prezenta cerere de chemare în judecată întrucât nu este mulţumit de cuantumul drepturilor salariale stabilit prin sentinţa civilă nr. 1094 din 17.02.2004 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, cuantumul fiind cel indicat în această cerere respectiv de 1.088.500.000 lei (ROL).

Că, prin întârzierea plăţii drepturilor salariale datorate prin hotărâre judecătorească – sentinţa civilă nr. 456 din 4.10.2002 a Tribunalului Suceava pârâta i-a creat prejudicii materiale şi morale.

A mai susţinut că pârâta i-a oferit un post în municipiul Bucureşti, însă nu este de acord cu această ofertă întrucât locuieşte în municipiul Suceava şi-şi dorea un loc de muncă în municipiul Iaşi, iar pârâta nu a respectat dispoziţiile impuse de art. 19 din Codul muncii: lansarea de ofertă, încheiere contract, informare salariat cu privire la clauzele generale ce urmează a fi înscrise în contract, etc.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată.

În motivarea întâmpinării se susţine că suma datorată reclamantului cu titlu de drepturi salariale a fost stabilită pe baza unui raport de expertiză contabilă, dispusă de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, în dosar nr. 6863/2003, având ca obiect contestaţie la silită; că prin sentinţa civilă nr. 1049 din 17.02.2004 s-a admis, în parte, contestaţia la executare formulată de A.N.R.D.G.N. Bucureşti şi s-a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor pârâtei până la concurenţa sumei de 243.698.863 lei, reprezentând drepturi salariale şi a sumei de 26.962.561 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, sume ce au fost achitate conform Ordinului de plată nr.929/19.11.2004.

Rezultă aşadar că pârâta şi-a executat integral obligaţia de a da”, conform titlului executor.

Pârâta a mai susţinut că obligaţia de a face”, respectiv de a încheia contractul de muncă cu reclamantul a fost pusă în executare de A.N.R.D.G.N. Bucureşti prin manifestarea voinţei ferme de a încheia contract de muncă cu acesta.

Astfel, la data de 25.06.2003, în prezenţa executorilor judecătoreşti, reclamantul a refuzat postul oferit de pârâtă, respectiv inspector în cadrul Departamentului Inspecţie, Control, Sesizări, Reclamaţii, Grupe Teritoriale – Grupa Teritorială Bucureşti, conform procesului – verbal încheiat la data de 25.06.2003, refuzul fiind consemnat şi în raportul de expertiză judiciar -contabilă dispus de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

În consecinţă – se arată în întâmpinare – rezultă că reclamantul a pus în imposibilitate obiectivă A.N.R.D.G.N. Bucureşti de a perfecta contractul de muncă cu reclamantul şi, faţă de această situaţie, rezultă fără echivoc faptul că pârâta şi-a executat obligaţia de a face” ce-i incumbă în baza titlului executor.

În privinţa daunelor morale solicitate de reclamant, pârâta arată că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, A.N.R.D.G.N. Bucureşti achitând cu bună-credinţă drepturile salariale cuantificate în mod corect în hotărârea judecătorească.

Prin sentinţa nr. 664 din 14.09.2005 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă s-a respins excepţia netimbrării cererii invocate de pârâta A.N.R.D.G.N. Bucureşti.

S-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava în soluţionarea cererii, invocată de pârâtă.

S-a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava în soluţionarea cererii, invocată de pârâtă.

S-a respins excepţia formulării contestaţiei la titlu, invocată de pârâtă.

S-a respins acţiunea civilă având ca obiect, stabilire drepturi salariale, obligarea la plata dobânzilor, a daunelor interese şi a daunelor morale, aşa cum a fost precizată de reclamantul H.V. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.D.G.N. Bucureşti.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe, reclamantul a declarat recurs.

În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, reclamantul a susţinut că deşi prin sentinţă nr. 456/4.10.2002 a Tribunalului Suceava – secţia civilă s-a dispus că pârâta este obligată a-i achita drepturile salariale până la încheierea contractului de muncă, datorită relei credinţe a pârâtei, reîncadrarea sa nu s-a putut realiza, aşa încât a fost nevoit să solicite drepturi salariale de la expirarea perioadei 1.03.2004 – 30.05.2004, în continuare, până la încadrarea în muncă.

A mai arătat reclamantul că nu se poate susţine că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a da”, reţinută de instanţa de fond, întrucât aceasta era condiţionată de reîncadrarea sa în muncă.

Referitor la obligaţia de a face” reclamantul arată în recurs, referindu-se la adresa nr. 450/27.02.2002 a SC Gaz Nord” SA Suceava, prin care s-a solicitat aprobarea transferului său în funcţia de inspector în cadrul Direcţiei control, inspecţii, auditor din cadrul A.N.R.D.G.N. Bucureşti, precum şi la adresa nr. 24/28.02.2002 a acesteia din urmă, prin care îşi dă acordul în acest sens începând cu data de 1.03.2002, că s-a omis acordul său, contrar prevederilor art. 69 din vechiul Cod al muncii şi, respectiv, ale art. 11 din Legea nr. 1/1970.

Că pârâta a refuzat să-i asigure un post de inspector la Grupa teritorială Iaşi, precum şi că aceeaşi pârâtă a încălcat prevederile art. 17 alin. 1 din actualul Cod al muncii.

La termenul de judecată de astăzi, reprezentantul pârâtei intimate A.N.R.D.G.N. Bucureşti a invocat excepţia de nulitate a cererii de recurs, dat fiind că această cerere nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art.3021 lit. a din Codul de procedură civilă.

Prin practicaua prezentei decizii s-a respins excepţia de nulitate a cererii de recurs invocată de intimata A.N.R.D.G.N. Bucureşti, dat fiind că raţiunea sancţiunii nulităţii unei cereri de recurs este condiţionată de existenţa unui prejudiciu procedural ce s-ar fi produs intimatei prin nerespectarea de către recurent a prevederilor art. 3021 din Codul de procedură civilă, în cauză un astfel de prejudiciu nefiind produs.

Prin decizia nr. 93 din 7.02.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul recurent H.V. împotriva sentinţei nr. 664 din 14.09.2005 a Tribunalului Suceava – secţia civilă.

Raportat exclusiv la motivele de recurs invocate de reclamant, curtea constată că în considerentele sentinţei recurate, corect instanţa de fond a constatat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că nu ar fi refuzat încheierea contractului şi că angajatorul nu ar fi respectat dispoziţiile art. 19 din Codul muncii privind lansarea ofertei, încheierea contractului, informarea salariatului cu privire la clauzele generale pe care urmează să le înscrie în contract, aceste dispoziţii referindu-se la situaţii în care salariatul urmează să-şi desfăşoare activitatea în străinătate; că dispoziţiile art. 16 din Codul muncii sunt clare, în sensul că, fiind un act juridic bilateral şi consensual, contractul individual de muncă se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, ori reclamantul a refuzat postul oferit de pârâtă.

În acest context, se constată că deşi pârâta, cu bună-credinţă a încercat să se conformeze obligaţiei de a face”, în sensul de a-l reîncadra pe reclamant, această obligaţie nu s-a materializat din culpa exclusivă a reclamantului.

Or, într-o astfel de situaţie, reclamantul nu poate invoca faptul că pârâta, prin aşa-zisa nerespectare a obligaţiei de a face”, este ţinută, în continuare, de a-i plăti reclamantului drepturi salariale, adică să fie ţinută în continuare de obligaţia de a da”.