ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
SECŢIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. 27903/3/2013
(Număr în format vechi 7109/2014)
DECIZIE Nr. 2098/2014
Şedinţa publică de la 15 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREŞEDINTE MAGDALENA PETRE
Judecător ELENA DANIELA BOGATU
Grefier RAMONA NICOLETA CERCEL
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta S.C. C.F. S.R.L, împotriva sentinţei civile nr.7898 din data de 12.08.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII- a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. 27903/3/2013, în contradictoriu cu intimatul B.S.L., cauza având ca obiect: contestaţie decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, a răspuns apelanta S.C. C.F. S.R.L, prin avocat S.L.C. cu împuternicire avocaţială la dosar, fila 25, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.B935745/l 1.09.2014, şi intimatul B.S.L., prin avocat Surdescu Alexandru, cu împuternicire avocaţială la dosar fila 23, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.226522/10.12.2014
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii că în faza procedurii prealabile, a fost comunicată cererea de apel la data de 30.09.2014; după fixarea termenului de judecată, în data de 12.12.2014, s-a înregistrat la dosar întâmpinarea formulată de intimat, în dublu exemplar, procedându-se la comunicarea unui exemplar al acesteia înaintea începerii şedinţei de judecată, după care,
Nefiind cererii de formulat, excepţii de invocat sau probe noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de apel. Apelanta S.C. C.F. S.R.L, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu modificarea în tot a sentinţei apelante în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Solicită a se observa că în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat CNP-ul, CIF şi Contul bancar, precum şi că nu a fost ataşat cererii interogatoriul solicitat şi lista cu martori astfel cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată.
Arată că prin cele două rezoluţii din data de 31.03.2014 – 08.05.2014, s-a trecut cu uşurinţă peste acestea, şi nu s-a ţinut cont de cele învederate prin întâmpinare, aspect care ar fi dus la anularea cererii de chemare în judecată.
Mai arată că judecătorul fondului a trecut cu uşurinţă şi peste aspectul lipsei medierii, care la data de depunerii cererii era obligatorie. Conform Legii 192/2006, arată că anterior introducerii cererii de chemare în judecată trebuia introdusă medierea. Ulterior fiind abrogate aceste dispoziţii prin Decizia , arată că aceasta a fost publicată în luna iulie 2014, apreciind că priveşte doar cererile de chemare în judecată depuse după data publicării în Monitorul Oficial.
Un alt motiv de apel este referitor la faptul că, cererea de apel a fost semnată de o persoană fără calitate, deşi contestatorul a fost prezent personal la momentul judecării cauzei, nu i s-a pus în vedere obligaţia de a semna cererea de chemare în judecată.
Cu privire la fondul apelului solicită a se observa că i-a fost încuviinţată administrarea probei cu înscrisuri, aceasta cuprinzând: fişa de post a contestatorului; organigramele de personal privitoare la departamentul special al societăţii, urmând ca instanţa de fond să constate faptul că reorganizarea societăţii a fost reală şi efectivă.
Solicită a se observa că în Informarea nr.288//17.06.2013, către contestator, acesta a fost înştiinţat că este concediat, ca urmare a Deciziei nr.287/17.062013, întrucât postul său a fost desfiinţat.
Arată că, decizia contestată nr.324/16.07.2013, a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond edictate de lege pentru a produce consecinţe juridice, cuprinzând menţiunile prevăzute la art. 65 alin. 1-2 şi art.74 din Codul Muncii.
Cu cheltuieli de judecată atât în faza procesuală a apelului cât şi în fond.
Intimatul B.S.L., prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, conform chitanţei nr. 49/08.12.2014.
Cu privire la critica formulată de apelantă, referitoare la presupusa lipsă a calităţii de reprezentant, solicită a se observa conform delegaţiei de la dosar fila 9 din dosarul de fond, că are calitate de reprezentant.
Referitor la neîndeplinirea procedurii informării privind avantajele medierii, afată că această participare la şedinţele de informare privind avantajele medierii nu mai reprezenta o obligaţie pentru părţi, la data la care, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii.
Cu cheltuieli de judecată conform chitanţelor nr. 377/17.04.2014; 0000406/16.09.2014, depuse la dosar.
Mai arată că instanţa de fond a anulat decizia de concediere pe motivul nemotivării, sens în care, astfel cum a constatat şi instanţa de fond, decizia de concediere trebuie să fie legală şi temeinică, analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicie.
Cu privire la caracterul real şi serios al deciziei de concediere, arată că afirmaţia apelantei că ar fi fost nevoită să-şi restrângă activitatea ca urmare a situaţiei economice este falsă şi în contradicţie cu raportările sale anuale de la Ministerul de Finanţe. în acest sens a depus la dosar articol din Ziarul Financiar, din care rezultă că societatea şi-a dublat profitul faţă de anul precedent.
Pentru cele învederate solicită respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Curtea în raport de prevederile art. 394 alin. 1 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de apel de faţă,constată următoarele:
I. SOLUŢIA PRIMEI INSTANŢE
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a Conflicte De Muncă Şi Asigurări Sociale sub nr.27903/3/2013 la data de 13.08.2013 contestatorul B.S.L. a formulat în contradictoriu cu intimata S.C. C.F. S.R.L, contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 324 emisă de angajatorul S.C. C.F. S.R.L la data de 16.07.2013 solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia, să se dispună repunerea în situaţia anterioară, respectiv să fie obligată intimata la reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă (agent comercial sau echivalent, dacă a fost redenumit); să fie obligată intimata S.C. C.F. S.R.L, în baza art. 78 al Codului Muncii, la plata unor despăgubiri băneşti, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi avut parte ca salariat, de la data concedierii şi până la reintegrarea sa efectivă; să fie obligată intimată şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, respectiv 2000 de lei.
Prin sentinţa civilă nr.7898/12.08.2014,Tribunalul Bucureşti-Secţia a-VIII-A Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis acţiunea civilă privind pe reclamantul B.S.L. in contradictoriu cu parata S.C. C.F. S.R.L; a anulat decizia de concediere nr. 324/16.07.2013 emisă de pârâta; a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut, de agent comercial; a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării contractului de munca, respectiv 16.07.2013 şi până la reintegrare; a respins cererea reclamantului de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel,instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Intre părţi s-au stabilit raporturi de muncă prin încheierea contractului individual de muncă înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor sub nr. 140/09.04.2010, reclamantul fiind angajat în cadrul pârâtei în funcţia de agent comercial COR-342101.
Prin decizia de concediere nr. 324/16.07.2013 emisa de intimata s-a decis încetarea contractului de al contestatorului in conformitate cu art.65 al.l din Codul muncii, începând cu data de 16.07.2013. In cuprinsul deciziei se mentioneaz*a ca motiv al concedierii restrângerea activitatii si desfiinţarea postului.
Decizia de concediere nr.324/16.07.2013 emisă de intimată concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul legalităţii, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 74 al. 1 Codul muncii în mod obligatoriu. Astfel, decizia nu cuprinde motivele care determină concedierea potrivit art. 74 al. 1 lit. a din Codul muncii.
Prin motivare în fapt se înţelege expunerea explicită şi fără echivoc a motivelor de fapt care au determinat luarea măsurii. Aceasta se realizează prin descrierea, în cuprinsul deciziei, a situaţiei de fapt care atrage incidenţa temeiului juridic invocat pentru luarea măsurii. In speţa, care sunt motivele ce au generat desfiinţarea postului si restrângerea activităţii.
în speţă, în cuprinsul deciziei se menţionează generic că se restrânge activitatea si se desfiinţează postul contestatorului, ceea ce nu echivalează cu expunerea motivelor concrete ce determină concedierea. Astfel, se generează o situaţie de fapt ce nu poate fi verificată şi supusă cenzurii instanţei de judecată investită cu soluţionarea contestaţiei deciziei de concediere.
Situaţia de fapt trebuie indicată în materialitatea ei – în ce constă ea – şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi cum ar fi „desfiinţarea locului de muncă”. Simpla arătare a acestei împrejurări nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, întrucât nu se arată necesitatea acestei măsuri, actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării acestui post, salariatul având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.
Decizia de concediere nu indică actul decizional al desfiinţării postului, respectiv hotărârea organelor de conducere ale societăţii abilitate de lege sau de actele constitutive să decidă şi să ia atât măsura reorganizării cât şi măsura desfiinţării unor posturi din organigrama societăţii.
Motivarea măsurii prin prisma altor înscrisuri depuse de către intimată la dosarul cauzei, respectiv decizia 158/05.03.2013, nu poate fi reţinută de instanţă, câtă vreme acestea nu sunt menţionate în cuprinsul deciziei, nici ca acte ce au stat la baza emiterii deciziei contestate şi nici prin preluarea în motivarea în fapt a deciziei a dispoziţiilor acestor înscrisuri despre care se susţine că ar justifica desfiinţarea locului de muncă al contestatorului, în condiţiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu conţinutul unor acte exterioare, faţă de prevederile art. 77 din codul muncii, ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă invocarea în faţa instanţei a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere. Dispoziţiile art. 74 al. 1 lit. a din codul muncii reglementează în mod expres şi imperativ obligativitatea expunerii motivelor de fapt ale concedierii în chiar cuprinsul deciziei, aceasta fiind o cerinţă formală obligatorie.
Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege şi efectuarea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege, constituie, potrivit art.76, raportat la art.74 alin 1 din Codul muncii, cauză de nelegalitate a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem”.
Tribunalul a mai reţinut că în conformitate cu prevederile art.65 alin. 1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii).
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Or, din analiza deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.
Sub acest aspect este de remarcat că din cuprinsul deciziei contestate, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestator a fost cauzată de reorganizarea determinată de existenţa unor motive obiective fără legătură cu persoana salariatului, nu rezultă existenţa motivelor temeinice vizând reorganizarea activităţii societăţii, existenţa unor studii, analizarea unor date sau indicatori etc., din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată.
Mai mult, din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă nici caracterul real al cauzei desfiinţării locului de muncă al contestatorului şi deci caracterul obiectiv al acestei măsuri, decizia nerelevând motivul obiectiv care a dus la reorganizarea activităţii, respectiv nu rezultă din aceasta că reorganizarea activităţii şi implicit desfiinţarea postului se impuneau cu necesitate pentru raţiuni legate de eficientizarea activităţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei.
Din aceeaşi perspectivă este de remarcat că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă caracterul efectiv şi serios al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestuia din structura funcţional-organizatorică a angajatorului ca urmare a unor cauze obiective.
Este adevărat că, astfel cum susţine pârâta, dreptul de a reorganiza, ori de cate ori este cazul, activitatea economica a unei este o prerogativa a Conducerii societăţii comerciale care este recunoscuta, fara rezerve, de întreaga doctrina de specialitate si de jurisprudenţa româneasca.
însă, acest drept concretizat printr-o măsură de concediere a unui salariat, trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor legale in aceasta materie.
în speţă,Tribunalul nu putea analiza temeinicia măsurii dispuse faţă de conţinutul inform al deciziei de concediere, această analiză putându-se efectua numai în condiţiile în care decizia este emisă în conformitate cu prevederile art. 74 din Codul muncii, astfel încât să se poată verifica cele menţionate în cuprinsul acestei decizii prin prisma actelor care au stat la baza emiterii acesteia şi depuse la dosarul cauzei.
Având în vedere cele mai sus reţinute din care rezultă nerespectarea condiţiilor de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal al acesteia, Tribunalul, văzând prevederile art.76 şi art.78 din Codul Muncii, a anulat decizia de concediere nr. 324/16.07.2013 emisă de pârâtă si a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, acela de agent comercial.
în temeiul dispoziţiilor art.78 (1) din Codul muncii Tribunalul a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data desfacerii contractului de muncă-16.07.2013 şi până la data reintegrării.
Deşi parata este in culpa procesuala, a fost respinsă cererea de obligare a acesteia la plata către reclamant a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, onorariu avocaţial, având in vedere că lipsesc de la dosarul cauzei dovezile privind achitarea acestora.
II. APELUL FORMULAT DE S.C. C.F. S.R.L în termen legal, împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel apelanta S.C. C.F. S.R.L, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot ,a sentinţei civile apelate şi, pe fond, respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiata, obligarea contestatorului-intimat la plata cheltuielilor de judecata, pentru următoarele motive:
1) In mod greşit instanţa de la fond a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare in judecata, având in vedere ca o astfel de acţiune este personala, aparţine doar contestatorului, iar acesta nu l-a împuternicit pe reprezentantul convenţional sa semneze cererea de chemare in judecata, printr-o împuternicire speciala in acest sens sau prin ngenţionarea in mod expres a acestui drept in contract si in împuternicirea avocaţiala.
Abilitarea reprezentantului convenţional sa îl reprezinte pe contestator in cadrul unui dosar care are ca obiect contestaţia in cauza, nu putea interveni in mod normal decât după introducerea Cererii de chemare in judecata, cerere care trebuie sa îndeplinească si formalitatea semnării acestei cereri de către partea îndreptăţită sau împuternicitul legal al acestuia.
Solicită apelantul a se observa ca pe delegaţia avocaţiala in cauza este menţionat expres „redactare si reprezentare”, deci, chiar si reprezentantul
convenţional a avut in vedere semnarea cererii de chemare in judecata personal de către contestator, lucru care nu s-a întâmplat.
Deşi contestatorul era prezent si instanţa putea pune in vedere acestuia sa semneze cererea de chemare in judecata, soluţionând simplu aceasta excepţie care ar fi rămas fără obiect, s-a preferat, in mod greşit respingerea excepţiei ca
neîntemeiata pe considerentul ca delegaţia avocaţiala cuprinde si acest drept de a semna cererea de chemare in judecata. Este de menţionat si împrejurarea ca nici contestatorul personal si nici apărătorul acestuia nu au dorit sa solicite instanţei permisiunea de a semna cererea de chemare in judecata.
Faţă de aceasta împrejurare, solicită apelantul admiterea excepţiei, cu
consecinţa admiterii apelului si modificarea sentinţei civile apelate in sensul anularii cererii de chemare in judecata ca fiind nesemnata.
2) Apreciază apelantul că în mod greşit instanţa de la fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata pentru nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la mediere, dispoziţii in vigoare la data depunerii cererii de chemare in judecata la instanţa de fond.
Cererea de chemare in judecata a fost depusă la data de 13.08.2013, dată la care erau in vigoare dispoziţiile art. 2 al. I si al. 12, precum si art. 601 din Legea nr. 192/2006, Potrivit acestor dispoziţii legale si in vigoare la data depunerii Cererii de chemare in judecata, „instanţa va respinge cererea de chemare in judecata ca inadmisibila in caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare in judecata sau după declanşarea procesului pana la termenul dat de instanţa in acest scop”.
Chiar daca Decizia nr. 266/2014 a Curţii Constituţionale, publicata in MO nr. 464/25.06.2014 a declarat neconstituţionale prevederile art. 2 al. I si al. 12, precum si art. 601 din Legea nr. 192/2006, dispoziţiile Curţii Constituţionale se aplica pentru Cererile de chemare in judecata din viitor, calculând de la data publicării Deciziei in Monitorul Oficial al României, adică pentru acţiunile introduse in instanţa după data de 25.06.2014.
In aceasta situaţie, solicită apelantul admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate in sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca inadmisibilă.
3) Pe fondul cauzei, învederează apelantul faptul că, deşi în cauza a fost administrată o proba încuviinţata de instanţa, din motivarea instanţei de Ia fond reiese ca aceasta proba nu a mai fost analizata.
Este vorba, in cadrul probei cu înscrisuri, despre Organigrama Posturilor Departamentului Comercial al apelantei Ia data 16.10.2012, 01.08.2013 si 23.05.2014, situaţie in care instanţa de la fond ar fi putut observa foarte simplu evoluţia acestui Departament si modul real si efectiv prin care au fost desfiinţate anumite posturi, a fost creat alt departament si înfiinţate alte posturi.
In aceasta situaţie, coroborând probele administrate in fondul litigiului, nu se poate susţine ca reorganizarea apelantei in perioada analizata de aproximativ 2 ani, nu a fost serioasa, reala si efectiva, reorganizare efectuata in vederea atingerii scopului pentru care a fost înfiinţata, adică obţinerea profitului, bazata pe analiza eficientei societăţii.
Apreciază apelanta că a probat împrejurarea ca, prin Decizia nr. 158/05.03.2013 s-a stabilit restrângerea activităţii societăţii pe sectorul Departamentului comercial, respectiv concedierea individuala a 2 persoane, iar aceste 2 locuri de munca au fost desfiinţate potrivit Organigramei Departamentului comercial prezentata la anumite date importante pentru economia acestui dosar.
Nu se poate susţine ca desfiinţarea postului ocupat de contestator a fost subiectiva si ca nu a avut la baza o cauza reala si serioasa, atâta timp cat s-a dovedit ca in cadrul apelantei a avut loc o reorganizare a activităţii, prin reducerea numărului de salariaţi din cadrul Departamentului comercial, conform Organigramei.
In consecinţă, solicită apelanta a se reţine că in Organigrama din 16.10.2012 aceasta avea 12 agenţi comerciali (supen/izori vânzări), iar in Organigrama din 01.08.2013, are 8 agenţi comerciali (supervizori agenţi), astfel încât desfiinţarea postului contestatorului este efectiva.
Scopul oricărei societăţi comerciale este obţinerea de profit, acesta fiind singura modalitate de dezvoltare a societăţii, inclusiv de lărgire a bazei de salariaţi si acest obiectiv se atinge si printr-o organizare eficienta a activităţii curente, organizare care poate cuprinde uneori si desfiinţări de posturi.
Apelanta societate funcţionează într-o maniera particulara, in sensul ca lucrează doar cu un distribuitor – persoana juridica, maxim doi pentru fiecare judeţ si doar cu un număr limitat in Bucureşti, iar personalul angajat pe funcţia de supervizor zonal îndeplineşte atribuţiile specifice, aşa cum sunt descrise in Fisa postului, astfel încât nu se poate accepta teza contestatorului ca societatea trebuie obligatoriu sa îşi desfăşoare activitatea printr-un număr de agenţi comerciali, doar pe considerentul ca are ca obiect de activitate producerea si comercializarea cafelei.
De asemenea, in cadrul aceleiaşi probe cu înscrisuri, instanţa de la fond nu a luat in considerare Fisa postului contestatorului şi nici împrejurarea că acesta a mai fost angajatul apelantei pana la data de 07.09.2009, data la care si-a dat demisia ca urmare a conflictului in care intrase cu şeful ierarhic superior. Daca instanţa de fond ar fi analizat aceste înscrisuri, ar fi putut observa foarte uşor ca reclamantul are cunoştinţă despre procedurile interne de lucru ale apelantei si ca acesta in desfăşurarea atribuţiunilor sale de serviciu participa si la şedinţe de lucru si de analiza a activităţii, colaborează cu Departamentul financiar si Departamentul logistic, realizând si transmiţând periodic raportări privind activitatea si concurenta din zona de acoperire către Şefii Supervizori, completează săptămânal programul de activitate tipizat si ii preda conducătorului ierarhic, propunând totodată planuri de acţiune in vederea creşterii vânzărilor si a obţinerii de profit in zona.
Solicită apelanta a se reţine Decizia nr. 158/05.03.2013 prin care s-a decis reorganizarea activităţii Departamentului Comercial prin reducerea a 2 posturi, înfiinţarea Departamentului Trade Marketing prin alocarea a 2 posturi, concomitent cu dezvoltarea Departamentului Key Account prin alocarea a 4 posturi, Decizie ce a fost emisa prin considerarea mai multor date si informaţii, respectiv datele interne de la Departamentul contabilitate, studiile de piaţa privind schimbările in structura canalelor de plata pentru vânzarea produselor societăţii.
Pe de o parte, o serie de date si informaţii au provenit chiar de la contestator, in respectarea atribuţiilor sale din Fisa postului a făcut informările periodice către şeful ierarhic superior, iar pe de alta parte, informaţiile si datele analizate au provenit din studii de piaţa.
Solicită apelanta a se avea in vedere ca in domeniul producerii si vânzării cafelei este o concurenta acerba, societatea apelantă fiind singurul producător si vânzător de cafea cu capital privat autohton, iar toţi ceilalţi competitori au capital si suport de Ia companiile multinaţionale.
De aceea, crede apelanta ca Decizia nr. 158/05.03.2013, privind reorganizarea activităţii sale, priveşte doar activitatea interna a societăţii, iar contestatorul nu este si nu era îndreptăţit a o cenzura, cum nici instanţa de judecata nu poate cenzura decizia de reorganizare a activităţii acesteia.
Art.74 al. I litera (a) din Codul muncii prevede ca Decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu, printre altele, motivele care determina concedierea.
Solicită apelanta a se reţine ca niciunde in Codul muncii nu se precizează daca aceste motive trebuie expuse pe scurt sau pe larg, sau cat de amănunţit trebuie explicitate in scris salariatului.
Apelanta nu a enunţat doar dispoziţiile art.65 alin. (1) din Codul muncii, adică ca încetarea contractului de munca nu este cauzata de motive care ţin de persoana salariatului, ci am precizat clar ca motivul încetării contractului este reprezentat de restrângerea activităţii si desfiinţarea postului contestatorului.
In considerarea acestei motivaţii, contestatorul si-a argumentat acţiunea pe împrejurarea ca, ulterior concedierii sale, apelanta a angajat o alta persoana pe postul sau, lucru care este fals.
Considera apelanta ca, a se impune prezentarea, fie si doar a concluziilor unor studii de piaţa, date financiar-contabile ale societăţii, in Decizia de încetare a contractului de munca a contestatorului, reprezintă o impunere nerezonabila si de un formalism exagerat, care nu a fost avut in vedere de legiuitor, care ar fi putut prevede foarte simplu, prin adăugarea unui cuvânt cu privire la întinderea motivaţiei.
Din punctul de vedere al apelantei, in Decizia de încetare a contractului de munca al contestatorului nr. 324/16.07.2013, aceasta a arătat chiar in primul paragraf că motivul care determina concedierea este restrângerea activităţii si desfiinţarea postului.
Solicită apelanta a se reţine că în Informarea nr. 288/17.06.2013 către contestator, acesta a fost informat că, urmare a Deciziei nr. 287/17.06.2013, acesta este concediat întrucât postul sau a fost desfiinţat. In Decizia nr. 287/17.06.2013 se arata ca s-a decis încetarea raporturilor de munca cu B.S.L., având in vedere dispoz. art. 65(1) din Codul Muncii si având in vedere Decizia interna nr. 158/05.03.2013.
Solicită apelanta să se reţină ca Decizia contestata, nr. 324/16.07.2013, a fost emisa cu respectarea condiţiilor de forma de fond edictate de lege pentru a produce consecinţe juridice, cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 65 alin I si 2 si de art. 74 Codul muncii, respectiv : motivarea in fapt a concedierii (restrângerea activităţii prin desfiinţarea postului Contestatorului); temeiul de drept al concedierii (art.65 alin I din Legea nr. 53/2003); acordarea si respectarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare; lipsa reala a altor locuri de munca disponibile in cadrul societăţii (corespunzătoare studiilor contestatorului); termenul in care se poate soluţiona un eventual litigiu de munca, motiv pentru care solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat.
La data de 12.12.2014,rprin Serviciul Registratură al Curţii, a depus întâmpinare intimatul B.S.L., solicitând respingerea apelului ca fiind nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
III. ANALIZA APELULUI
Apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1.Cu privire la susţinerea conform căreia cererea trebuia anulată întrucât nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, cererea de chemare în judecată este semnată de avocat Surdescu Alexandru, iar la fila 9 din dosarul primei instanţe se află împuternicirea avocaţială din care rezultă că avocatul, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 226519/01.08.2013, este împuternicit să redacteze cererea de chemare în judecată.
Potrivit art. 151 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată. (2) Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea ior, conform legii.
în ceea ce priveşte noţiunea de redactare a cererii de chemare în judecată, Curtea constată că această noţiune implică şi semnarea cererii de chemare în judecată. De altfel, intimatul reclamant B.S.L. nu a contestat faptul că împuternicirea acordată avocatului pentru redactarea cererii de chemare în judecată nu conţine şi dreptul de a semna cererea redactată.
Prin urmare, întrucât cererea este semnată de reprezentantul reclamantului, ce a făcut dovada calităţii sale, criticile apelantei sub acest aspect sunt neîntemeiate.
2.Cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a neefectuării procedurii medierii, instanţa constată că în Monitorul Oficial nr. 464/2014, în luna iunie, a fost publicata Decizia nr. 266/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 2 alin. (1) si (l2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale. Cu privire la efectele acestei decizii, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, deciziile sale produc efecte în cauzele pendinte, ceea ce înseamnă că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii de către instanţa de fond, la termenul din data de 12.08.2014, trebuia să se realizeze cu luarea în considerare a deciziei Curţii Constituţionale.
Prin urmare, este eronată susţinerea apelantei conform căreia efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc numai cu privire la cererile de chemare în judecată înregistrate după data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
3.în ceea ce priveşte susţinerile privind caracterul real şi serios al desfiinţării locului de muncă, Curtea constată că nu se impune analiza caracterului real şi serios al concedierii în condiţiile în care decizia de concediere este nulă, nulitate cfeterminată de lipsa unei motivări corespunzătoare.
Sub acest aspect, Curtea constată că prin decizia de concediere nr. 324/16.07.2013 (fila 10 din dosarul primei instanţe) s-a dispus că, începând cu data de 16.07.2013, încetează contractul de muncă al domnului B.S.L., în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii; s-au indicat ca şi motive care determină concedierea restrângerea activităţii şi desfiinţarea postului.
Curtea reţine că potrivit art. 74 lit. a din Codul Muncii, legiuitorul a instituit obligativitatea motivării în fapt şi în drept a deciziei de concediere, lipsa acestor menţiuni obligatorii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 76 din Codul Muncii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 350/2005 şi 506/2005.
în concret, dispoziţiile art. 76 lit. a din Codul Muncii stabilesc obligaţia angajatorului de a menţiona în cuprinsul deciziei de concediere suficiente motive şi informaţii pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere şi să poată decide asupra contestării sale în justiţie, ca expresie şi a principiului informării şi bunei credinţe edictat de art. 8 din Codul Muncii, conform căruia „pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.”
în cauza dedusă judecăţii nu se poate reţine că decizia de concediere atacată cuprinde o dezvoltare a motivelor de fapt care l-au determinat pe angajator să dispună concedierea recurentului reclamant, întrucât menţiunile făcute în acest sens în decizie au un caracter general – restrângerea activităţii şi desfiinţarea postului.
Or, în lipsa evidenţierii motivelor concrete şi efective care au determinat angajatorul să ia o astfel de măsură, nu este posibilă stabilirea gravităţii situaţiei de natură să justifice desfiinţarea postului reclamantului şi nu se poate exercita controlul judecătoresc doar la motivele de fapt şi de drept precizate în decizia de concediere, conform regulii impuse de art. 76 Codul muncii, care pledează în acest fel pentru necesitatea precizării motivelor de fapt şi de drept.
Fără a interpreta de o manieră excesiv de formalistă dispoziţiile art. 76 lit. a din Codul muncii, Curtea admite că decizia de concediere este în conformitate cu aceste norme, chiar şi în măsura în care detalierea motivele de fapt ce au stat la baza concedierii se face printr-un înscris anexat deciziei, esenţial fiind ca scriptul anexă să facă, corp comun cu decizia, respectiv cele două scripte să fi fost emise şi comunicate la aceeaşi dată, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
Prin urmare Curtea înlătură apărarea apelantei conform căreia motivarea decizie de concediere este asigurată de informarea nr. 288/17.06.2013, care face referire la decizia nr. 287/17.06.2013, întrucât din aceste înscrisuri nu rezultă comunicarea motivelor desfiinţării locului de muncă către intimatul reclamant. Cerinţa legală a motivării deciziei e concediere este respectată prin prezentarea motivelor de fapt concrete ce determină concedierea (cu titlu de exemplu: situaţia economică nefavorabilă, deficienţele constatate la veche structură organizatorică, perspectivele redresării economice prin desfiinţarea postului, prognoza unei mai bune funcţionări în baza unei noi organigrame), nu prin menţionarea actului intern pe care s-a întemeiat concedierea.
Constatând nelegalitatea deciziei de concediere atacată prin prisma considerentelor expuse şi apreciind că în acest context cercetarea motivelor de temeinicie este superfluă, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
In baza art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă., instanţa va obliga apelanta la plata către intimat la plata sumei de 1500 lei reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei depuse la fila 23 din dosar; de asemenea, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta S.C. C.F. S.R.L, cu sediul în _, cu nr. de înmatriculare în registrul Comerţului_, CUI_, cu domiciliul procesual ales la Cab. Av.S.L.C. din_, împotriva sentinţei civile nr.7898 din data de 12.08.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti -Secţia a VIII- a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. 27903/3/2013, în contradictoriu cu intimatul B.S.L., domiciliat în_ CNP_, cu domiciliul procesual ales la Cab. Av. Surdescu Alexandru, cu sediul în Bucureşti, B-dul Dimitrie Cantemir nr. 27, bl.l, sc.A, et.l, ap.36, sector 4, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelantă, ca neîntemeiată.
Obligă apelanta la plata către intimat a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 15 Decembrie 2014.
Preşedinte, Judecător,
MAGDALENA PETRE ELENA DANIELA
BOGATU
Grefier,
RAMONA NICOLETA CERCEL
Red Jud. EDB/07.03.2015 Dact: Z.G./4 ex/29.12.2014 Jud.fond: C.Andrioaei
