Ajutor bănesc la naşterea copilului. Personal auxiliar al instanţelor judecătoreşti


– Codul muncii: art. 157 alin. 2

– Legea nr. 130/1996: art. 12 alin. 1

– Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, art. 3 alin. 2

Contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Chiar dacă dreptul solicitat de reclamantă se află prevăzut în contractul colectiv de muncă, acesta nu se poate aplica în mod direct. Calitatea de personal bugetar a reclamantei şi lipsa unei prevederi corespondente în legislaţia care reglementează drepturile de natură salarială ale categoriei de personal bugetar din care aceasta face parte împiedică acordarea dreptului solicitat.

(Decizia nr. 1220/R din 14 mai 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosarul nr. 966/84/2008, s-au respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, excepţie invocată de acest pârât.

S-a admis acţiunea reclamantei C.D. formulată împotriva pârâţilor Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a unui ajutor bănesc egal cu un salariu de bază cuvenit cu ocazia naşterii unui copil, actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Sălaj.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:

întrucât o pare dinte motivele de recurs invocate de pârâţi sunt similare, cele trei recursuri nu vor fi analizate separat.

Referitor la motivul de casare invocat de Ministerul Justiţiei se reţine că prima instanţă în temeiul art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 instanţele judecătoreşti nu a adăugat la lege, nu a legiferat şi nu şi-a depăşit atribuţiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.

De asemenea, art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede în sarcina statelor interdicţia generală a discriminării (obligaţie pozitivă): beneficiul drepturilor şi intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependenţa art. 14 din Convenţie faţă de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicţia statelor contractante ale Convenţiei, pot invoca în mod independent şi de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenţie, ci şi cu privire la orice alt drept prevăzut în legislaţia internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 1 alin. 2 şi art. 295 alin. 1 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr. 12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile invocate de recurent), conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Mai mult, art. 6 par. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanţa română trebuind să aibă jurisdicţie deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei.

în consecinţă, se apreciază că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. invocat de Ministerul Justiţiei nu este întemeiat.

în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. invocat de fiecare dintre recurenţi se constată că art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, respectiv art 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevăd că „Contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.

De asemenea, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii „sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative”.

O.G. nr. 8/2007 reglementează în mod expres salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, reclamanta fiind grefier la Tribunal Sălaj.

în consecinţă, în condiţiile în care salariaţilor din instituţiile bugetare nu li se pot cuprinde în contractele colective de muncă negociate dispoziţii cu privire la drepturile salariale care nu sunt reglementate prin acte normative cu putere de lege, rezultă că acestor salariaţi nu le sunt aplicabile în mod direct prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel naţional referitor la drepturilor de natură salarială.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că aplicând direct contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru acordarea dreptului solicitat de reclamantă, prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate anterior, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind întemeiat.

în ceea priveşte ultimul motiv de recurs invocat de Tribunalul Sălaj, se constată că prin Decizia nr. 1325 din 04.12.2008 a Curţii Constituţionale, obligatorie conform art. 31 alin. 1 din Legea nr 47/1992, s-a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. se vor admite recursurile declarate în cauză împotriva sentinţei civile nr. 965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosar nr. 966/84/2008, care va fi modificată în parte în sensul că se va respinge ca nefondată acţiunea reclamantei C.D. Se vor menţine dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea excepţiilor necompetenţei instanţei, respectiv la lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor Publice. (Judecător Laura Dima)