Analiza legalităţii şi temeiniciei concedierii prin prisma exclusivă a menţiunilor deciziei de concediere. Materializarea acordului de voinţă de încetare a raporturilor de muncă printr-un consimţământ care să întrunească cerinţele art. 948 C, civ.


1. Conform art. 771] C. muncii, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, astfel că instanţa va analiza legalitatea şi temeinicia concedierii prin prisma exclusivă a menţiunilor deciziei de concediere.

2. Instanţa nu poate reţine existenţa unei erori care ar decurge din neconcordanţa situaţiei de fapt cu temeiul de drept, decizia contestată fiind motivată de existenţa unui acord al părţilor, situaţia de fapt regăsindu-şi fidel corespondentul în temeiul de drept prevăzut de art. 55 lit. b) C. muncii.

3. Pentru a se putea constata încetarea raporturilor de muncă conform art. 55 lit. b) C. muncii, actul juridic prin care părţile pun capăt raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească condiţiile de fond stabilite de lege pentru valabilitatea oricărui act juridic, părţile fiind necesar a-şi materializa acest acord de voinţă printr-un consimţământ care să întrunească cerinţele art. 948 C. civ.

Trib. Bucureşti, s. a VII l-a confl. mun. şi asig. soc., sent. nr. 6841 din 5 octombrie 2010, irevocabilă prin nerecurare, nepublicată

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, reclamantul G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, anularea deciziei nr. 2/01.03.2010 emisă de intimată.

In motivare a arătat că a fost anunţat cu privire la o viitoare concediere (din iniţiativa angajatorului, din motive de restrângere a activităţii) de la societatea sus-amintită, începând cu data de 04.02.2010, în baza preavizului nr. 3/15.01.2010 conform art. 73 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificată şi completată, urmând ca apoi să primească decizia efectivă de concediere conform art. 65 alin. (1) C. muncii. în urma cererilor repetate adresate sus-numitei SC C. SRL în vederea intrării în posesia respectivei decizii de concediere, aceasta nu i-a fost înmânată nici până la data redactării prezentei contestaţii. în schimb, în carnetul său de muncă, inspectorul de muncă a certificat încetarea activităţii la data 05.02.2010 conform art. 55 lit. b) (cu acordul părţilor) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificată şi completată, fară ca reclamantul să formuleze vreo cerere de încetare a contractului de muncă, condiţie obligatorie pentru aplicarea art. 55 lit. b) C. muncii.

în momentul în care a făcut apel la I.T.M. Bucureşti pentru clarificarea situaţiei, această instituţie i-a comunicat prin adresa nr. 15351/06.04.2010 că încetarea contractului de muncă nr. W08/II/H/02.11.2009 s-a produs conform art. 55 lit. b) C. muncii. Totodată, menţionează că în momentul încheierii activităţii la această firmă, societatea prezenta debite salariale faţă de el şi, în ciuda faptului că a solicitat stingerea pe diverse căi, nu i s-a comunicat un răspuns oficial până la data redactării prezentei contestaţii. Considerând această adresă oficială a I.T.M. Bucureşti sus-men-ţionată drept o confirmare a încheierii abuzive a contractului de muncă sus-amintit, reclamantul adresează prezenta contestaţie în vederea restabilirii situaţiei de fapt corecte, solicitând reînscrierea în carnetul de muncă a încetării din iniţiativa angajatorului a contractului de muncă conform art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, plata restanţelor salariale de 2801 lei pe care SC C. SRL le are faţă de el până la data încetării contractului (04.02.2010), precum şi a despăgubirilor provenite din neplata salariului, reîncadrarea în muncă în cazul în care motivul concedierii a fost unul fals sau neîntemeiat.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că G.C. a fost angajatul său începând cu luna noiembrie 2009, acesta şi-a desfaşurat activitatea în baza contractului individual de muncă nr. 4908/02.11.2009, având funcţia de economist, sarcinile sale de serviciu constând în întocmirea evidenţelor contabile pentru cele 2 puncte de lucru ale societăţii din Bucureşti.

Având în vedere criza economică care a afectat randamentul activităţii comerciale a pârâtei, la începutul anului 2010 au fost nevoiţi să efectueze o restrângere a activităţii, în sensul închiderii celor 2 magazine ale societăţii, situate în Bucureşti, conform referatului nr. 2/04.01.2010. Ca urmare a acestui lucru, a comunicat contestatorului în data de 15.01.2010 faptul că beneficiază de preavizul legal aferent încetării contractului de muncă, conform prevederilor legale în vigoare. Este lesne de observat că, dacă era efectuată concedierea potrivit art. 55 lit. b) C. muncii, nu urma să fie prevăzut ca şi temei al preavizului art. 73 alin. (1) C. muncii, care prevede faptul că preavizul se acordă numai în cazul concedierilor, conform art. 61 lit. c) şi d), art. 65 şi art. 66 din acelaşi cod.

Ulterior, societatea comercială care le furniza servicii contabile (conform contractului nr. 1/01.07.2007), respectiv SC C. SRL, a completat şi a semnat prin doamna T.I. şi ulterior a depus la I.T.M. decizia de con

cediere a domnului G.C. nr. 2/1.03.2010, în care, din eroarea exclusivă a reprezentantului societăţii SC C. SRL, a fost trecut ca şi temei legal al concedierii art. 55 lit. b) C. muncii, şi nu art. 65 alin. (1) C. muncii. Prin urmare, consideră că efectele încetării contractului de muncă au rămas aceleaşi, numai că dintr-o regretabilă eroare s-a menţionat un alt articol din Codul muncii în ceea ce priveşte temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă. Menţionează că această eroare nu le este imputabilă şi singura persoană juridică responsabilă este SC C. SRL, având în vedere că această societate le furniza servicii de contabilitate, inclusiv cele legate de redactarea şi depunerea întregii documentaţii cerute de legislaţia muncii.

In ceea ce priveşte drepturile salariale solicitate de către contestator, precizează faptul că potrivit statelor de plată pe care le anexează (care însă nu sunt semnate de contestator, acest lucru nemaifiind cerut de lege), obligaţiile salariale ale subscrisei de 1200 lei/lunar salariu brut, respectiv 878 Iei salariu net, au fost integral achitate. Probarea efectuării plăţii poate fi făcută prin audierea unor martori.

Pârâta urmează a respinge cererea de reîncadrare în muncă a fostului angajat, întrucât postul în care contestatorul a fost încadrat a fost desfiinţat, iar la momentul de faţă este în imposibilitatea de a încadra în muncă personal suplimentar, având în vedere închiderea punctelor de lucru ale acesteia.

Contestatorul a precizat cererea, arătând că solicită anularea deciziei nr. 2/01.03.2010 emisă de intimată, reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii, plata drepturilor salariale restante de la data concedierii până la data reintegrării efective, plata drepturilor salariale restante aferente perioadei noiembrie 2009 – 04.02.2010.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele: prin decizia nr. 2/01.03.2010, începând cu data de 05.02.2010 a încetat contractul individual de muncă al contestatorului, în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, în urma cererii acestuia. Contestatorul a arătat că nu a formulat o asemenea cerere, intimata recunoscând inexistenţa unei asemenea solicitări şi implicit a unui acord al părţilor referitor la încetarea raporturilor de muncă conform art. 55 lit. b) C. muncii, arătând că de fapt s-a strecurat o eroare, temeiul concedierii fiind cel prevăzut de art. 65 alin. (1) C. muncii, desfiinţarea postului contestatorului ca urmare a crizei economice.

Conform art. 74 alin. (1) C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; potrivit art. 76, „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate

absolută”; conform art. 77, „In caz de conflict de muncă angajatorul nu

poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Astfel, instanţa nu poate reţine existenţa unei erori care ar decurge din neconcordanţa situaţiei de fapt cu temeiul de drept, decizia contestată fiind motivată de existenţa unui acord al părţilor, situaţia de fapt regăsindu-şi fidel corespondentul în temeiul de drept prevăzut de art. 55 lit. b).

Faţă de dispoziţiile imperative ale art. 77 C. muncii, instanţa a analizat legalitatea şi temeinicia concedierii prin prisma exclusivă a menţiunilor deciziei de conccdiere.

Pentru a se putea constata încetarea raporturilor de muncă conform art. 55 lit. b), actul juridic prin care părţile pun capăt raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească condiţiile de fond stabilite de lege pentru valabilitatea oricărui act juridic, părţile fiind necesar a-şi materializa acest acord de voinţă printr-un consimţământ care să întrunească cerinţele art. 948 C. civ. Astfel, angajatorul trebuie să fie învestit cu o cerere sau să aibă în vedere o manifestare neîndoielnică a salariatului în sensul de a înceta raporturile de muncă.

In speţă, instanţa nu poate constata existenţa unui asemenea consimţământ, cu atât mai mult cu cât chiar intimata a arătat că salariatul con-testator nu a formulat o asemenea solicitare.

In consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 76, instanţa a constatat concedierea nulă şi a anulat decizia de concediere nr. 2/01.03.2010 emisă de intimată. Ca o consecinţă a concedierii nelegale, în temeiul art. 78 a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior concedierii şi a obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii până la data reintegrării efective.

In ceea ce priveşte cererea contestatorului privind plata drepturilor salariale restante aferente perioadei noiembrie 2009 – 04.02.2010, Tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, intimata nefacând dovada a achitării acestora, conform art. 163 C. muncii. Nu poate fi primită susţinerea intimatei referitor la inexistenţa vreunei dispoziţii legale referitoare la semnarea statelor de plată, atâta vreme cât, conform art. 163, în mod imperativ se reglementează că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii, documente pe care intimata nu le-a depus la dosar.

In consecinţă, instanţa a obligat intimata să achite contestatorului drepturile salariale restante aferente perioadei noiembrie 2009 – 04.02.2010.