Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1818 din 16 aprilie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 12182 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Cluj s-a admis acţiunea formulată de către reclamanţii S.E.F. şi C.V. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA COMERCIALĂ ÎNTREŢINERE ŞI REPARAŢII LOCOMOTIVE ŞI UTILAJE CFR IRLU S.A. BUCUREŞTI.
A fost obligat pârât să plătească reclamanţilor salariul suplimentar parţial pentru anul 2009, proporţional cu perioada lucrată de fiecare reclamant, prima de Paşti pentru anul 2009 şi prima aferentă Zilei Feroviarului pentru anul 2009.
S-a respins petitul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei în perioada ce formează obiectul dedus judecăţii.
Conform dispoziţiilor art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă (CCM) încheiat la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pentru anii 2008 – 2010, „pentru ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariaţii unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv
De asemenea, instanţa a mai reţinut că potrivit aceluiaşi contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, art. 71, „În afara ajutoarelor l acare au dreptul potrivit legii, salariaţii vor mai beneficia de următoarele: – cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare; – de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie, la nivelul clasei 1 de salarizare ”, stabilindu-se că primele de Paşti şi de Crăciun nu se vor acorda salariaţilor care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancţionaţi pentru consum de băuturi alcoolice, precum şi salariaţilor care la momentul acordării ajutoarelor se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
Potrivit art. 236 alin.4 din Codul Muncii în forma şi numerotarea aplicabile la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantului, contractele colective muncă au forţă obligatorie, constituind legea părţilor, iar conform art. 243 alin.2 din Codul Muncii în forma şi numerotarea aplicabile la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantului, neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care sunt vinovate de aceasta.
Totodată, instanţa a reţinut că dreptul instituit de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M. la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar este un drept pur si simplu, astfel că acordarea sa nu este condiţionată de producerea unui eveniment viitor şi incert. In lipsa unui calcul efectuat de Consiliul de administraţie cu consultarea reprezentanţilor
sindicatelor, acest drept salarial se acordă într-un cuantum minim, anume prevăzut în contractul colectiv de muncă (clasa 1 de salarizare).
Prin urmare, pârâta avea obligaţia să plătească reclamantului drepturile salariale prevăzute de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M la nivel de ramură.
S-a mai reţinut de instanţă, că pârâta nu a făcut dovada că reclamantul ar fi fost sancţionat disciplinar si astfel nu ar fi întrunite criteriile care condiţionează acordarea drepturilor salariale prevăzute de art. 71 din contractul colectiv de muncă în discuţie.
Conform art. 40 al. 2 lit. c) C. muncii în forma şi numerotarea aplicabile la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantului, angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.
S-a considerat că nu pot fi reţinute apărările pârâtelor care vizează inexistenţa drepturilor invocate de reclamant, întrucât actul adiţional la care acestea fac referire a fost înregistrat la DMPS a Municipiului Bucureşti la data de 28.04.2010, dată la care drepturile salariale pretinse erau deja exigibile. Primirea acestor apărări ale pârâtelor ar înfrânge principiul constituţional al neretroactivităţii legii. De asemenea, instanţa a constatat că un contract colectiv de muncă încheiat la un nivel superior cuprindea clauze prin care erau consacrate drepturile salariale pretinse de reclamant prin prezenta acţiune.
Instanţa a constatat că plata ajutorului de Paşti şi Crăciun, precum şi plata ajutorului acordat de ziua Feroviarului nu este condiţionată de desfăşurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligaţie stipulată sub condiţie suspensivă, fiind deci o obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi. Astfel, suma care trebuie acordată, fiind deci stabilită imperativ, se situează cel puţin la nivelul clasei I de salarizare. Prin urmare, în lipsa negocierii, suma se acordă în cuantumul său minim deoarece printr-o eventuală negociere nu s-a reuşit creşterea cuantumul acestei sume peste nivelul minim stabilit de către părţi. Profitul societăţii în anul de referinţă este irelevant pentru existenţa şi executarea obligaţiei.
Prin urmare, acest contract la nivel de ramură este aplicabil pârâtei şi este obligatoriu pentru acestea, iar modificarea art. 65 al CCM de la nivelul CNCF CFR SA în sensul că în anul 2009 şi 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului nu are nici un efect juridic deoarece acest contract colectiv încheiat la un nivel inferior celui de la nivelul ramurii de activitate nu poate contraveni acestuia din urmă, astfel că orice prevedere contrară contractului colectiv de la nivelul ramurii rămâne fără nici un efect.
Pentru aceste considerente, văzând şi soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant conform dispozitivului sentinţei.
Cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată a fost respinsă, întrucât acesta nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC ÎNTREŢINEREA şi REPARAŢII LOCOMOTIVE şi UTILAJE CFR IRLU SA solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului recurenta arată că în mod gresit prima instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, intrucat pretentiile reclamantului deriva din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective de munca, astfel incat sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, si nicidecum nu sunt
aplicabile dispozitiile art.283 lit.c din Codul Muncii asa cum intr-un mod destul de lapidar declara prima instanta pentru a-si justifica solutia de respingere a exceptiei invocate.
Pe parcursul derularii prezentei recurenta şi-a sustinut si argumentat apararile formulate prin intampinarea depusa la dosarul instantei care releva ca intinderea efectelor juridice a Contractului Colectiv de Munca 2007-2008 incheiat la nivel de unitate s-a produs pana la data de 30 iulie 2008.
Astfel, actul emis de Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale atesta aceasta afirmatie declarand ca dupa 30 iulie 2008 si pana in momentul emiterii actului, respectiv 24.03.2009, SC CFR IRLU SA nu mai apare inregistrata cu un contract colectiv de munca.
Insa, chiar daca societatea pârâtă a susţinut, in esenta, ca prevederile CCM 20072008 sunt inaplicabile si ca nu poate reprezenta un izvor normativ, pentru plata salariului suplimentar pe anul 2009, pentru plata primei de Pasti, Craciun si a celei cu ocazia Zilei Feroviarului pentru anul 2009 si ca inopozabilitatea sa este evidenta intrucat SC CFR IRLU SA nu este membra a Asociatiei Patronale la nivel de grup de unitati din transportul feroviar, semnatara acestui contract, instanta de fond a conchis o printr-o greşită interpretare a textelor de lege incidente aplicabilitatea acestui contract.
Instanta de fond si-a fundamentat considerentele pentru a-si justifica solutia in baza prevederilor CCM incheiat la nivel de grup de unitati.
In esenta acest contract colectiv de munca incheiat la nivel de grup de unitati pe care-l invoca prima instanta ca fiind izvor de drepturi poate fi avut in vedere in acele situatii in care nu exista un contract colectiv de munca incheiat la nivelul unitatii, insa in cazul societatii pârâte nu poate funcţiona aceasta regula intrucat nu este membra a Asociatiei Patronale la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, semnatara acestui contract.
Insa, prima instanta fara a analiza si a corobora toate aceste elemente determinante pentru a solutiona in mod just cauza dedus a judecatii s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă incheiat la nivel de grup de unitati transpunand de altfel in mod identic prin considerente sustinerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanta ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv incheiat la nivel de unitate numai in situatia anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotriva acest contract a constituit legea partilor producandu-si efectele pana in momentul expirarii valabilitatii pentru care a fost incheiat.
Recurenta mai arată că în opinia sa, clauza prevăzută la art. 30 (1) din CCM 20072008 si CCM 2009-2010 este susceptibilă de următoarea interpretare: acordarea acestui salariu suplimentar nu reprezintă o obligaţie contractuală imperativă ci, din contră, constituie o facultate a angajatorului.
Invocând şi prevederile art. 1270 Cod civil, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege, recurenta arată că prima instanţă a concluzionat într-o manieră lapidară doar că fostul salariat este îndreptăţit la plata salariului suplimentar pe anul 2010, însă, această apreciere este evident una greşită întrucât instanţa a eliminat în mod vădit şi nejustificat, argumentul contextual şi respectiv teleologic, ignorând conţinutul clauzelor înscrise la art. 30 şi art. 31, ceea ce produce efecte nedorite şi contrare voinţei părţilor semnatare CCM care au stabilit prin sintagma „poate beneficia” doar posibilitatea acordării unui astfel de drept ceea ce nu echivalează cu o obligaţie.
Astfel, soluţia primei instanţe este total eronată întrucât dezbaterile contradictorii au avut drept obiect facultatea de acordare a dreptului solicitat, iar numai după stabilirea existenţei unei obligaţii imperative instanţa ar fi putut să decidă existenţa unui drept corelativ care s-ar fi născut în patrimoniul fiecărui salariat doar în condiţiile îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 31 alin 1 şi enumerate prin anexa 6 din Contractul Colectiv de Muncă (CCM). Drept urmare, instanţa avea menirea de a dezlega această problemă de drept, dacă exista o obligaţie imperativă asumată de către angajator prin CCM care stipula acordarea unui salariu suplimentar.
Mai mult, dacă s-ar face abstracţie de consensul părţilor şi s-ar analiza art. 30 (1) din CCM potrivit regulilor comune de interpretare prevăzute de art. 1269 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) interpretarea se face în favoarea celui care se obligă, în speţă angajatorul.
O altă critică vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrisă la art. 62 (2) din CCM 2007-2008 care stipulează în mod clar că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie, cu consultarea delegaţiilor aleşi ai sindicatelor, cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Din analiza acestui text se reţine că determinarea cuantumului primei se stabileşte de către Consiliul de Administraţie cu consultarea delegaţiilor aleşi ai sindicatului, însă instanţa de fond prin soluţia pronunţată a ales să se substituie Consiliului de Administraţie fără a administra un probatoriu vast care să releve valoarea drepturilor băneşti, fără a estima cuantumul primei şi fără a lămuri dacă aceste sume acordate sunt brute sau nete.
Conţinutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei şi nicidecum nu constituie un drept în favoarea salariaţilor.
Ca atare, solicită a se constata că întrucât acest drept nu poate fi stabilit în mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societăţii, în speţă Consiliul de Administraţie, cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatului, în urma unei analize temeinice a situaţiei economico-financiare cu care se confruntă societatea, în momentul sărbătorii evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie în sfera obligaţiilor imperative stipulate în sarcina societăţii prin Contractul Colectiv de Muncă.
Altfel spus, numai dacă prin voinţa părţilor semnatare a CCM s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligaţie prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, sar fi consacrat în acest fel un drept câştigat necondiţionat de existenţa unei decizii a organului administrativ.
De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretenţiile intimatului se poate constata că art. 62 nu stipulează un drept pur şi simplu, ci un drept afectat de condiţia existenţei unei situaţii financiare pozitive în momentul acordării dreptului. Ori în cauza de faţă nu s-a făcut dovada existenţei unei consultări a administraţiei cu delegaţii sindicatului, aceştia nedovedind pe parcursul derulării cauzei că au uzat de acest drept, de a iniţia consultări cu partenerul social pentru a da eficienţă conţinutului clauzei.
În mod incontestabil Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raţionamentul primei instanţe este total greşit în momentul în care declara că societatea recurentă se află în culpă şi nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral aşa cum lasă să se înţeleagă prima
instanţă, ci dimpotrivă este expresia voinţei comune a partenerilor sociali. Drept urmare dacă instanţa de fond analizând atitudinea recurentei a concluzionat că nu poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-şi extindă aprecierea cu privire la existenţa culpei şi asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretenţiilor reclamantului prima instanţă ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare, să analizeze noţiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de reclamant în sprijinul pretenţiilor sale. Astfel, se învederează instanţei de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părţi deoarece SC CFR IRLU SA nu efectuează activităţi de transport şi nu are în obiectul de activitate astfel de activităţi, după cum rezultă din HG nr. 864/2001. Împrejurarea că SC CFR IRLU SA este nominalizată în lista societăţilor cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, şi anume, conform art. 11 alin 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, potrivit căruia Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Or, în condiţiile în care SC CFR IRLU SA nu are în obiectul de activitate activităţi de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităţilor din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar şi în situaţia în care SC CFR IRLU SA este menţionată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i sar aplica.
De asemenea, împrejurarea că SC CFR IRLU SA asigură întreţinere şi repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de „transport”. Prin analogie dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unităţi de reparaţii autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează şi cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noţiunii de transport.
Nu produce nici o consecinţă juridică prevederea de la art. 3 alin 1 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părţile au stipulat că acest contract s-ar aplica şi salariaţilor din unităţile cu activităţi conexe celei de transport, atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertăţii contractuale stabilite la art. 11 alin. 1 lit. c şi art. 8 alin 1 din Legea nr. 130/1996.
În acelaşi timp, potrivit art. 7 alin 2 din Legea nr. 130/1996 numai contractele
colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor. Or, extinderea efectelor contractului şi la salariaţii unităţilor conexe cu cele din
transporturi nu este premisă de Legea nr. 130/1996 şi, prin urmare, nu poate constitui
„legea părţilor”, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute şi care pot beneficia de protecţie juridică adecvată din partea statului.
În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 299 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Intimaţii reclamanţi au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă că în mod corect a respins tribunalul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de calificarea
drepturilor pretinse ca fiind drepturi asimilate salariilor fiind aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii.
Intimaţii mai arată că şi-au întemeiat pretenţiile pe Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Grup de Unităţi din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin actul adiţional 370/20.06.2008, iar din dispoziţiile art. 238 alin. 1 din codul muncii şi ale art. 8 din Legea nr. 130/1996 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior şi caracterul minimal al drepturilor stabilite prin acestea faţă de cele la nivel inferior.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente Curtea de Apel constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
– Criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.
Astfel, Curtea reţine că pretenţiile solicitate prin acţiune constituie drepturi salariale negociate, care îşi au izvorul în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi.
Potrivit disp.art.160 din Codul muncii republicat, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Prin drept salarial nu se înţelege doar salariul de bază, ci, aşa cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 159 şi urm. din Codul muncii, acesta semnifică şi indemnizaţiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani şi reprezintă o contraprestaţie a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părţi, ci de natura drepturilor, care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Dincolo de denumirea dată de părţi prin contractul colectiv de muncă, drepturilor respective, un drept bănesc acordat în considerarea calităţii de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activităţii profesionale prestate, fiind de la sine înţeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activităţi pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificaţie prin care să sporească pachetul salarial.
Art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.
De asemenea, conform disp.art.171 din Codul muncii, dreptul la acţiune privind drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea mai reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996, aplicabil în perioada de referinţă, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condiţiile de munca, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de munca”, dispoziţii similare conţinând şi art. 236 alin.(1) din Codul muncii (în forma în vigoare în perioada respectivă.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziţii referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv
la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecinţă, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziţii relative la toate drepturile la acţiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripţie. Dacă s-ar accepta susţinerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condiţiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menţionate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Se reţine astfel că art. 268 al. 1 lit. e) din Codul muncii nu este aplicabil în cauză, întrucât prin prezenta acţiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit disp.art.160 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale ce pot fi solicitate, conform art. 171 şi 268 alin.1 lit.c) din Codul muncii în termenul de prescripţie de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
– În ce priveşte motivul de recurs privitor la capătul de cerere având ca obiect plata salariului suplimentar aferent anului 2009 Curtea constată că nu pot fi avute în vedere criticile formulate de recurentă prin raportare la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reclamanţii nu şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, ci pe prevederi ale din contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi ale art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 statuând prin prevederile art. 30 alin. 1 că „pentru munca ireproşabila desfăşurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariaţii unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/28.12.2006, a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adiţional nr. 370/20.06.2008, fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, produce efecte juridice obligatorii faţă de aceasta datorită dispoziţiilor imperative ale art.41 alin.5 din Constituţie şi art. 236 alin.4 din Codul muncii raportat la art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr.130/1996 şi art. 241 alin.1 lit. b) din Codul muncii.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că obligaţia legală de a aplica dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
În acest sens se reţine că în conformitate cu prevederile art. 241 alin.1 lit.b Codul muncii (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr.40/2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţii salariaţii încadraţi la toţi angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, art. 238 din Codul muncii (în aceeaşi formă) enunţă interdicţia reglementării prin contracte colective de muncă a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Dispoziţii similare sunt prevăzute şi în art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare până în 13.05.2011).
Drept urmare, Curtea apreciază că în conformitate cu aceste prevederi legale, care consacră forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, trebuie interpretat art. 247 Codul muncii, care enunţând că „în cazul în care la nivel de
angajator … nu există un contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”, nu înlătură posibilitatea coexistenţei unor contracte colective de muncă încheiate la nivele diferite. Art. 247 din Codul muncii nu poate da naştere unei interpretări „per a contrario” în sensul că existenţa unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (de unitate) împiedică aplicarea unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după cum susţine recurenta, deoarece însuşi legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii unor contracte colective de muncă la diferite nivele ca expresie a formelor de dialog social.
Astfel cum rezultă din anexa 4 la Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar cuprinzând unităţile la care se aplică prevederile acestui contract, pârâta SC CFR IRLU Bucureşti figurează printre unităţile cărora le este aplicabil contractul colectiv de muncă menţionat.
Drept urmare, Curtea urmează a înlătura motivul de recurs formulat de pârâtă prin care se invocă faptul că acest contract colectiv nu îi este aplicabil întrucât nu face parte din Asociaţia patronală semnatară a acestui contract, afirmaţie care, de altfel, nu a fost dovedită în nici un mod.
În cuprinsul acestui contract colectiv de muncă, pe care se întemeiază reclamanţii, dreptul la plata salariului suplimentar nu este condiţională în sensul arătat de recurentă, ci prevăzut ca un drept neafectat de altă condiţie decât aceea de a fi fost prestată o muncă ireproşabilă. Or, sub acest din urmă aspect nu au fost formulate apărări de către pârâta recurentă.
Critica recurentei potrivit căreia obligaţia de a achita drepturile pretinse era condiţionată de îndeplinirea unor indici economici care să permită acordarea acestor drepturi este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă menţionat părţile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiţioneze drepturile cuvenite de această împrejurare.
Curtea mai notează faptul că, chiar dacă în cererea introductivă de instanţă reclamanţii au făcut referire, în argumentarea cererii privind plata salariului suplimentar, la prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, prin precizările formulate prin „răspunsul la întâmpinare” aceştia au menţionat în mod expres că temeiul solicitării lor îl constituie prevederile art. 30 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi acesta este temeiul în baza căruia, în mod legal, conform celor de mai sus, instanţa de fond a admis această cerere a reclamanţilor.
În raport de această situaţie, câtă vreme la baza admiterii acestei cereri a reclamanţilor nu au stat prevederi din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, apare ca lipsită de eficienţă, de finalitate, analizarea motivului de recurs prin care se invocă de către recurentă inaplicabilitatea la nivelul său a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, motiv pentru care va fi omisă ca superfluă cercetarea acestuia.
– Referitor la premiul de Ziua Feroviarului şi ajutoarele materiale de Paşti şi Crăciun pentru anul 2009 Curtea reţine că în mod corect a constatat instanţa de fond că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea acestor drepturi în baza art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din Transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/28.12.2006, a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adiţional nr. 370/20.06.2008, fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, aplicabil şi pârâtei.
Potrivit art. 71 din acest din contract colectiv de muncă, cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar „pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administraţie la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Contractul colectiv de muncă ce constituie temeiul acordării drepturilor respective nu cuprinde nici o menţiune de natură să conducă la concluzia că acordarea acestora ar fi una condiţionată, stipulând în mod expres îndreptăţirea salariaţilor de a beneficia de aceste drepturi cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare. Prin urmare, fiind reglementate ca un drept pur şi simplu până la concurenţa nivelului clasei 1 de salarizare, acordarea acestor drepturi nu este supusă condiţiei aprobării Consiliului de administraţie decât pentru ceea ce excede nivelului stabilit prin contractul colectiv.
Este adevărat că textul amintit face referire în ceea ce priveşte premiul pentru Ziua Feroviarului la stabilirea de către Consiliul de Administraţie a cuantumului acestei prime la nivelul clasei 1 de salarizare, însă această prevedere contractuală instituie o obligaţie în sarcina recurentei şi nicidecum o simplă facultate a acesteia. Intenţia părţilor contractante în acest sens este indubitabilă şi tocmai pentru a preveni posibile abuzuri ale angajatorilor părţile au inserat cuantumul acestei prime.
Ca atare, Consiliul de administraţie nu putea decide în contra unor prevederi contractuale exprese nici neacordarea primei, nici acordarea acesteia la un cuantum inferior celui stabilit de părţi. Cu atât mai mult, recurenta nu îşi poate invoca propria culpă – lipsa unei hotărâri a consiliului de administraţie – pentru a obţine exonerarea sa în întregime de o obligaţie pe care şi-a asumat-o prin contractul colectiv de muncă.
Totodată, se constată că prevederea contractuală indicată nu cuprinde nici o condiţionare a acordării acestei prime de situaţia economico-financiară a societăţii.
Potrivit art. 243 alin. 1 din C. muncii (în forma în vigoare în perioada de referinţă) executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar conform dispoziţiilor art. 241 alin. 1 lit. b din C. muncii (în forma în vigoare în aceeaşi perioadă), efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii, „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă”.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică astfel că, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 cod proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC Întreţinere şi Reparaţii Locomotive şi Utilaje CFR IRLU SA.
