Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1714 din 2 aprilie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 9073 din 10.09.2012 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C.A.C. în contradictoriu cu pârâta SC M.M. SRL Bucureşti şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziei de concediere nr.684/19.08.2011 şi a fost obligată pârâta la repunerea reclamantei în situaţia anterioară emiterii actului concediere.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat al societăţii, de la data de 19.08.2011 şi data reintegrării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În fapt, reclamanta C.A.C. a încheiat cu pârâta SC M.M. SRL contractul individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat sub nr. 6192/IV T/01.07.2010, reclamanta urmând să ocupe funcţia de reprezentant tehnic comercial, cu o durată a timpului de lucru de 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână pentru care salariul de bază lunar brut a fost negociat la suma de 5000 de lei, reclamanta urmând să beneficieze de un echipament individual de muncă constând într-un autoturism şi un telefon.
În cuprinsul acestei convenţii, la capitolul IV, părţile au stabilit că activitatea angajatului se desfăşoară la sediul companiei angajatorului din Bucureşti, iar în lipsa unui loc de muncă fix, activitatea angajatei C.A.C. va consta în aceea că va prezenta produsele M.M. în judeţele Cluj-Napoca, Bihor, Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa Năsăud, Mureş şi Alba Iulia.
Totodată, potrivit punctului 3 din capitolul XV, părţile s-au înţeles ca maşina proprietatea angajatorului să fie utilizată de către angajat exclusiv în interes de serviciu.
Astfel cum reiese din fişa postului ocupat de reclamantă, fişă însuşită de reclamantă, prin semnare, la data de 01.07.2010, aceasta avea ca obiectiv vizitarea permanentă a medicilor, farmaciştilor şi în vederea realizării targeturilor şi promovării produselor firmei. Printre sarcinile specifice enumerate în cuprinsul acestei fişei, se regăsesc şi acelea vizând vizitarea zilnică a partenerilor de afaceri în scopul prezentării produselor şi serviciilor oferite de firmă, desfăşurarea activităţii cu menţinerea în stare optimă de funcţionare a echipamentului de lucru utilizat, întocmirea şi transmiterea rapoartelor de decontare cu toate documentele justificative conform cerinţelor companiei.
La data de 01.07.2010, astfel cum reiese din tabelul depus de pârâtă la dosar, reclamanta a semnat, la poziţia 4, de luarea la cunoştinţă a prevederilor regulamentului intern al societăţii pârâte.
În cuprinsul acestui regulament depus, este menţionată obligaţia de a se preda deconturile de cheltuieli departamentului financiar-contabil înainte de data de 4 a lunii în curs pentru luna anterioară, fiecărui salariat revenindu-i obligaţia de întocmire lunară a decontului de cheltuieli. Totodată, se menţionează că deconturile care ajung după data de 3 nu vor fi luate în considerare şi vor fi returnate expeditorilor, iar cei care nu vor deconta în timp util vor fi penalizaţi cu 10% din salariul pentru luna în care s-au constatat astfel de abateri.
Potrivit capitolului III, punctele 12 şi 13 din acelaşi regulament intern, autoturismul aparţinând pachetului de lucru al angajatului va fi condus numai de angajat în interes de serviciu, cu respectarea tuturor prevederilor în vigoare, utilizarea necorespunzătoare a maşinii dând dreptul angajatorului de a dispune măsuri disciplinare împotriva angajatului. De asemenea, se reţine că salariaţii companiei au obligaţia de a aduce la cunoştinţa angajatorului intenţia de a folosi maşina în week-end sau în concediu, maşinile putând fi utilizate în aceste perioade cu acordul directorului general, cu obligaţia de plată a combustibilului în aceste perioade de către angajat.
Prin referatul nr. 10/03.08.2011, s-a adus la cunoştinţa conducerii societăţii pârâte o prezumtivă conduită de încălcare de către reclamantă a obligaţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului, contractul individual de muncă şi regulamentul intern.
Astfel cum reiese din înscrisul depus la dosar, reclamantei i s-a comunicat la data de 08.08.2011, semnând în acest sens de luare la cunoştinţă, că este convocată să se prezinte la data de 17.08.2011, ora 13,30, la sediul societăţii în vederea desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară prealabilă prevăzută de art. 267 din Legea nr. 53/2003.
Prin decizia nr. 682/08.08.2011, decizie comunicată reclamantei, pârâta a decis suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei pe perioada efectuării cercetării disciplinare, începând cu data de 09.08.2011 până la finalizarea cercetării disciplinare.
La data de 17.08.2011, comisia de disciplină întrunită, constatând că reclamanta nu s-a prezentat, trimiţând însă o adresă în cuprinsul căreia a arătat că înţelege să se folosească în apărare de aspectele invocate în această adresă, a decis să treacă la analizarea faptelor săvârşite de angajată, încheind un proces-verbal în acest sens. Membrii comisiei au arătat în termeni generali că apreciază că angajata a încălcat prevederile din contractul individual de muncă, fişa postului şi regulamentul de ordine interioară, săvârşind în acest fel o abatere disciplinară pentru care se impune aplicarea unei sancţiuni disciplinare, astfel că, având în vedere gravitatea abaterii disciplinare săvârşite, întreaga conduită a angajatei de la data angajării, faptul că abaterea disciplinară a fost săvârşită cu vinovăţie s-a propus ca sancţiunea disciplinară ce se va aplica să constea în desfacerea contractului individual de muncă.
La data de 19.08.2011, angajatorul SC M.M. SRL a emis decizia nr. 684/19.08.2011, prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, temeiul de drept al deciziei fiind art. 61 lit. a din Legea nr. 53/2003. Această decizie a fost comunicată reclamantei prin poştă, astfel cum reiese din copia plicului cu care a fost expediată, copie depusă de reclamantă.
În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut că angajata a săvârşit cu vinovăţie mai multe abateri disciplinare, respectiv că nu a depus la timp deconturile de cheltuieli, nu a realizat target-ul de vânzări, nu a recuperat soldurile scadente şi a folosit autoturismul de serviciu în scop personal autoturismul, exploatându-l necorespunzător.
Instanţa a mai reţinut că între părţi s-au încheiat cu ocazia predării-primirii autoturismului în vederea folosirii acestuia de către reclamantă, precum ţi cu ocazia predării acestuia societăţii pârâte, procese-verbale în care se consemnează starea în care se predă, respectiv preia acest bun. Astfel cum se observă din ambele procese-verbale de predare -primire, autoturismul a fost preluat de reclamantă şi a fost predat de aceasta cu aceleaşi dotări accesorii şi prezentând aceleaşi prejudicii estetice, respectiv zgârieturi.
În cauză au fost audiate martorele P.M.I. şi F.M., în calitate de foste angajate ale pârâtei, care au arătat că, la data angajării, reprezentanţii societăţii şi-au manifestat acordul verbal în sensul efectuării a circa 300 de km lunar în interes personal, iar în ceea ce priveşte situaţia reclamantei, pârâta a fost notificată că aceasta nu locuieşte în Cluj-Napoca şi că va face naveta cu autoturismul de serviciu, reprezentanţii societăţii neridicând nicio obiecţie. S-a mai arătat de către martore că nu era posibil ca zilnic să fie vizitaţi toţi clienţii de către reclamantă, aceasta având de acoperit un număr de 8 judeţe. În ceea ce priveşte deconturile, martorele au indicat că nu exista o procedură strictă privind deconturile, dar acestea se realizau la început de lună.
Privitor la targetul de vânzări, martora F.M. a învederat că nu a existat un target fixat întrucât trebuia ca angajaţii să îşi creeze un portofoliu de clienţi.
Martora P.M.I. a menţionat că în poziţia pe care a ocupat-o în societate, identică cu a reclamantei, nu avea dreptul de a opera cu chitanţe şi numerar şi că, la momentul la care şi-a dat demisia, i s-a comunicat că nu realizează punctaj de vânzări similar cu al reclamantei, care era apreciată.
În drept, instanţa a reţinut că, potrivit art. 78 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Conform art. 61 lit. a din Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.
Potrivit art. 62 alin. 2 din acelaşi act normativ, în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a, angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 247-252, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru răspunderea disciplinară.
În cauză, asupra motivului de nulitate absolută invocat de reclamantă, ca urmare a neindicării în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care apărările formulate de angajat au fost înlăturate, instanţa a constatat că pârâta s-a limitat să menţioneze că angajata sa, C.A.C., a trimis prin fax adresa nr. 352/17.08.2011 prin care a răspuns în scris la toate faptele care au făcut obiectul cercetării disciplinare, fără a depune niciun înscris în susţinerea apărării şi fără a solicita amânarea cercetării disciplinare pentru administrarea de probe.
Ori, instanţa a reţinut că pârâta avea obligaţia, independent de manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul de a nu se prezent la cercetarea disciplinară, de a analiza apărările acesteia, chiar şi în lipsa administrării de probe, cu atât mai mult cu cât, în cele 4 pagini de apărări formulate de aceasta se găsesc menţionate şi împrejurări de fapt cunoscute de pârâtă şi care rezultă din evidenţele acesteia.
Fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa a constatat că se impune în cauză anularea deciziei de concediere.
Instanţa a subliniat că, deşi o astfel de exigenţă legală poate părea excesivă, aceasta este justificată prin prisma asigurării salariatului unui drept efectiv la apărare, drept a cărui respectare să poată fi supus verificării instanţei. Ori, dacă nu se arată în cuprinsul deciziei de ce apărările salariatului au fost înlăturate, nu există certitudinea că
aceste apărări au fost verificate efectiv de către angajator, putându-se chiar presupune că certarea prealabilă nu şi-a atins scopul prevăzut de art. 251 alin. 4 din Codul muncii.
În ceea ce priveşte temeinicia faptelor reţinute în cuprinsul deciziei de concediere, instanţa a constatat că, privitor la abaterea imputată reclamantei constituind în aceea că nu a depus la timp deconturile de cheltuieli, scriptic exista în cuprinsul regulamentului de ordine interioară menţionată amănunţit procedura depunerii deconturilor de cheltuieli, însă, astfel cum reiese din declaraţiile martorelor, această procedură nu era clară angajaţilor şi era considerată ca nefiind strictă.
Mai mult însă, instanţa a constatat că însăşi societatea angajatoare nu a respectat procedura instituită prin regulamentul de ordine interioară, care prevede că, în situaţia în care deconturile ajung după data de 3 a lunii, acestea nu vor fi luate în considerare, fiind returnate expeditorilor, prevăzându-se totodată că cei care nu vor deconta în timp util vor fi şi penalizaţi cu 10% din salariul pentru luna în care s-au constatat astfel de abateri. Astfel, aceasta a tolerat în mod repetat depunerea cu întârziere chiar de către reclamantă a deconturilor de cheltuieli, fără a proceda la refuzul decontării acestora şi fără a proceda la sancţionarea disciplinară a acesteia.
Ori, în raport de această conduită a pârâtei, a fost întemeiată apărarea reclamantei în sensul că sancţionarea sa nu corespunde uzanţelor interne ale angajatorului, nefiind admisibil ca acesta să utilizeze dispoziţiile regulamentului de ordine interioară preferenţial sau temporar, eventual în scopul înlăturării unui angajat indezirabil, astfel că, sub acest aspect, pentru motivele arătate, decizia de concediere a apărut ca fiind lipsită de temeinicie.
Referitor la abaterea disciplinară reţinută în sarcina reclamantei C.A.C. constând în nerealizarea target-ului de vânzări, instanţa a constatat că, în cuprinsul contractului individual de muncă, a fost menţionată obligaţia generală de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului.
Potrivit fişei postului ocupat de reclamantă, aceasta avea ca obiectiv vizitarea permanentă a medicilor, farmaciştilor în vederea realizării targetelor şi promovării produselor firmei, fără ca, în cuprinsul acestui document să fie stabilit în mod expres un nivel al performanţelor de comenzi solicitat de angajator a fi atins.
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 lit. f din Codul muncii, angajatorul are, printre altele, dreptul de a stabili obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora. Astfel cum reiese din art. 132 şi art. 40 alin. 12 lit. b din acelaşi act normativ, normele de muncă se elaborează de angajator, care are totodată obligaţia de a asigura permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă.
Instanţa a reţinut că angajatorul nu a depus la dosar niciun înscris, comunicat angajaţilor, prin care li se impunea acestora, deci şi reclamantei, un anumit număr de comenzi sau o anumită valoare financiară a acestora. Deşi este real că între reclamantă şi superiorii acesteia au fost purtate discuţii privind atingerea unor anume obiective, aceste discuţii s-au realizat prin intermediul unor e-mail-uri, fără însă a se stabili clar în sarcina angajaţilor obligaţia de realizare a performanţelor de target, precum şi sancţiunile pe care aceştia le pot suporta în situaţia în care nu ating aceste performanţe.
Ori, în raport de aceste constatări, se impune concluzia că reclamanta nu avea stabilită clar şi fără echivoc obligaţia de a atinge un anumit target de vânzări, obligaţie
suficient determinată pentru ca aceasta, în calitatea sa de angajat, să fie în măsură să îşi ajusteze conduita pentru a atinge rezultatul aşteptat.
În ceea ce priveşte fapta de nerecuperare a soldurile scadente, instanţa a reţinut că reclamanta nu avea astfel de atribuţie expres prevăzută în contractul individual de muncă, în fişa postului sau în regulamentul de ordine interioară, întrucât, în cuprinsul acestor documente nu se face nicio referire de natură a conduce la concluzia că reclamanta putea şi chiar ar fi fost obligată a colecta debitele cuvenite societăţii pârâte. Mai mult, una dintre martorele audiate în cauză a arătat că nu aveau dreptul de a opera cu chitanţe şi numerar. Instanţa mai reţine, asupra acestui aspect că, deşi pârâta a răspuns la interogatoriu la întrebarea nr. 10, în sensul că reclamanta a avut în posesie un chitanţier până când societatea a stabilit ca modalitate unică plata prin ordin de plată, nu a făcut dovada predării către reclamantă a unui asemenea instrument de încasare sau a existenţei vreunui duplicat, obligatoriu potrivit reglementărilor contabile, a eventualelor chitanţe emise de reclamantă.
Pârâta invocă, în răspunsul său, că reclamanta avea obligaţia de a verifica onorarea comenzilor. Ori, deşi este real că există o astfel de obligaţie menţionată în fişa postului reclamantei, aceasta este formulată în sensul că angajata trebuie să transmită comenzile la depozite şi să urmărească onorarea acestora, astfel că instanţa reţine că interpretarea firească a acestei obligaţii a reclamantei nu este în sensul de a se asigura achitarea de către debitorii clienţi a comenzilor făcute de aceştia, ci de a se asigura de promptitudinea cu care societatea pârâtă onorează comenzile ce îi sunt adresate.
Instanţa a reţinut că, şi în ipoteza în care ar corespunde realităţii susţinerile pârâtei în sensul că reclamanta avea obligaţia recuperării creanţelor de la clienţii debitori, în acest scop susţinându-se că aceasta ar fi dispus de chitanţier, în cauză nu s-a probat că, deşi clienţii au dorit achitarea debitelor lor, reclamanta a refuzat încasarea sumelor de bani şi emiterea unei chitanţe cu privire la aceste sume.
Cât priveşte abaterea disciplinară de folosire în scop personal a autoturismului de serviciu în sensul efectuării zilnice de drumuri între Cluj-Napoca şi o localitate la aproximativ 15-20 km fără a anunţa compania, instanţa reţine că, din declaraţiile martorelor audiate în cauză a reieşit împrejurarea că reclamanta a anunţat conducerea societăţii, cu ocazia angajării, că locuieşte în afara municipiului Cluj-Napoca, fiind nevoită a face naveta, iar societatea pârâtă a fost de acord cu folosirea autoturismului de serviciu în acest scop.
Mai mult, astfel cum reiese din prevederile regulamentului de ordine interioară, interdicţia de folosire a autoturismului de serviciu în interes personal este relativă, întrucât, chiar în cuprinsul acestui regulament se menţionează că angajaţii pot folosi autoturismele în week-end-uri, de sărbători sau în vacanţe, cu acordul directorului general, acord pe care aceasta l-a avut, după cum învederează martorele.
Instanţa a reţinut că sunt, de asemenea, lipsite de temeinicie susţinerile pârâtei în ceea ce priveşte exploatarea necorespunzătoare a autoturismului, în raport de cuprinsul proceselor de predare primire întocmite între părţile litigiului de faţă, care nu relevă nicio defecţiune în plus a autovehiculului în cauză la momentul restituirii acestuia de către reclamantă pârâtei raportat la momentul preluării acestuia în vederea desfăşurării activităţii prevăzute în contractul individual de muncă.
Alegaţiile pârâtei privitoare la încălcarea normelor legale vizând limita maximă legală admisă de viteză pe tronsonul de drum sunt de asemenea lipsite de temeinicie, în
raport de împrejurarea că înscrisurile depuse în dovedirea acestei susţineri reprezintă doar informaţii stocate pentru pârâtă de o societate comercială cu profil de monitorizare a autovehiculelor prin sistemul GPS, care nu pot avea valoare probatorie în prezenta cauză, neconstituind înscrisuri autentice sau înscrisuri sub semnătură privată, în sensul legii.
Mai mult, instanţa a reţinut că obligaţia stabilită de regulamentul de ordine interioară asupra acestui aspect prevedea că autoturismul aparţinând pachetului de lucru al angajatului va fi condus numai de angajat în interes de serviciu, cu respectarea tuturor prevederilor în vigoare. Ori, în aplicarea prezumţiilor bunei-credinţe şi nevinovăţiei, o persoană care nu a fost sancţionată pentru încălcarea unor norme legale, este prezumată că nu a săvârşit nicio faptă antisocială prin care să aducă atingere acestor norme. Legiuitorul prevede, în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002, că faptele contravenţionale de încălcare a regimului legal de viteză se pot constata cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, iar în cauză, pârâta nu a probat că organele abilitate ale statului au stabilit că reclamanta şi-a încălcat obligaţiile legale în materia regimului legal de viteză, astfel că şi sub acest aspect, decizia de sancţionare disciplinară a reclamantei apare ca fiind arbitrară.
Privitor la încălcarea, de către reclamantă, a obligaţia de a vizita zilnic clienţii din portofoliu şi de a prezenta anumite produse clienţilor, instanţa constată că, în cuprinsul deciziei de concediere nr. 684/19.08.2011, nu s-a făcut nicio menţiune referitoare la reţinerea în sarcina reclamantei a săvârşirii şi a acestei abateri disciplinare, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 79 din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, se constată că nu se mai impune analiza acestor aspecte în cauză.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 682/08.08.2011 emisă de către pârâtă, a dispus reîncadrarea reclamantei în postul deţinut anterior emiterii deciziei şi a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data de 19.08.2011, dată de la care a solicitat reclamanta, şi până la reîncadrarea efectivă.
În baza art. 274 alin.1 C.proc.civ., având în vedere că în cauză a fost formulată de către reclamantă o cerere expresă în acest sens, iar pârâta este partea căzută în pretenţii, sa dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1240 de lei către reclamanta C.A.C. cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M.M. SRL Bucureşti, solicitând modificarea în tot a sentinţei prin respingerea acţiunii.
În motivare s-a arătat că faţă de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale în vigoare, legalitatea deciziei de concediere se raportează la două elemente esenţiale:
(i) Motivele de fapt sunt reglementate în mod detaliat prin decizia de concediere iar abaterile angajatei justifică decizia de concediere.
Societatea a analizat atitudinea generala a angajatei în desfăşurarea relaţiilor de munca, respectarea obligaţiilor sale menţionate în Contractul Individual de Munca, Fisa Postului şi Regulamentul de Organizare şi observarea atribuţiilor limitative aflate în sarcina acesteia; fiecare dintre abaterile constatate au fost verificate sub aspectul repetitiv al acestora şi, totodată, raportat la consecinţele produse. Concluzia a fost ca, raportat la prevederile incluse în mod expres în documentaţia interna a societăţii (comunicata
salariatei) şi a celei încheiate direct cu angajata, aceasta a încălcat cu intenţie indubitabila obligaţiile ce îi revin, atât în luna iunie cât şi în perioada anterioara.
(ii) Decizia de concediere îndeplineşte condiţiile legale stipulate de art. 61 lit. a din Codul Muncii şi conţine, în acord cu dispoziţiile art. 252 din Codul Muncii, toate elementele care compun motivarea de fapt şi de drept.
Contrar afirmaţiilor reţinute de către instanţa de fond în sensul ca decizia de concediere ar fi trebuit sa cuprindă menţiuni privind apărările formulate de către angajat, arată că aceasta din urma nu a fost prezenta la procedura de concediere, ignorând sub acest aspect convocarea transmisa de către societate. Or, raţiunea legii este aceea de a proteja angajatul atâta vreme cât şi acesta îşi exercita drepturile în acord cu prevederile legale.
II. Instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic afirmaţiilor martorilor audiaţi în cauza în contra documentaţiei necontestate, depuse la dosarul cauzei.
În condiţiile în care reclamanta a prezentat o situaţie contrara realităţii instanţei, respectiv ca acesteia nu i s-ar fi prezentat actele în baza cărora şi-a desfăşurat activitatea contractuala, societatea a depus la dosar toate înscrisurile care au stat la baza concedierii şi pe cele care au constituit documentaţia de angajare. Astfel, reclamanta a cunoscut toate drepturile sale şi limitările unor atare drepturi. Or, tocmai astfel de limitări au fost încălcate de către angajata si, ulterior, sancţionate de către societate.
În concret, nedepunerea la timp a deconturilor de cheltuieli, în sensul necomunicării pe data de 5 a fiecărei luni a modalităţii în care au fost cheltuiţi cei 2000 acordaţi de societate, a fost recunoscută chiar în cuprinsul contestaţiei.
Cât priveşte nerealizarea targetului de vânzări dat fiind ca nu a respectat limitele ariei geografice determinata în contractul individual de muncă, tribunalul în mod greşit a reţinut ca societatea nu i-ar fi stabilit angajatei targeturi clare pe fiecare luna de activitate; dimpotrivă, aceasta a fost în permanent informata cu privire la nivelul de atins în vânzări din culpa exclusiva a acesteia întrucât nu a respectat obligaţiile pe care şi le-a asumat prin semnarea contractului de munca.
Independent de susţinerile martorilor, actele de angajare semnate şi însuşite de către contestatoare stabileau în mod clar interdicţia privind utilizarea autoturism ului în scop personal. Or, aceasta a parcurs zilnic 16 km pe zi, fără să înştiinţeze reprezentanţii societăţii şi fără să solicite acordul acestora, aspect care constituie o încălcare a Regulamentului de ordine interioara al societăţii.
Instanţa de fond a încălcat dreptul de apărare al societăţii, garantat de Constituţie şi de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, înlăturând toate susţinerile acesteia şi lipsind de efecte actele comune însuşite de angajata prin aplicarea de prezumţii ilogice şi menţinerea unor mărturii care nu lămuresc cu nimic situaţia de fapt şi nu respectă realitatea rezultată din documente.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.
În mod corect prima instanţă a stabilit că decizia a fost data cu nerespectarea prevederilor art. 252 alin. 2 Codul muncii, deoarece intimata nu a ţinut seama de apărările formulate de către angajată, prin memoriul de 4 pagini de apărări formulate faţă de convocator. Absenţa fizică a angajatei din cadrul cercetării disciplinare s-a datorat
distanţei şi costurilor de deplasare de la Cluj spre Bucureşti şi retur, societatea nedecontând aceste costuri.
Declaraţiilor de martori audiaţi în cauză nu sunt deloc contradictorii cu înscrisurile depuse în probaţiune de către pârâtă, ci le completează.
Din întregul probatoriu administrat (interogatorii, înscrisuri, declaraţii de martori) a reieşit că:
1. societatea nu a stabilit nici un fel de criterii de performanţă faţă de reclamantă, respectiv nivel minim de vânzări la care să se raporteze activitatea profesională sau nivelul de salarizare al acesteia;
2. folosinţa maşinii încredinţate angajatei de către societate s-a realizat corect, strict în interes de serviciu, iar deplasările pe teritoriul desemnat reclamantei s-a realizat de la domiciliul acesteia, care este la 8 km de centrul oraşului Cluj-Napoca, deci nu se poate reţine o exploatare în interes personal a maşinii de către reclamantă; nu se poate lua ca reper locul de muncă al angajatei, ca fiind o adresă concretă din Cluj-Napoca, deoarece societatea nu a avut un punct de lucru sau orice structură de funcţionare în Cluj-Napoca;
3. acuzaţia că angajata nu şi-a vizitat zilnic toţi clienţii este neîntemeiată, fiind fizic imposibil ca orice angajat să acopere zilnic întregul teritoriu al celor 8 judeţe, iar această frecvenţă zilnică este contrazisă chiar de actele interne depuse de către intimată; în plus, corect a observat tribunalul că în cuprinsul deciziei de sancţionare nu s-a făcut nici o menţiune privind o asemenea faptă;
4. nedepunerea la timp a deconturilor este nesusţinută de probele administrate: din intervalul calendaristic analizat, singura lună în care decontul s-a depus cu întârziere a fost luna iunie 2011, pentru care documentele justificative s-au transmis la 19.07.2011, iar pentru acest unic episod, sancţiunea prevăzută chiar de angajator era neluarea în considerare a acestora şi o penalitate de 10% din salariul lunii respective;
5. obligaţia de recuperare a soldurilor, prezumat nerespectată de către reclamantă, a fost în mod corect înlăturată de către prima instanţă, de vreme ce angajata nu avea asemenea atribuţii de serviciu, potrivit chiar fişei postului depusă de către intimată.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este întemeiat şi urmează a fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere.
Se constată, în aceste sens, temeinicia motivelor de recurs vizând atât legalitatea deciziei de concediere din punctul de vedere al conţinutului acesteia, cât şi temeinicia acestei decizii.
Astfel, raportat la reţinerea tribunalului privitoare la absenţa din decizia de concediere a motivelor pentru care apărările formulate de angajat au fost înlăturate, Curtea constată că textul de lege pe care s-a întemeiat (art. 252 alin. 2 lit. c) Codul muncii) cuprinde două teze: cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul s-a prezentat la convocarea făcută în vederea desfăşurării cercetării disciplinare şi a formulat apărări, trebuie arătate în decizia de sancţionare motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate, şi cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul nu s-a prezentat la convocarea făcută, trebuie arătate motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea.
Art. 251 alin. 3 Codul muncii stipulează că neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. 2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Prin urmare, susţine recurenta, în condiţiile în care contestatoarea nu s-a prezentat la convocarea făcută pentru cercetarea disciplinară, nici angajatorul nu avea obligaţia de a cuprinde în decizia de sancţionare motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Modul în care au procedat părţile este diferit de cel reglementat prin lege, în sensul că s-a purtat un dialog scris între părţi, convocatorul cuprinzând precizarea faptelor considerate abateri disciplinare, la care angajata a răspuns iniţial printr-o solicitare de detalii cu privire la aceste fapte (filele 17-18 dosar fond) la care i s-a răspuns pe larg de către angajator (filele 19-22 dosar fond), după care angajata a trimis un răspuns la convocarea disciplinară prealabilă (filele 23-28 dosar fond), prin care practic şi-a formulat apărările faţă de cercetarea prealabilă, fără a se mai prezenta în persoană la cercetare.
Arată intimata contestatoare că nu a dorit să mai suporte cheltuielile ocazionate de o deplasare la Bucureşti pentru cercetarea disciplinară, societatea nedecontând costurile.
Or, acesta în sine, fără alte determinări, nu este un motiv obiectiv care să justifice absenţa angajatului de la cercetarea disciplinară şi să impună totuşi angajatorului derularea cercetării prealabile.
Ca atare, devine aplicabilă teza a II-a a art. 252 alin. 2 lit. c) Codul muncii, conform căreia în cuprinsul deciziei de sancţionare trebuie arătate motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea, ceea ce decizia contestată cuprinde: se arată în clar că angajata nu s-a prezentat în faţa comisiei de disciplină, deşi a fost legal convocată şi i-au fost comunicate, în termenul solicitat de aceasta, precizările solicitate prin adresa nr. 347/11.08.2011.
Faptul că au fost trimise în cuprinsul unui înscris apărările punctuale făcute de angajat faţă de faptele ce i s-au imputat nu poate conduce la extinderea motivelor de nulitate absolută prevăzute de art. 252 alin. 2 raportat la art. 251 alin. 3 şi 4 Codul muncii.
Ca atare, se constată că decizia de sancţionare atacată este legală, cuprinzând toate elementele impuse de lege.
În plus, se constată că, de altfel, angajatorul a şi expus, în decizia de concediere emisă, motivele pentru care a înlăturat apărările formulate prin înscris de către angajata sa. Astfel, constatând că „la data şi ora stabilite pentru cercetarea disciplinară, C.A.C. a trimis prin fax adresa nr. 352/17.08.2011 prin care a răspuns în scris la toate faptele care au făcut obiectul cercetării disciplinare”, angajatorul îşi dezvăluie motivele pentru care apreciază că nu sunt întemeiate aceste apărări: anume, că trimiterea punctului de vedere al reclamantei vis a vis de cercetarea disciplinară s-a făcut „fără a depune niciun înscris în susţinerea apărării şi fără a solicita amânarea cercetării disciplinare pentru administrarea de probe”. Cu alte cuvinte, s-au considerat neprobate susţinerile făcute de contestatoare în acest înscris cu rol de apărare faţă de cercetarea disciplinară.
Prin urmare, nici chiar în ipoteza în care angajata ar fi formulat aceste apărări prezentă fiind la cercetarea disciplinară, nu s-ar fi putut constata nulitatea absolută a deciziei de concediere pentru motivul invocat prin contestaţie, fiind indicat, chiar dacă nu în termeni consacraţi, motivul pentru care (întemeiat sau nu, ceea ce se verifică odată cu cercetarea temeiniciei sancţionării) au fost înlăturate apărările angajatei.
Din punctul de vedere al temeiniciei sancţionării, Curtea constată că dintre cele cinci abateri de la disciplina muncii reţinute în sarcina reclamantei intimate, cea mai importantă este cea vizând nerealizarea target-ului de vânzări.
Celelalte abateri, aşa cum corect a reţinut tribunalul, nu se confirmă (este vorba despre nerecuperarea soldurilor scadente, folosirea autoturismului de serviciu în interes personal, respectiv exploatarea necorespunzătoare a autoturismului), sau nu prezintă o gravitate suficientă pentru a justifica sancţiunea aplicată (cazul netransmiterii la timp a deconturilor de cheltuieli pentru luna iunie 2011), fiind în mod evident reţinute de angajator în încercarea de a contura o gravitate mai mare a conduitei culpabile a angajatei.
Cu privire la fapta constând din nerealizarea target-ului de vânzări, tribunalul a reţinut faptul că angajatorul nu ar fi depus la dosar niciun înscris, comunicat angajatei, prin care să i se impună un anumit număr de comenzi sau o anumită valoare financiară a acestora, deşi, reţine tribunalul, între reclamantă şi superiorii acesteia au fost purtate discuţii privind atingerea unor anume obiective prin intermediul unor e-mail-uri, fără însă a se stabili clar obligaţia de realizare a performanţelor de target şi sancţiunile pe care le poate suporta dacă nu le atinge.
Curtea notează că din schimbul de scrisori electronice dintre părţi se poate contura atât caracterul obligatoriu al target-urilor, cât şi caracterul cert sub raport valoric al acestora. Astfel, în e-mail-ul trimis contestatoarei de către angajator la data de 6 mai 201 se cere angajatei să propună varianta care i se pare realizabilă „cu condiţia să se realizeze neapărat valoric”, după ce în scrisoarea din 4 mai 2011 îi fusese trimis target-ul pentru luna mai, cu specificarea: „sunt convins că luna asta îl şi facem”.
Un alt e-mail din luna ianuarie 2011 conţine îndemnul din partea angajatorului: „colegi! Implicaţi-vă serios şi responsabil în realizarea targetelor!”, iar altul, pe cel de a se mobiliza cu tot efortul şi seriozitatea pentru îndeplinirea targetului. Într-un e-mail din 5 iulie 2011, i se spune contestatoarei că „astea sunt cifrele minime pentru luna iulie. Targetul valoric, targetul pe Full Fast şi Condrotide sunt obligatorii, pentru celelalte e OK o variaţie de 30 %”.
În decizia de concediere se reţine că din targetul valoric de 37687 lei pentru luna mai, contestatoarea a realizat 9537 lei, nefiind realizat nici targetul de 23021 lei pe care contestatoarea a arătat în aprilie 2011 că îl poate realiza, ci realizând doar vânzări în cuantum de 15755 lei, iar din cel de 43793 lei pentru luna iulie 2011, a realizat doar 5354 lei, în condiţiile în care salariul brut al acesteia era de 5000 lei lunar.
Punctul de vedere al contestatoarei cu privire la această abatere disciplinară este enunţat în răspunsul scris la convocarea la cercetarea disciplinară, arătându-se că obligaţia de serviciu indicată este una de diligenţă, iar nu de rezultat, cu atât mai mult cu cât salariul a fost stabilit în cuantum fix, iar nu în funcţie de realizarea target-ului. Se mai arată că vânzările pe luna aprilie au fost de 20854 lei, în condiţiile în care în luna aprilie a fost şi vacanţa de Paşti. Se mai arată că produsele din portofoliul M.M. fiind de inovaţie pentru piaţa farmaceutică, au nevoie de recomandare şi aplicare a personalului medical, sens în care a depus referate pentru achiziţie la anumite spitale.
Nu sunt însă explicitate nerealizările de target pentru lunile mai şi iulie 2011.
Curtea constată că nu poate fi reţinută teza caracterului acestei obligaţii ca fiind de diligenţă, iar nu de rezultat, în condiţiile în care din corespondenţa electronică depusă la dosar reiese tocmai contrariul, deci caracterul obligatoriu al acestor realizări valorice.
Pe de altă parte, nerealizarea targetului trebuie privită în contextul în care activitatea angajatorului este una lucrativă, menită a realiza profit, or dacă angajaţii nu produc, prin desfăşurarea activităţii profesionale, un plus de valoare (cu alte cuvinte, nu acoperă costurile întreprinderii şi să permită formarea profitului), împrejurarea este suficient de gravă pentru a justifica măsura concedierii.
Ca atare, constatând că singură, această abatere face să fie temeinică decizia contestată, Curtea urmează a admite recursul şi a modifica sentinţa în sensul respingerii contestaţiei, omiţând, ca fiind superfluu, a cerceta pe larg chestiunile legate de celelalte abateri reţinute în sarcina contestatoarei.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
