– Codul muncii: art. 157 alin. 2
– Legea nr. 130/1996: art. 8, art. 12 şi art. 24 alin. 1
– Contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008): art. 45
Deşi contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008) nu este nul (în principiu) el nu constituie temei legal pentru drepturile solicitate de către reclamanţi, întrucât nu există nici o dispoziţie legală în vigoare la data formulării acţiunii care să stabilească un drept la sporul de fidelitate şi respectiv de suprasolicitare neuropsihică.
în lipsa unor asemenea dispoziţii, aplicarea art. 45 din contractul colectiv de muncă nu este posibilă, întrucât acest contract-cadm prevede pentru bugetari, existenţa unor legi speciale de salarizare, care să le reglementeze drepturile solicitate.
în acelaşi sens a fost reglementată salarizarea şi prin art. 157 din Codul muncii, care prevede în alin. 2, că sistemul de salarizare pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice, finanţate integral sau majoritar de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
(Decizia nr. 119>2fK din 12 mai 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 2 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de către reclamanţi împotriva pârâţilor Opera Maghiară de Stat Cluj-Napoca şi Ministerul Culturii şi , pârâţii fiind obligaţi să plătească reclamanţilor contravaloarea sporului de 15% pentru vechime neîntreruptă mai mare de 10 ani, începând cu data de 08.02.2006 şi pe toată durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură cultură.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi judecând pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor în principal faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondată.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate de pârât Curtea reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată s-a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Culturii şi Cultelor şi Opera Maghiară de Stat Cluj-Napoca la plata unor drepturi salariale reprezentând spor de vechime.
Temeiul acţiunii îl reprezintă contractul colectiv de muncă pe ramură – cultură, încheiat de sindicatele reprezentative şi Ministerul Culturii şi Cultelor, publicat în M. Of., Partea a V-a, nr. 5/4 aprilie 2006, mai precis capitolul IV al contractului respectiv art. 44 şi următoarele, unde este reglementată salarizarea şi alte drepturi salariale.
Potrivit art. 44 alin. 1, anterior indicat, pentru prestată în condiţiile prevăzute de contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă, indiferent de natura instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, salariul cuprinde salariul de bază, adaosurile, sporurile, indexările ulterioare şi alte drepturi de natură salarială, în limitele şi în condiţiile legii.
în legătură cu sporurile, art. 45 din CCM arată că acestea se acordă în condiţiile legii şi sunt cele enumerate sub literele a)-q).
între aceste sporuri, la litera f) se regăseşte sporul de vechime de 15% pentru personalul cu o vechime neîntreruptă de 10 ani în oricare dintre instituţiile de cultură, conform prevederilor legale.
Dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură de cultură în principiu nu sunt lovite de nulitate, apărarea formulată de pârâtă în acest sens fiind nefondată. Astfel, este adevărat că, în conformitate cu art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate, iar conform art. 12 din aceeaşi lege contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare dar nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Dar, aşa cum rezultă din partea introductivă a CCM pe ramură cultură, acesta a fost încheiat de mai multe federaţii sindicale cu patronatul (Ministerul Culturii şi Cultelor), ce cuprind membrii cu diverse activităţi, printre care pot fi categorii care, în prezent, sau pe viitor (în intervalul pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă) să aibă reglementate, prin legi generale, unul sau mai multe din sporurile cuprinse în art. 45.
Aşadar, deşi contractul colectiv de muncă pe ramura cultură (pe anii 2006-2008) nu este nul (în principiu) el nu constituie temei legal pentru drepturile solicitate de către reclamanţi.
Aceasta întrucât nu există nicio dispoziţie legală în vigoare la data formulării acţiunii care să stabilească în favoarea categoriei sociale din care fac parte membri sindicatului reclamant drept la sporul de fidelitate şi respectiv de suprasolicitare neuropsihică.
în lipsa unor asemenea dispoziţii, aplicarea art. 45 din CCM nu este posibilă, întrucât, acest contract cadru prevede, pentru bugetari, existenţa unor legi speciale de salarizare, care să reglementeze drepturile solicitate.
în acelaşi sens a fost reglementată salarizarea şi prin art. 157 C. muncii, care prevede în alin. 2 că sistemul de salarizare pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice, finanţate integral sau majoritar de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Dispoziţiile art. 151 din O G. nr. 21/2007 astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 353/2007 intră în vigoare abia la data de 01 septembrie 2008, potrivit art. II din Legea nr. 353/2007, prin urmare un astfel de temei legal, care nu a fost pus în discuţie la fondul cauzei, va putea fi invocat doar pentru o perioadă ulterioară acestei date, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi fără schimbarea cauzei juridice a acţiunii în recurs.
Faţă de argumentele mai sus reţinute se constată că acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal, iar sentinţa prin care a fost admisă, este netemeinică, privită prin prisma art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Recursul pârâtului va fi prin urmare admis în parte, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 C. pr. civ. şi urmează a se modifica sentinţa în parte sentinţa în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii, menţinând soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere calitatea de ordonator de credite a pârâtului. (Judecător loan Daniel Chiş)
