Actul adiţional reprezintă un acord între părţile care au încheiat un contract, prin care acestea convin asupra modificării sau completării ulterioare a acestuia.
Actul adiţional reprezintă un acord între părţile care au încheiat un contract, prin care acestea convin asupra modificării sau completării ulterioare a acestuia.
în consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile art.268 al.1 lit. d) Codul Muncii, cererea pentru anularea actului adiţional la contractul individual de muncă poate fi formulată pe toată durata existenţei contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 3970 din data de 26 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj -Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 3755/63/2012, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta M. R. în contradictoriu cu pârâta D.S.P. D. prin care se solicitate constatarea nulităţii actului adiţional nr.77/14.02.2011 şi obligarea la încheierea unui contract individual de muncă.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
La dosarul cauzei există notificarea nr. 8771/31 august 2010, prin care salariata este informată asupra viitoarelor raporturi de muncă dintre părţi şi i se solicita acordul (consimţământul) asupra acestor raporturi, iar în lipsa acordului este avizată asupra riscului concedierii.
Acordul a fost dat la 29.09.2010, printr-un înscris olograf.
Acţiunea introdusă la data de 28.03.2012 depăşeşte cu mult termenul prevăzut de art. 268 din lege.
Susţinerile reclamantei formulate prin cererea introductivă grevate pe ideea că transformarea postului din post de funcţionar public în post de personal contractual ” a fost posibil datorită lipsei contractului individual de muncă întrucât salariaţii necunoscând prevederile şi clauzele contractului 9ndividual de muncă, nu au putut să aprecieze nici corectitudinea încadrării şi nici corectitudinea salarizării lor prin acte adiţionale” vor fi înlăturate deoarece, dacă aceste fapte şi împrejurări ar fi fost reale, cu atât mai mult salariatul ar fi făcut demersurile necesare pentru intrarea în legalitate în termenul prevăzut de lege
Pe de altă parte, s-a invocat lipsa contractului individual de muncă preexistent.
Dimpotrivă, pârâta, prin întâmpinare face vorbire despre contractul individual de muncă încheiat încă din anul 1990, care a fost suspendat în anul 2000, când salariata contractuală a devenit funcţionar public. Susţinerile pârâtei nu au fost contrazise de către reclamantă nici în tot, nici în parte. Toate aceste împrejurări conturează justeţea excepţiei tardivităţii invocate de pârâtă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 40 alin 1 din Codul muncii, “angajatorul are, în principal următoarele drepturi: a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;…f)să stabilească obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora”
Dacă în anul 2000, acelaşi angajator a găsit de cuviinţă ca postul reclamantei să fie transformat în post de funcţionar public, acelaşi angajator, în funcţie de propriile interese, în anul 2010, va schimba natura postului din post de funcţionar public în post încadrat cu personal contractual, această posibilitate operând ca şi un drept exclusiv al angajatorului, drept prevăzut de lege.
În fapt, exercitarea acestui drept s-a concretizat prin încheierea actului adiţional la vechiul contract individual de muncă, a cărui suspendare operată în anul 2000 a încetat.
Într-o altă ordine de idei, reclamanta a invocat violenţa, ca şi viciu de consimţământ în manifestarea acordului de a trece pe un post contractual.
În cazul contractului individual de muncă, consimţământul presupune, în primul rând, că fiecare dintre părţi trebuie să-şi exprime în mod valabil, neechivoc şi în deplină cunoştinţă de cauză, voinţa ei de a contracta şi, în al doilea rând, să se realizeze acordul de voinţă al lor, în vederea încheierii valabile a contractului.
Contractul individual de muncă, având un caracter consensual, se consideră încheiat “solo consensu” la data realizării acordului de voinţă al părţilor, chiar dacă înscrisul probator s-a întocmit ulterior.
Din această perspectivă, chiar dacă nu s-ar fi întocmit un act adiţional la contractul individual de muncă, derularea raporturilor de muncă constând în prestarea muncii şi încasarea salariului, ar fi fost valabile pe deplin, ca şi consecinţă a caracterului consensual al contractului
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele două condiţii: să fie determinată pentru încheierea actului juridic; să fie injust (ilicită, nelegitimă).
Problema violenţei, ca viciu de consimţământ la încheierea contractului de muncă, se pune numai teoretic, deoarece, la stabilirea unui raport juridic de muncă, în fapt, nu se pot întâlnii cazuri de violenţă.
Este adevărat că notificarea trimisă salariatei reclamante cuprinde menţiunea “în cazul în care nu vă veţi manifesta consimţământul cu privire la noul loc de muncă, conducerea va dispune concedierea”
Această menţiune nu este determinantă pentru încheierea actului juridic şi, în consecinţă, nu contează ca şi act de violenţă din considerentele care justifică notificarea rezultând că atitudinea angajatorului este impusă de Ordine ale Ministrului Sănătăţii care au confirmat o nouă Organigramă şi un nou Stat de funcţii, cu excluderea posturilor ce se ocupă de funcţionari publici.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă M. R., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea recursului, a arătat că prin cererea precizată a solicitat instanţei de fond să constate nulitatea Actului adiţional nr.77/14.02.2011 şi să oblige intimata pârâtă D. S. P. D. să-i întocmească retroactiv un contract individual de muncă şi un nou act adiţional, deoarece acesta a fost întocmit şi semnat după ce consimţământul său a fost viciat de violenţa produsă ca urmare a ameninţării explicite cu concedierea exprimată de angajator, prin Notificarea nr. 8771/31.08.2010 şi pe de altă parte, pe faptul că respectivul act adiţional nu menţionează contractul individual de muncă pe care îl modifică.
A susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea atât pe excepţia tardivităţii invocată de intimată cât şi pe fond, hotărârea pronunţată fiind vădit neîntemeiată şi nelegală.
Deşi primul capăt de cerere a fost constatarea nulităţii actului adiţional, instanţa a considerat cererea ca fiind o contestaţie la decizia unilaterală a angajatorului şi a respins cererea pe excepţia tardivităţii, invocând prevederile art.268 alin. l din Codul muncii, fără să ţină cont că la punctul 3 din răspunsul la întâmpinare a arătat că, potrivit art.211, litera b) din Legea nr.62/2011, constatarea nulităţii unui contract de muncă poate fi cerută pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică. Din acest motiv, a considerat că, cel puţin, sub aspectul admiterii excepţiei tardivităţii cererii, hotărârea atacată este vădit şi dovedit neîntemeiată.
Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la motivaţia în drept a cererii şi anume, dacă prevederile art.57, alin.7 din Codul muncii sunt aplicabile în speţă. Nefăcând nicio referire la acest text de lege, instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept stabilit de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din aceste motive, a considerat că prezenta cauză trebuie reexaminată sub toate aspectele, în baza art.3041 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, hotărârea este nelegală şi netemeinică, având în vedere următoarele aspecte:
Instanţa de fond a perceput în mod eronat motivele pentru care a solicitat constatarea nulităţii actului adiţional. Astfel, în penultimul aliniat al paginii a 3-a a hotărârii s-a reţinut că s-a arătat în cererea de chemare în judecată că „transformarea postului din post de funcţionar public în post de personal contractual a fost posibilă datorită lipsei contractului individual de muncă”. În realitate, a arătat că prin nerespectarea prevederii din Adresa Ministerului Sănătăţii nr.50145/11.10.2010, s-au produs discriminări în ceea ce priveşte salarizarea între foştii funcţionari publici transformaţi în personal contractual şi personalul contractual existent încadrat pe aceleaşi posturi şi cu aceleaşi gradaţii şi că acest fapt a fost posibil datorită neîndeplinirii de către D.S.P. D. a obligaţiei legale de a întocmi contracte individuale de muncă salariaţilor transformaţi în personal contractual. Datorită acestei percepţii greşite, instanţa a înlăturat susţinerile sale, considerându-le ca fiind nereale şi fără să mai analizeze temeinicia acestora. A considerat că, în virtutea principiului rolului activ, instanţa avea obligaţia să verifice dacă aceste susţineri sunt reale şi întemeiate şi să le înlăture numai dacă ar fi constatat netemeinicia acestora;
Cu privire la lipsa unui contract individual de muncă valabil încheiat instanţa a afirmat fără nici un temei că „pârâta face vorbire despre un contract individual de muncă încheiat în anul 1990 şi suspendat în anul 2000″. În realitate, contractul de muncă încheiat în anul 1990 a încetat în anul 2000, când a fost numită pe funcţia publică de consilier. Acest contract nu a fost suspendat, aşa cum a afirmat intimata şi cum reţinut şi instanţa de fond, întrucât nu putea să fie în acelaşi timp funcţionar public încadrat pe baza raportului de serviciu şi să aibă şi contractul de muncă suspendat. Cu privire la acest aspect, instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel, deşi la punctul 2, litera b) din răspunsul la întâmpinare, a solicitat ca instanţa să pună în vedere pârâtei să depună la dosar decizia de suspendare a contractului respectiv şi pe cea de încetare a suspendării. A considerat, de asemenea, că şi prin nesoluţionarea acestei cereri de probatoriu, instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, potrivit art.272 din Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacată şi reţinerea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii cererii, constatarea nulităţii actului adiţional nr.77/14.02.2011 şi să fie obligată pârâta intimată să-i întocmească un contract individual de muncă începând cu data de 01.10.2010 şi un act adiţional la acesta începând cu data de 01.01.2011, iar în subsidiar, a solicitat să se caseze sentinţa şi să se trimită cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art.304 punctele 7 şi 9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.
Recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii acţiunii invocată de pârâta intimată, Curtea constată :
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea actului adiţional nr.77/14.02.2011.
Astfel,modificările sau completările aduse prin actul adiţional devin clauze ale contractului de muncă.
Potrivit art.268 al. 1 lit. d Codul Muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Cum în cauză s-a solicitat anularea actului adiţional nr.77/14.02.2011, în perioada în care acesta se aplica, faţă de dispoziţiile art. 268 al 1 lit. d Codul Muncii, Curtea constată că acţiunea nu a fost formulată tardiv, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei Curtea reţine :
Prin actul adiţional nr.77/14.02.2011 a cărui anulare se solicită, pârâta intimată a dispus că începând cu data de 1 ianuarie 2011 se modifică funcţia reclamantei şi salariul de bază.
Prin actul a cărărui anulare se solicită nu se menţionează care este contractul individual de muncă ale cărui clauze se modifică astfel.
Susţinerea intimatei, reţinută şi de instanţa de fond, în sensul că, la momentul trecerii reclamantei pe funcţia contractuală au continuat efectele contractului de muncă încheiat iniţial la 1.10.1990 este neîntemeiată .
În anul 2000, reclamanta a devenit funcţionar public, în această funcţie raporturile de serviciu exercitându-se pe baza actului administrativ de numire emis în condiţiile legii.
Numirea ca şi funcţionar public nu reprezintă o cauză de suspendare a contractului individual de muncă,aceasta neputând fi asimilată cu nici una din cele enumerate de dispoziţiile art.49-54 Codul Muncii.
În plus, prin actul adiţional contestat a fost modificată funcţia reclamantei din medic primar gradaţia 5 şi nu din medic secundar igienă cum aceasta era încadrată prin contractul de muncă încheiat în 1990,invocat de intimată.
Potrivit art.278 codul Muncii, dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
Conform art.948 codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt :capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Faţă de cele menţionate anterior, Curtea constată că actul adiţional 77/14.02.2011 este lipsit de obiect, având în vedere că nu există un contract individual de muncă căruia să i se aducă modificări prin clauzele sale.
În plus, în ceea ce priveşte consimţământul reclamantei, se constată că nici acesta nu a fost exprimat în mod valabil.
Actul adiţional presupune un acord al părţilor cu privire la modificarea sau completarea unui contract.
Reclamanta şi-a exprimat consimţământul la data de 29.09.2010 prin înscrisul olograf reţinut şi de instanţa de fond, însă nu cu privire la cele consemnate în actul adiţional 77/2011 ci pentru trecerea pe funcţia contractuală de medic primar igienă.
Actul adiţional nr.77 /14.02.2011 a fost semnat de către reclamanta contestatoare în data de 23.03.2011,în sensul că a primit un exemplar.
Astfel actul adiţional nr.77/2011 a fost emis, nu ca un acord al părţilor ci ca o decizie unilaterală a angajatorului de modificare cu caracter definitiv a clauzelor privind funcţia şi salariul.
O dovadă în acest sens este de altfel şi faptul că în cuprinsul actului respectiv se consemnează dreptul de contestaţie pe care îl are reclamanta.
Faţă de aceste motive, se constată că cererea reclamantei privind anularea actului adiţional 77/14.02.2011 este întemeiată.
Statutul de funcţionar public al reclamantei al cărui regim este consacrat de legea 188/1999 a fost schimbat prin decizia 157/25.11.2010, când s-a suprimat raportul de serviciu în favoarea unui raport contractual, fără însă ca între părţi să se fi perfectat un contract de muncă individual.
Cum potrivit art.16 Codul Muncii, angajatorul are obligaţia de a încheia în scris contract individual de muncă, în baza consimţământului părţilor, obligaţie pe care intimata nu şi-a îndeplinit-o, Curtea apreciază că şi cererea privind perfectarea acestui contract în condiţiile legii, începând cu data de 1.10.2010 este întemeiată.
Faţă de aceste motive, în baza art.312 cod procedură civilă Curtea a admis recursul,a modificat sentinţa în sensul că a admis acţiunea, a anulat actul adiţional nr.77/14.02.2011 şi a obligat pârâta la încheierea contractului individual de muncă potrivit art.16 Codul Muncii.
(Decizia civilă nr.10798/13.11.2012 – Secţia I Civilă, judecător Lăloianu Lucia Mariana)
