Pe perioada concediului de odihna, salariatul beneficiaza de toate drepturile prevazute pentru calitatea sa de salariat iar legiuitorul nu a prevazut suspendarea contractului pe perioada concediului de odihna chiar daca efectuarea acestuia este obligatorie conform art. 139 alin.1 din Codul muncii.
În afara de cazurile de suspendare prevazute de legiuitor nu pot fi avute în vedere si alte situatii si nici nu pot fi combinate dispozitiile de la suspendarea de drept cu cele care se refera la suspendarea prin acordul partilor deoarece s-ar adauga la lege, ceea ce nu este posibil.
În afara de cazurile de suspendare prevazute de legiuitor nu pot fi avute în vedere si alte situatii si nici nu pot fi combinate dispozitiile de la suspendarea de drept cu cele care se refera la suspendarea prin acordul partilor deoarece s-ar adauga la lege, ceea ce nu este posibil.
Mai mult decât atat, desi Codul muncii nu prevede dispozitii de procedura cu privire la suspendarea contractului individual de munca, în toate cazurile este util ca angajatorul sa emita o decizie prin care sa dispuna suspendarea sau sa constate existenta unei cauze de suspendare, sa precizeze temeiul legal si durata suspendarii.
Prin urmare, pe perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihna, nu a intervenit o suspendare a contractului individual de munca al acestuia, astfel ca nici termenul de preaviz la care era indreptatit nu a fost suspendat, conform art. 73 alin.3 din Codul muncii, acesta fiind implinit la data la care s-a dispus desfacerea contractului de munca.
Art. 54, art. 139 alin. 1 Codul muncii
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 8634/212/2009, reclamantul C.I. a chemat în judecata pe pârâta P.B.R. SA, solicitând sa se constate nulitatea absoluta/anularea deciziei de concediere nr.1588/2009, ca nelegala si netemeinica; repunerea partilor în situatia anterioara si obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantului in functia detinuta anterior concedierii; obligarea pârâtei la plata de despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data emiterii deciziei contestate si pâna la data reintegrarii efective, precum plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentinta civila nr. 3063/20.05.2011, Tribunalul Constanta a admis cererea reclamantului C.I. a dispus anularea Deciziei nr. 1588/23.07.2009 emisa de S.C. P.B.R. S.A. a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului C.I. în functia detinuta anterior concedierii si la plata de despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 24.07.2009 si pâna la reintegrarea efectiva în functie.
A fost obligata pârâta la plata catre reclamant a sumei de 4.760 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a dispune astfel, prima instanta a retinut urmatoarele aspecte:
Reclamantul C.I. a fost angajat în cadrul P.B.R. S.A. în perioada 01.09.2007 – 24.09.2009, pe postul de “manager relatii cu clientii bancii în cadrul Directiei Corporate”,
În data de 11.05.2009, unitatea angajatoare a emis adresa intitulata ,,Preaviz” nr. 1062, prin care reclamantul este notificat în legatura cu desfiintarea postului pe care îl detinea în cadrul Directiei Corporate aferent functiei de manager relatii clienti, pentru motive care nu tin de persoana salariatului, urmând ca la expirarea perioadei de preaviz, de 20 de zile lucratoare, sa fie concediat în conformitate cu dispozitiile art. 65 si art. 66 din Codul muncii.
Prin decizia nr. 1588/23.07.2009, a directorului general al companiei, s-a dispus concedierea reclamantului în temeiul art. 65 si art.66 Codul muncii, motivele încetarii contractului individual de munca din initiativa angajatorului fiind generate de faptul ca ,,afacerile tranzactionate cu clientii persoane juridice din România au cunoscut deteriorari accentuate, volumul de credite acordate clientilor mari este limitat la nivelul bazei actuale si nu se mai dezvolta precum si de faptul ca, activitatea de relationare în teritoriu cu clientii persoane juridice s-a reorganizat prin comasarea celor sase centre regionale existente la nivelul Directiei Corporate, în trei centre regionale în cadrul aceleiasi directii.
În cuprinsul deciziei contestate este mentionata Decizia Comitetului de Directie al P.B.R. SA nr.1/28.04.2009 prin care s-a decis comasarea centrelor regionale.
Dintre criticile formulate de reclamant cu privire la aceasta decizie, instanta de fond a retinut-o pe cea care se refera la faptul ca masura concedierii a fost dispusa mai înainte de împlinirea termenului de preaviz, fiind nesocotite dispozitiile art. 73 Codul muncii.
În fapt, termenul de preaviz de 20 zile lucratoare la care este îndreptatit reclamantul a început sa curga la data de 13.05.2009 – data comunicarii adresei intitulata ,, Preaviz”, iar raporturile de munca au încetat la data de 24.07.2009.
În intervalul de timp cuprins între 13.05.2009 si 24.07.2009, reclamantul s-a aflat în concediu pentru incapacitate temporara de munca, si în concediu legal de odihna în perioada 10.07.2009 – 23.07.2009.
Potrivit art. 73 alin.(3) C.muncii ,,în situatia în care în perioada de preaviz contractul individual de munca este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzator, cu exceptia cazului prevazut la art. 51 alin.(2)”.
Facând aplicarea dispozitiilor art. 50 lit.b) raportate la cele ale art. 73 alin. (3) din C.muncii, la situatia de fapt prezentata, instanta a constatat ca pâna la data intrarii în concediu de odihna (10.07.2009) reclamantul a beneficiat numai de 11 zile de preaviz din cele 20 de zile lucratoare respectiv (8 – 9.06.2009 si 29.06.- 09.07.2009).
Tribunalul a apreciat ca angajatorului îi revine obligatia de a respecta integral atat dreptul la concediu legal de odihna cât si dreptul de preaviz iar aceste drepturi nu se pot suprapune, în aceeasi perioada de timp salariatul nu se poate afla si în concediu legal de odihna si în preaviz întrucât scopul pentru care au fost reglementate legal cele doua drepturi nu este comun, ci total diferit.
S-a apreciat ca din moment ce preavizul este în beneficiul angajatului, angajatorul nu are dreptul de a renunta la acest preaviz, respectarea dreptului de preaviz este obligatorie, în caz contrar decizia fiind nula.
Probele administrate în cauza nu dovedesc o renuntare a reclamantului la dreptul de preaviz, iar efectuarea concediului legal de odihna, cu aprobarea conducerea unitatii nu poate fi calificata o renuntare la preaviz.
Pornind de la scopurile diferite ale celor doua drepturi, pe de o parte, iar pe de alta parte, de la natura concedierii dispusa în cauza, instanta a apreciat ca termenul de preaviz nu curge pe perioada concediului legal de odihna.
Întrucât prin instituirea dreptului la preaviz legiuitorul a avut în vedere ca acesta sa fie acordat efectiv,iar pârâta a acordat numai partial acest drept (11 zile), nerespectarea termenului de preaviz echivaleaza cu nerespectarea de catre angajator a prevederilor art. 73 alin. (1) din C muncii si are ca si consecinta nelegalitatea masurii dispuse, conform art. 76 din C muncii.
Conform art.76 din Codul muncii: „Concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de lege este lovita de nulitate absoluta”.
Pentru considerentele de fapt si de drept expuse, gasind fondata critica privitoare la nerespectarea termenului legal de preaviz, instanta a admis cererea reclamantului si a dispus anularea deciziei de concediere nr. 1588/23.07.2009, cu consecinta reîncadrarii reclamantului în functia detinuta anterior.
S-a facut aplicarea dispozitiilor art. 78 alin.(1) C. muncii si a fost obligat angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data de 24.07.2004 si pâna la reintegrarea efectiva în functie.
În baza art. 274 C.pr.civ., a fost obligata pârâta la plata cheltuielilor de judecata în suma de 4760 lei, reprezentând cheltuieli de judecata – onorariu avocat.
În conditiile pronuntarii unei solutii de admitere a cererii reclamantului, nu se mai poate retine incidenta în cauza a dispozitiilor art. 4042 alin.(2) C.pr.civ. De altfel, chiar pârâta a solicitat a se dispune întoarcerea executarii numai în situatia respingerii cererii de chemare în judecata.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâta P.B.R. SA care a formulat critici în conformitate cu dispozitiile art. 304 pct. 6 si 9 Cod procedura civila.
Instanta de fond a interpretat în mod gresit dispozitiile art. 60 lit.i din Legea nr.53/2003 Codul Muncii, data la care s-a dispus concedierea salariatului nefiind cuprinsa în perioada efectuarii concediului de odihna.
Nelegal instanta fondului considera concediul de odihna ca un caz de suspendare prin acordul partilor a termenului de preaviz si deci si a contractului individual de munca.
Concediului de odihna nu reprezinta un caz de suspendare a contractului individual de munca, cazurile de suspendare a contractului individual de munca fiind expres si limitativ prevazute de lege, cazurile fiind reglementate de art. 49 – 54 din Legea nr.53/2003 Codul Muncii.
În temeiul art. 60 alin.(1) lit.i) din Legea nr.53/2003 – Codul Muncii concedierea salariatilor nu poate fi dispusa pe durata efectuarii concediului de odihna, instanta de judecata a considerat în mod fals ca încetarea contractului individual de munca în cazul salariatului a fost dispusa în perioada concediului de odihna (10.07.2009 – 23.07.2009) desi data încetarii efective a contractului de munca dispusa prin Decizia nr. 1588/23.07.2009 a fost dupa ce s-a efectuat si ultima zi de concediu de odihna, iar potrivit art. 58 alin.(1) din Codul Muncii concedierea reprezinta încetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului, astfel ceea ce este esential în considerarea respectarii prevederilor art.60 alin. (1) lit.i) fiind data încetarii contractului de munca (24.07.2009).
Instanta de fond, într-un mod cu totul inexplicabil, a considerat ca preavizul nu se poate suprapune concediului de odihna, deoarece scopul pentru care au fost reglementate cele doua drepturi este diferit, însa ceea ce nu mentioneaza instanta de fond este ca în cazul concediului de odihna contractul de munca nu se suspenda ci reprezinta chiar o modalitate de a contractului individual de munca.
Instanta de fond a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamantul pârât, acordând pentru perioada 24 iulie 2009 – 10 mai 2010 despagubiri cu titlul de salarii, desi recurenta pârâta a facut dovada platii acestor drepturi salariale în cuantum de 57.869 lei cu ocazia în care a pus în executare de buna voie sentinta civila nr.721/13.04.2010 pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul civil nr.8634/118/2009.
Instanta de fond a considerat în mod nefondat ca art. 404 indice 2 alin.(2) din Codul de procedura civila este incident doar în cazul respingerii actiunii, ori ceea ce s-a sustinut si dovedit este faptul ca salariatul ca urmare a admiterii actiunii a primit o plata dubla, fapt care s-a si petrecut în realitate.
În concluzie, tinând seama de cele mentionate mai sus, se solicita admiterea recursului, casarea în totalitate a hotarârii recurate si pe fond respingerea cererii de chemare în judecata formulata de reclamantul C.I., ca neîntemeiata.
Intimatul reclamant si-a exprimat pozitia procesuala cu ocazia inchiderii dezbaterilor si a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Apreciaza ca nu poate fi primit motivul de recurs cu privire la aplicabilitatea art. 60 lit.i) din Legea nr.53/2003 Codul Muncii. Din cele 4 critici a fost gasita întemeiata critica referitoare la nerespectarea termenului de preaviz. Apreciaza ca nu s-a respectat termenul de preaviz de 20 de zile lucratoare.
A aratat, de asemenea, ca nu s-au acordat de 2 ori despagubiri. Instanta de fond a obligat pârâta la plata drepturilor începând cu data concedierii si pâna la reintegrare.
Analizând sentinta recurata în raport de criticile formulate, de probele administrate si de dispozitiile legale incidente în cauza, Curtea constata ca recursul este intemeiat pentru urmatoarele considerente:
Dintre criticile formulate de reclamant cu privire la decizia de concediere, instanta de fond a apreciat ca este întemeiata cea referitoare la nerespectarea termenului de preaviz deoarece acest termen a fost suspendat ca urmare a efectuarii de catre reclamant a concediului legal de odihna.
S-a apreciat astfel, ca pe perioada efectuarii concediului de odihna a fost suspendat contractul individual de munca, ceea ce inseamna ca termenul de preaviz este la rândul sau suspendat conform disp. art. art. 73 alin.(3) C.muncii potrivit cu care ,,în situatia în care în perioada de preaviz contractul individual de munca este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzator, cu exceptia cazului prevazut la art. 51 alin.(2)”.
Un astfel de rationament excede textului art. 50-52 din Codul muncii si nu poate fi retinut de Curte.
În art. 49 alin.1 din Codul muncii sunt stabilite trei modalitati de suspendare a contractului individual de munca: de drept, prin acordul partilor sau prin actul unilateral al uneia dintre parti.
Instanta de fond a retinut ca, desi nu ne aflam în situatia unei suspendari de drept a contractului de munca, astfel cum prevede art. 50 Codul muncii, pe perioada efectuarii concediului de odihna este totusi aplicabila cea de a doua varianta a textului de la art. 49, apreciind ca, daca angajatorul a aprobat cererea de concediu de odihna, aceasta echivaleaza cu acordul partilor pentru suspendarea contractului de munca, intervenind o suspendare de drept a contractului.
Însa, acordul partilor indiferent la ce se refera, trebuie sa fie unul expres si sa stabileasca în mod clar si fara echivoc obiectul si limitele acordului, ori în cauza de fata ne aflam în fata unui acord exprimat de parti doar în legatura ca efectuarea concediului de odihna.
De altfel, art. 54 din Codul muncii reglementeaza suspendarea contractului individual de munca prin acordul partilor si prevede doar doua situatii, respectiv în cazul concediilor fara plata pentru studii sau pentru interese personale.
Pe perioada concediului de odihna, salariatul beneficiaza de toate drepturile prevazute pentru calitatea sa de salariat, iar legiuitorul nu a prevazut suspendarea contractului pe perioada concediului de odihna chiar daca efectuarea acestuia este obligatorie conform art. 139 alin.1 din Codul muncii.
Mai mult decât atât, desi Codul muncii nu prevede dispozitii de procedura cu privire la suspendarea contractului individual de munca, în toate cazurile este util ca angajatorul sa emita o decizie prin care sa dispuna suspendarea sau sa constate existenta unei cauze de suspendare, sa precizeze temeiul legal si durata suspendarii.
Prin urmare, pe perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihna, nu a intervenit o suspendare a contractului individual de munca al acestuia, astfel ca nici termenul de preaviz la care era indreptatit nu a fost suspendat conform art. 73 alin.3 din Codul muncii, acesta fiind implinit la data la care s-a dispus desfacerea contractului de munca.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedura civila, va fi admis recursul si modificata sentinta recurata, în sensul respingerii ca nefondata a cererii formulata de reclamantul C.I.
