Prevederile Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 referitoare la cuantumul salariului de bază minim pe economie pentru persoanele cu studii superioare nu sunt aplicabile personalului didactic din învăţământ, modalitatea de calcul şi acordarea drepturilor pentru această ultimă categorie fiind reglementată de legea specială nr.128/1997.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 545 din 16 septembrie 2008
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub numărul 744/99/2007 reclamanta U.S.L.I., în numele membrilor de sindicat, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, Consiliul Local al comunei G., reprezentat prin primar, Primăria comunei G. – Instituţia Primarului şi Şcoala cu clasele I-VIII G., comuna G., solicitând obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata salariilor personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic în conformitate cu noile prevederi ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010, care stabilesc coeficienţii minimi de ierarhizare a salariului minim raportat la salariul minim brut pe ţară şi plata sporurilor de care aceştia beneficiază în raport cu noul salariu minim brut şi în plus faţă de acesta, precum şi obligarea acestora la a nu include aceste sporuri în salariul minim considerat de bază, de încadrare.
Prin precizările depuse la dosar, la primul termen reclamanta a declarat că renunţă la chemarea în judecată a Primăriei şi că înţelege să se judece în contradictoriu doar cu ISJ Iaşi, Consiliul Local, Instituţia Primarului şi unităţile şcolare şi solicită să fie citat ca parte Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, motivat de a invocată prin acţiune. Aceasta constă în faptul că reclamanţii sunt încadraţi în prezent cu salarii sub salariul minim brut pe ţară raportat la coeficienţii de ierarhizare, iar persoanele angajate în baza Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 beneficiază de un salariu minim pe ţară de 880 lei (în cazul debutanţilor cu studii superioare); astfel, salariul unui cadru didactic debutant este în prezent de 762 lei, în timp ce orice angajat din mediul privat cu o pregătire similară are un salariu de minim 880 lei, iar în cazul personalului nedidactic, salariul minim al debutanţilor este de 424 lei. În acest sens, reclamanta invocă disp.art.27 din OG nr.137/2000.
Prin sentinţa civilă 537/9.04.2008, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a respins acţiunea formulată de reclamanta U.S.L.I..P. Iaşi, în numele membrilor de sindicat în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, Consiliul Local al comunei G., Primarul comunei G., Şcoala cu clasele I-VIII G. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
U.S.L.I.P. Iaşi, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat a solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata salariilor personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic cu respectarea întocmai a prevederilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, pentru anii 2007 – 2010, conform noilor coeficienţi minimi de ierarhizare, raportat la salariul minim brut pe ţară.
Potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 – 2010, salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/oră începând cu 1.01.2007.
Pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare, salariul de bază minim brut negociat este de 880 lei.
Prin HG nr. 18825/2006, salariul de bază minim brut pe ţară garantat a fost stabilit la nivelul de 390 lei lunar. Salarizarea cadrelor didactice a fost stabilită prin OG nr. 11/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învăţământ, iar salarizarea personalului nedidactic din unităţile de învăţământ a fost stabilită prin OG nr. 10/2007 privind criteriile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Totodată, dispoziţiile art. 3 alin 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional prevăd că acestea se pot încheia şi pentru instituţiile bugetare, însă nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Aşadar, după cum rezultă atât din dispoziţiile Legii nr. 130/1996 cât şi din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional valabil pentru 2007 – 2010, în contractul colectiv de muncă nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturi stabilite prin dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 41 alin 5 din României, care prevede că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, reţine instanţa că, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 130/1996 şi a dispoziţiilor art. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, Constituţia României a hotărât întrutotul respectată, salariaţii bugetari având posibilitatea negocierii acelor drepturi ce nu au fost stabilite prin dispoziţii legale.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 241 alin 1 lit. d din Codul muncii, în sensul că efectele contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, au fost întocmai respectate prin neaplicarea salarizării din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, deoarece salariaţii din sectorul bugetar au drepturi salariale stabilite prin lege, iar dispoziţiile Legii nr. 130/1996, în art. 12, statuează supremaţia legii în raport de contractele colective de muncă.
În ceea ce priveşte lipsa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţa, faţă de dispoziţiile art.27 din OG nr.137/2000, a respins-o.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din următoarele considerente:
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 -2010 a adus o modificare importantă referitoare la salarizare, în sensul că a departajat valoarea salariului minim pe economie în funcţie de nivelul de studii al angajaţilor, diferenţele calculându-se în baza unor coeficienţi minimi de ierarhizare. Însă această măsură, alături de consecinţa firească de raliere a salariilor la aceşti coeficienţi, a avut şi un efect negativ, constând în apariţia unei stări de discriminare între salariaţii din mediul privat, ai căror angajatori erau obligaţi să respecte valorile minime sus menţionate, şi salariaţii bugetari, ale căror venituri nu s-au modificat corespunzător.
Această stare potrivnică dispoziţiilor O.G. 137/2000 republicată a fost constatată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum rezultă din hotărârea depusă la dosarul cauzei. Aşadar, verificând motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea cauzei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că fapta prezentată constituie un tratament diferenţiat, ce încalcă dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Constituţie în mod nejustificat, recomandând totodată ministerului eliminarea acestei situaţii.
Deşi hotărârea a fost comunicată ministerului, pârâtul nu a luat nicio măsură activă pentru transpunerea în practică a acesteia, tratamentul diferenţiat fiind menţinut şi în prezent. În plus, nici în cauza de faţă, pârâtul nu a formulat vreo apărare din care să rezulte existenţa unui scop legitim pentru susţinerea poziţiei sale.
În aceste condiţii, apreciază recurentul că legiuitorul menţine prin voinţa proprie o situaţie care este în contradicţie cu prevederile Convenţiei nr. 101 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la discriminarea în profesie şi în ocuparea locurilor de muncă, din 26.06.1958.
Mai important, prin menţinerea acestei inegalităţi se încalcă flagrant şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ale cărei prevederi au prioritate în faţa dreptului intern, fiind ratificat de România la 20.06.1994.
Art. 14 din Convenţie enumără expressis verbis 13 motive de discriminare şi precizează că la acestea poate fi adăugată o discriminare ce ar putea rezulta „din orice altă situaţie”. Aceasta se produce atunci când „persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”. (CEDO, Hoffmann împotriva Austriei, hotărâre din 1995).
Prin urmare, existenţa unui tratament diferenţiat este suficientă pentru a se putea produce o încălcare a prevederilor Convenţiei, această noţiune fiind considerată echivalentă cu cea de discriminare, în situaţia de faţă putându-se constata şi absenţa atât a unui scop legitim cât şi a raportului de proporţionalitate sus menţionat.
Cu privire la posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a înlătura un astfel de tratament cauzat de o dispoziţie legală, arată că aceasta este nu doar un drept, ci şi o obligaţie a instanţei de judecată, în raport de dispoziţiile art. 126 alin. 3, art. 148 alin.2-4 şi art. 1 alin. 4 din Constituţia României.
În recurs a fost depusă motivarea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, la care s-a făcut referire, H.G. 1507/2007 şi sentinţa civilă nr. 352/13.03.2008 a Tribunalului Galaţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat doar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ..
Astfel, s-a reţinut că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv dispoziţiile Legii 130/1996, în condiţiile în care – aşa cum a arătat şi instanţa de fond prin precizările depuse – s-au invocat prevederile art. 27 din O.G. 137/2000.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a stabilit însă că instanţa de recurs, atunci când constată că motivarea primei instanţe este necorespunzătoare, se va opri la soluţia respingerii recursului, dacă soluţia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală, procedând la substituirea motivării.
Curtea de apel a reţinut că, în speţă, hotărârea încorporată în dispozitivul hotărârii primei instanţe este legală, astfel încât a menţinut sentinţa atacată şi a procedat la substituirea motivării, după cum urmează:
Prin art. 40 alin. 1 din CCMUNN nr. 2895/29.12.2006 se stabilesc coeficienţii minimi de ierarhizare (pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare =2) care se aplică la salariul minim negociat pe unitate; la alin. 4 se prevede că salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/oră, începând cu 1.01.2007.
Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a constat existenţa unui tratament diferenţiat nejustificat între categoria angajaţilor din sistemul de învăţământ şi categoria angajaţilor ce beneficiază de prevederile art. 40 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010, reţinând că o parte din personalul nedidactic are un salar de bază de 419 lei faţă de 440 lei cât prevede contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a avut în vedere faptul că, potrivit art. 41 alin. 2 din Constituţie, legiuitorul nu poate institui mai multe valori pentru salariul minim brut pe ţară, în mod diferit pentru diferite ramuri de activitate.
Hotărârea Colegiului nu face referire şi la prevederile art. 40 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, respectiv la stabilirea coeficientului 2 pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare.
Ori, în speţă, reclamanta – în numele membrilor de sindicat – consideră că, prin coroborarea prevederilor art. 40 alin. 1 şi 40 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, personalul didactic cu studii superioare ar trebui să beneficieze de un salariu de bază de 880 lei.
Însă, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. 1 din Legea 128/1997, salariul personalului didactic se compune din salariul de bază stabilit conform legii şi o parte variabilă constând în sporuri, adaosuri şi alte drepturi salariale suplimentare.
Noţiunea de salariu de bază, în cazul personalului didactic, este o noţiune mai largă, ce cuprinde pe lângă salariul de bază al funcţiei didactice îndeplinite şi sume cu privire la care legea specială face menţiune că se includ în salariul de bază.
Astfel, conform Legii 128/1997, se includ în salariul de bază al cadrelor didactice: gradaţia de merit, sporul de suprasolicitare, sporul de stabilitate, indemnizaţia de conducere, indemnizaţia de dirigenţie.
Aceste sporuri se calculează având în vedere salariul de bază al funcţiei didactice la care se adaugă aceste sporuri, salariul de bază fiind însă diferit de salariul de bază al funcţiei didactice.
Deci, ori de câte ori textul de lege face menţiunea că un anumit spor sau indemnizaţie se calculează în raport de salariul de bază, trebuie avut în vedere salariul de bază al funcţiei didactice la care se adaugă sporurile şi indemnizaţiile care, potrivit legii, sunt incluse în salariul de bază.
Reclamanta – în numele celor nouă membri de sindicat (cadre didactice cu studii superioare) – echivalează salariul de bază brut prevăzut de contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007 -2010 în art. 40 alin. 1 cu salariul de bază al funcţiei didactice prevăzut în O.G. 11/2003, fără a avea în vedere că, potrivit legislaţiei specifice în domeniu (Legea nr.128/1997) salariul de bază al cadrelor didactice este diferit.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitor la discriminare, cât şi Curtea Constituţională (de ex. deciziile 721/2006, 108/2006, 693/2006) au stabilit că egalitatea în drepturi între cetăţeni nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când acestea se justifică în mod raţional şi obiectiv. Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori asemănătoare, tratamentul juridic diferenţiat stabilit de legiuitor în considerarea unor situaţii obiectiv diferite nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.
Dimpotrivă, legiuitorul poate să ţină seama de anumite particularităţi care impun în mod necesar şi raţional, un tratament diferenţiat. Ca urmare, este posibilă diferenţierea salarizării, fără a fi vorba de discriminare, în funcţie de folosirea unor cunoştinţe şi drepturi profesionale similare sau egale, depunerea unei cantităţi egale ori similare de efort intelectual şi/sau fizic, importanţa şi complexitatea muncii prestate, cantitatea, calitatea şi valoarea muncii, condiţiile de muncă, vechimea în muncă (în mod obligatoriu în unităţile bugetare şi în regiile autonome şi numai facultativ la celelalte categorii de angajatori).
Ori, tocmai având în vedere faptul că personalul didactic din învăţământ şi cel contractual cu studii superioare sunt categorii profesionale distincte prin conţinutul concret al atribuţiilor, prin modalităţile de recrutare specifice, legiuitorul a prevăzut reglementări specifice de salarizare, regimul juridic diferit fiind nu numai justificat obiectiv, ci şi necesar.
Curtea a reţinut că modalitatea de calcul a salariului de bază brut conform Legii nr.128/1997 este evident mai favorabilă cadrelor didactice, iar în speţă nu s-a făcut dovada că reclamanţii ar avea (urmare a modalităţii de calcul prevăzută de legislaţia în domeniu) un salariu de bază brut mai mic de 880 lei.
Faţă de toate considerentele expuse, curtea de apel a respins recursul declarat de U.S.L.I. Iaşi în numele membrilor de sindicat, menţinând sentinţa atacată, conform art. 312 C.pr.civ..
