Prin sentinţa civilă nr. 780 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta S. R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:
– a obligat pârâţii Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de ;
– a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor menţionate.
– a respins acţiunea reclamantei privind acordarea drepturilor solicitate, pentru perioada 01 ianuarie 2007 – 16 decembrie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Reclamanta face parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, mai precis a grefierilor cu studii medii (fiind grefier arhivar), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.
Instanţa reţine că în trecut (sub imperiul Legii nr.50/1996 şi până la data adoptării Legii nr.17/2006), funcţia de arhivar şi registrator au fost reglementate în afara corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcţia de arhivar sau registrator nu erau grefieri şi nu puteau beneficia de salarizarea prevăzută pentru această categorie socio-profesională.
Într-adevăr, prin Anexa 2 a Legii nr.50/1996 au fost stabiliţi coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru arhivari – registratori faţă de coeficienţii stabiliţi pentru grefieri.
Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art.3 alin.1 şi 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii şi registratorii au fost integraţi, în mod firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceştia făcând parte din categoria grefierilor cu studii medii.
Din analiza statutului grefierilor arhivari şi a celor registratori rezultă faptul că acesta este identic cu al tuturor celorlalţi grefieri, sub aspectul numirii în funcţie, al promovării, a suspendării din funcţie, a eliberării din funcţie, a derogării, detaşării, a transferului, a drepturilor şi îndatoririlor profesionale şi al răspunderii profesionale.
Aparent, sub aspectul recrutării, ar exista o deosebire, în sensul că grefierii registratori şi cei arhivari sunt recrutaţi prin concurs, în urma căruia efectuează un stagiu la Şcoala Naţională de grefieri (art.9-10 din Legea nr.567/2004), pe când ceilalţi grefieri trebuie să promoveze concursul de admitere la Şcoala Naţională de Grefieri (art.5 din Legea nr.567/2007). Însă, în realitate, şi recrutarea celorlalţi grefieri se poate face prin concurs pentru ocuparea posturilor vacante (art.8 alin.1 şi art.36 din Legea nr.567/2004). Deci, sub acest aspect nu se justifică nicio diferenţă de tratament.
În ceea ce priveşte aspectul atribuţiilor concrete de serviciu ale grefierilor, instanţa a constatat că legiuitorul nu a operat nicio diferenţiere de salarizare între grefierii cu studii medii, indiferent dacă aceştia sunt grefieri de şedinţă, grefieri statisticieni sau grefieri documentarişti (anexele nr.1 la O.G. nr.8/2007), deşi este evident că aceştia au atribuţii net diferite. Această diferenţiere s-a făcut numai faţă de grefierii arhivari şi cei registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuţiile şi gradul de solicitare al grefierilor arhivari şi a celor registratori ar mai redus decât cel al grefierilor documentarişti, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, criteriul atribuţiilor concrete de serviciu nu poate fi invocat ca şi criteriu de diferenţiere, din moment ce acest criteriu nu a fost aplicat şi celorlalţi grefieri din corpul grefierilor cu studii medii (grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti).
În cele din urmă, ar rămâne de analizat condiţiile de numire în funcţie. Condiţiile generale de numire în funcţia de grefier cu studii medii sunt reglementate de art.33 alin.1 lit.a din Legea nr.567/2007. Aceste condiţii generale de numire sunt păstrate şi în cazul grefierilor arhivari şi a celor registratori (de art.38 alin.1 din aceeaşi lege), cu excepţia a două elemente: condiţia absolvirii Şcolii Naţionale de Grefieri şi condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere. În ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu este peremptorie şi nu are relevanţă în cauză, deoarece aşa cum s-a mai arătat mai sus, art.36 din Legea nr.567/2004 permite exceptarea de la această condiţie şi a tuturor celorlalţi grefieri. Cu privire la condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere, este de remarcat faptul că legiuitorul nu a introdus o condiţie de studii (nu se cer studii în domeniu, dovedite prin diplome de studii), ci doar simple cunoştinţe (adică deprinderi, abilităţi, verificabile prin probe practice). Însă, este de notorietate că instanţele de judecată au fost informatizate (inclusiv prin introducerile sistemului informatic „Ecris”), iar grefierii arhivarii şi cei registratori, prin însăşi atribuţiile lor de serviciu, lucrează permanent şi nemijlocit în aceste sisteme informatice, fapt ce face dovada incontestabilă a îndeplinirii condiţiei cunoştinţelor de operare pe calculator.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamantei, prin neacordarea coeficientului de salarizare aferent corpului profesional al grefierilor cu studii medii, instanţa a cercetat situaţia în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.
Astfel, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamantei la corpul grefierilor cu studii medii, reclamanta prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.
Deci reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor cu studii medii.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deşi a fost scoasă din cadrul personalului conex (prin efectul Legii nr.567/2004) şi încadrată în corpul grefierilor cu studii medii, totuşi prin O.G. nr.8/2007, salarizarea grefierilor arhivari şi registratori a fost lăsată în continuare la nivelul personalului conex, operându-se astfel o discriminare evidentă în cadrul corpului grefierilor cu studii medii.
Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând şi apartenenţa la corpul grefierilor cu studii medii, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al grefierilor.
Prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu studii medii, reclamanta este în mod evident şi grav discriminată, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest coeficient salarial şi pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat coeficientul salarial nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia apartenenţei la corpul profesional al grefierilor cu studii medii), ci sub pretextul că aparţine la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamantei rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi f art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările de ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Rezultă astfel că în cadrul corpului grefierilor cu studii medii s-au aplicat tratamente diferenţiate arbitrare şi discriminatorii, în funcţie de locul de muncă (categoria socio – profesională).
Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislaţiei civile.
Apreciind asupra celor de mai sus, instanţa de fond, s-a pronunţat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi , prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.
În motivarea recursului, pârâţii au invocat prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la legea de salarizare specială a personalului auxiliar de specialitate şi acordând, astfel, reclamantei drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul unei alte categorii profesionale.
S-a mai arătat că, în contextul în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 821/3 iulie 2008 a , prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.
În opinia Ministerului Public, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, cauza trebuia judecată după dispoziţiile dreptului comun şi nicidecum potrivit legislaţiei muncii.
La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, susţinând că respectiva instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în raportul juridic de muncă al reclamantei, astfel că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât actul normativ care reglementează salarizarea reclamantei este O.G. nr. 27/2006, iar prin Decizia nr. 818/2008 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu poate fi invocată discriminarea, prin raportare la drepturi salariale stabilite prin alte acte normative decât cele specifice categoriei profesionale din care face parte aceştia.
Prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale, astfel că revine Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în prezenta cauză.
Verificând legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele invocate de către recurenţi, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Tribunalul Harghita este competent material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.21 din O.G. nr.137/2000, în calitatea de persoane discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit. Întrucât faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadraţi în muncă în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acelaşi sens sunt şi disp.art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii, care atrag competenţa instanţelor de dreptul muncii şi legislaţia specifică în materie.
Privitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, această calitate se justifică prin dispoziţiile art. I din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlului executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare.
Examinând solicitarea acesteia, instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 1, art. 2 alin. 1-3 şi art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ignorând, însă, faptul că prin repetate decizii ale Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. ( deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008 ).
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Cum prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat reclamantei beneficiul unei norme legale care nu o viza, deşi aceasta nu se încadrează în categoria personalului vizat de norma legală evocată, Curtea constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal, în contextul ignorării caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 2, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.
Pentru considerentele expuse, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii principale, menţinând dispoziţiile privitoare la soluţionarea excepţiilor, constatând că, faţă de motivul de nelegalitate identificat, nu se mai impune verificarea celorlalte critici expuse în cuprinsul memoriilor de recurs.
