Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 339 din data de 04.02.2013
Pensie militară. Majorarea punctajului cu 50% solicitată de contestator, nu i se aplică deoarece potrivit prevederilor art.169 al.3 din Legea nr.263/2010, de creșterea cu 50% a punctajelor medii anuale, beneficiază și cei ale căror drepturi de s-au deschis în perioada 01.04.2001 – 02.11.2008, dar numai în situațiile în care la determinarea punctajului mediu anual s-au utilizat stagiile complete de cotizare prevăzute de legislația în vigoare în perioada respectivă, ceea ce nu este cazul contestatorului căruia i s-a deschis dreptul la în anul 2009 și nu are un stagiu complet de cotizare, stagiu care este de 35 de ani, ci el a beneficiat de un stagiu redus de cotizare, stagiu la care i s-a împărțit punctajul mediu anual, el fiind avantajat la calculul pensiei deoarece punctajul mediu anual i s-a împărțit la un stagiu de cotizare mai mic decât stagiul complet de cotizare.
Prin sentința civilă nr.339/04.02.2013 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.3608/108/2012* s-a reținut că contestatorul a fost polițist și a beneficiat de pensie de stat potrivit Legii nr.179/2004, fiind înscris la pensie de serviciu prin decizia nr.156528/24.08.2009.
Potrivit art.1 lit.b din Legea nr.119/2010, pensiile de stat ale polițiștilor au devenit pensii în înțelesul Legii nr.19/2000, iar în urma intrării în vigoare a acestei legi, pârâtul M.A.I. prin C.P.S, a procedat la recalcularea pensiei de stat a contestatorului.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.119/2010, pensia de stat a contestatorului care a fost polițist și care a fost stabilită potrivit legilor cu caracter special, s-a recalculat prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000.
Prin urmare, pârâta C.P.S, a emis decizia nr.156528 din 12.12.2011 unde a calculat un cuantum al pensiei de 3.377 lei (fila 6 dosar) ca urmare a aplicării algoritmului de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, conform art.3 din Legea nr.119/2010.
Instanța constată că prin faptul că pensia de stat a contestatorului, a devenit pensie în înțelesul Legii nr.19/2000, această pensie de stat care a fost acordată prin decizia nr.156528/24.08.2009, s-a transformat în pensie în înțelesul Legii nr.19/2000, fiind recalculată potrivit acestei legi, astfel încât pensia de stat pe care a primit-o contestatorul în baza legilor speciale, nu se mai plătește.
Astfel, instanța constată că Legea nr.179/2004, care prevedea pensia de stat pe care a primit-o contestatorul, anterior emiterii deciziei contestate, a fost abrogată prin art.196 lit.e din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
În condițiile în care pensia contestatorului s-a recalculat și este reglementată de Legea nr.119/2010 coroborată cu Legea nr.19/2000, iar în prezent și de Legea nr.263/2010, stabilirea de către instanță a unei alte modalități de calcul a pensiei decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă un exces de putere săvârșit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuții care revin exclusiv puterii legislative.
Menținându-se în plată o decizie care a fost dată în baza unei legi care este în prezent abrogată, așa cum solicită contestatorul, nu se poate face decât prin repunerea în vigoare de către instanțele de judecată, a acelor dispoziții care au fost abrogate expres de legiuitor, ceea ce este inadmisibil.
Rolul instanțelor judecătorești se circumscrie doar aplicării și interpretării legii și nicidecum completării sau modificări acesteia.
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, reprezintă de fapt incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative.
Prin urmare instanțele judecătorești nu au competenta de a desființa norme juridice instituite prin lege si de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum si prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competenta, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art.126 alin.(1) din Legea fundamentala, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
Cu privire la invocarea de către contestator a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța constată că în materie de pensie, Curtea EDO accepta reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr.1: aproximativ 43% (T. c. Suediei – reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane – neîncălcare); aproximativ 38% (Jankovic c. Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice – Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (Adriana C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
Comparând cuantumul pensiei de stat de care contestatorul a beneficiat în temeiul Legii nr.179/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării Legii nr.19/2000 rezultă o diferență de 287 lei, ceea ce înseamnă o micșorare a pensiei cu 7,83 %.
Prin decizia nr.871/25.06.2010 Curtea Constituțională a constatat că legea este constituțională, Curtea analizând constituționalitatea legii si în raport cu dispozițiile art.15 alin.2 din Constituție precum și cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.
Curtea a reținut ca textele legale criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor si numai în ceea ce privește cuantumul acestora nu si stagiul efectiv de activitate, vârsta eligibila.
De asemenea și prin decizia nr.1.283/29.09.2011, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a Legii nr.119/2010 și a constatat că eliminarea pensiilor de serviciu nu a reprezentat o sarcină individuală excesivă, această sarcină fiind suportată de cvasimajoritatea personalului care beneficia de astfel de pensii, în egală măsură.
Aceste statuări ale Curții Constituționale nu pot fi modificate de o instanța de drept comun in interpretarea aceluiași principiu, acela al neretroactivității legii civile.
În practica CEDO s-a statuat că instanțele naționale pot și chiar au obligația de a da prioritate convenției atunci când standardul fixat de legea constituțională internă este mai mic decât cel fixat de CEDO, astfel încât, deși legea este declarată constituțională, ea poate, în circumstanțe concrete și particulare, să încalce Convenția.
Constituția României consacră și garantează atât inviolabilitatea dreptului de proprietate privată (art.44 și 136 al. 5), dreptul cetățenilor la pensie și la un nivel de trai decent (art.47), condițiile privind restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți (art.53), egalitatea de drepturi a cetățenilor art.16 al.1), dar și neretroactivitatea legii civile (art.15 al. 2), iar nivelul de protecție constituțională al acestor drepturi este cel puțin la nivelul normelor internaționale în domeniul drepturilor omului.
Verificând conformitatea Legii nr.119/2010 cu principiile și drepturile constituționale mai sus arătate, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 871/25.06.2010 a constatat că legea este constituțională. Este adevărat că prin deciziile de neconstituționalitate Curtea Constituțională verifică doar conformitatea în abstract a legii cu Constituția, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunță asupra interpretării și aplicării în concret a legii, verificând efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită stare de fapt.
Acest lucru înseamnă că instanțele de drept comun au obligația de a respecta statuările Curții Constituționale și doar în mod cu totul și cu totul excepțional poate constata că o anumită normă, declarată constituțională, produce efecte contrare Convenției într-un caz concret, în funcție de circumstanțele speței, iar nu în general, în abstract.
În stabilitatea efectelor contrare Convenției într-un caz dat, instanțele naționale trebuie să aibă în vedere și jurisprudența CEDO cu privire la definirea principiului ori dreptului pretins încălcat, iar hotărârea dată trebuie să se circumscrie limitelor stabilite în situații similare, nefiind admisibil ca instanțele naționale să lărgească sfera definirii unui drept sau principiu, acest atribut aparținând în exclusivitate Curții Europene a Drepturilor Omului.
Este adevărat că prin jurisprudența CEDO s-a stabilit că noțiunea de “bun”; înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată. Cu toate acestea, jurisprudența CEDO a precizat că acest lucru nu înseamnă o garantare a dreptului de a primi o pensie într-un anumit cuantum. Dreptul ocrotit prin art.1 din protocol nr.1 la Convenție nu este un drept absolut, el comportând limitări aduse de către stat, care sub acest aspect are o largă marjă de apreciere.
În acest sens, CEDO a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului unor pensii sau altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr.1.
Astfel, în cauza Callejas contra Spaniei din 18.06.2002 s-a constatat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate. De asemenea în cauza Hasani contra Croației (30.09.2010) reclamanta a invocat o încălcare a dreptului de proprietate deoarece la data nașterii copilului legea prevedea o indemnizație de maternitate până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar după 1 an legea a fost modificată în sensul că indemnizația se acordă doar până la împlinirea vârstei de 1 an, situație în care reclamantei i-a încetat plata acestei indemnizații. CEDO a reținut că art.1 din Protocolul nr.1 nu conferă dreptul de a obține proprietatea asupra unui bun .
Trebuie remarcat faptul ca noțiunea de “bun “, in sensul Convenției, se poate aplica, ținând cont de natura pensiei – pensie speciala – părții contributive a pensiei de serviciu, pentru care trebuie sa existe garanții, nu si suplimentului – partea necontributivă, ce se suporta din bugetul de stat. Această distincție dintre beneficiile de natură contributivă și cele necontributive sub aspectul incidenței art.1 din Protocolul adițional la Convenție, este abnotată chiar și de CEDO în cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009.
Această prevedere nu restricționează în nici un fel libertatea statului de a decide să instituie sau nu o anumită formă de asistență socială sau o anumită schemă de asigurări sociale sau să abroge felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul acestor scheme.
În consecință, este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care la acordă, singura condiție impusă statului este aceea de a respecta art.14 din Convenție, privind nea.
Cu toate acestea, ingerința statului trebuie să corespundă celor 3 limitări, condiții impuse de art.1 din Convenție și anume: – ingerința să fie prevăzută de lege; – să existe un scop legitim; și – să existe un raport rezonabil de proporționalitate.
Prima condiție este satisfăcută în cauză deoarece limitările aduse unor drepturi de pensie s-au realizat printr-o lege (Legea nr.119/2010).
Scopul legitim urmărit prin luarea măsuri a fost determinat de necesitatea diminuării cheltuielilor bugetare și instituirea unui regim egalitar de pensii având la bază principiul contributivității și eliminarea inechităților existente în sistem și nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul.
În analiza respectării condiției proporționalității trebuie avut în vedere, astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională, că măsurile instituite prin legea nouă nu aduc atingere componentei contributive a dreptului reclamantei la pensie, fiind afectată doar componenta necontributivă care este supusă practic condiției ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea fi acordată.
Transformarea pensiei de serviciu a contestatorului dobândită în temeiul din Legii nr.179/2004 într-o pensie de limită de vârstă al cărui cuantum s-a diminuat, reprezintă în mod cert o ingerință din partea Statului Român, însă analiza condiției proporționalității trebuie să țină cont în ce măsură contestatorul și familia sa a fost lipsită în mod efectiv de mijloacele de subzistență.
Or, cuantumul redus al pensiei în litigiu este mai mare decât salariul mediu pe economie.
De asemenea, pensia contestatorului recalculată reprezintă de circa 10 ori nivelul pensiei minime de 350 lei stabilit pe anul 2011 (redenumită ” indemnizație socială pentru pensionari”; conform art.7 Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) și este de cca. 3,5 ori mai mare decât pensia medie lunară care este de circa 900 lei.
Prin urmare, nu se poate reține că prin măsura luată, contestatorul a fost lipsit de mijloacele de subzistență.
Sub aspectul proporționalității, lipsa despăgubirii pentru diminuarea pensiei nu poate conduce eo ipso la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea EDO lasă o marja mare de apreciere statelor în stabilirea propriilor politici in aceasta materie, iar aceasta marjă este si mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economica internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Prin decizia nr.29/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că instanțele trebuie să aibă în vedere la analizarea raportului de proporționalitate, indemnizația socială pentru pensionari ori pensia medie lunară, ceea ce instanța a avut în vedere, așa cum am arătat anterior. Astfel, contestatorul nu suportă o sarcină individuală excesivă prin reducerea pensiei, acestuia nu i-a fost suprimată integral pensia, ci i-a fost redusă, dar chiar redusă, pensia acestuia este mai mare decât salariul mediu pe economie și este aproape dublul unei pensii medii lunare.
De asemenea, într-o cauză recentă pronunțată de Curtea EDO respectiv cauza Frimu și alții c. României, s-a analizat chiar aplicarea Legii nr.119/2010 din perspectiva Convenției EDO și s-a reiterat că “…deși articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98 ; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98 ; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99 ; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 și 56001/08, par. 55). Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii”;.
Și în cauza Constantin Abăluță și alții c. României, cauză care se referă chiar la pensiile militare, Curtea EDO a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor. În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art.14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă, dar în speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. Prin urmare, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Cu privire la capătul de cerere subsidiar, prin care se contestă decizia de revizuire deoarece prin aceasta nu s-au luat în calcul primele care i-au fost acordate de-a lungul timpului, sporurile, al treisprezecelea salariu etc., instanța reține că revizuirea pensiei s-a făcut cu respectarea art.164 din Legea nr.19/2000 unde se arată cum se face determinarea punctajelor și ce venituri și sporuri trebuie să se ia în vedere la calculul punctajului, ceea ce pârâtul a făcut iar decizia de revizuire a respectat întocmai dispozițiile acestui articol. De asemenea, a fost reținut și faptul că contestatorul a lucrat în condiții speciale de muncă.
Aceleași dispoziții ale art.164 din Legea nr.19/2000 au fost preluate de art.165 din Legea nr.263/2010.
În ceea ce privește majorarea punctajului cu 50%, instanța constată că potrivit prevederilor art.169 al.3 din Legea nr.263/2010, de creșterea cu 50% a punctajelor medii anuale, beneficiază și cei ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 01.04.2001 – 02.11.2008, dar numai în situațiile în care la determinarea punctajului mediu anual s-au utilizat stagiile complete de cotizare prevăzute de legislația în vigoare în perioada respectivă, ceea ce nu este cazul contestatorului căruia i s-a deschis dreptul la pensie în anul 2009 și nu are un stagiu complet de cotizare, stagiu care este de 35 de ani, ci el a beneficiat de un stagiu redus de cotizare, stagiu la care i s-a împărțit punctajul mediu anual, el fiind avantajat la calculul pensiei deoarece punctajul mediu anual i s-a împărțit la un stagiu de cotizare mai mic decât stagiul complet de cotizare.
De asemenea, contestatorului i s-a luat în calcul întreaga perioadă lucrată în condiții speciale, după cum rezultă din decizia de pensie nr.156528/12.12.2011, respectiv 21 de ani, 8 luni și 6 zile, iar pentru perioada lucrată după ieșirea la pensie, contestatorul trebuie să depună la casa sectorială de pensii adeverință care să îi dovedească această perioadă, urmând ca vechimea să îi fie calculată la stagiul de cotizare.
Referitor la susținerea contestatorului că a contribuit la pensia suplimentară, instanța constată că acest fapt nu este dovedit, deoarece din datele care au condus la determinarea punctajului mediu anual (fila 7 dosar), rezultă că doar în perioada 1978-1984, contestatorul a lucrat în sistemul civil, iar conform art.168 al.1 lit.i din Legea nr.263/2010, doar asigurații care au contribuit la fondul de pensie suplimentară cu 2, 3 sau 5% beneficiază de o creștere a punctajului, astfel încât cei care nu au contribuit, nu sunt beneficiarii acestei creșteri.