Autodisponibilizare. Efecte. Deosebire faţă de demisie.
Codul muncii – art. 55 lit. b, art. 79
Cererea de constatare a încetării raporturilor de muncă la o anumită dată nu poate fi primită, în condiţiile în care salariatul a continuat să lucreze şi după această dată, iar încetarea contractului individual de muncă a intervenit la o dată ulterioară, ca urmare a cererii de demisie formulată de către angajat. Autodisponibilizarea nu echivalează cu demisia, deoarece autodisponibilizarea prezintă relevanţă doar pentru stabilirea ordinii de priorităţi în ipoteza încetării contractului individual de muncă prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.
Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 25 din 15 ianuarie 2007
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 7319/59/31 mai 2006, reclamanta R.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B.” S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze în parte decizia nr. 300 din 2 mai 2006, în sensul de a se constata încetarea contractului de muncă cu data de 17 martie 2006, să oblige pârâta la plata a 20 de salarii compensatorii, conform art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că a fost angajata Băncii B. – Sucursala Timiş, în funcţia de coordonator vânzări retail şi că, la începutul lunii februarie 2006, conducerea sucursalei a primit noua organigramă privind posturile şi departamentele din cadrul băncii, conform cu care postul ei urma a fi desfiinţat.
În aceste condiţii, la 3 martie 2006, a solicitat conducerii băncii centrale, prin e-mail, să-i comunice oferta băncii pentru încadrarea pe postul de ofiţer de credite SBB, iar, la 15 martie 2006, conducerea băncii centrale i-a transmis un act adiţional la contractul de muncă, nesemnat, prin care se modifica felul muncii, în sensul că în locul postului de conducere a unui departament i s-a oferit un simplu post de ofiţer de credite, cu drepturi salariale mult mai mici, fără a i se oferi un alt post de conducere. Prin adresa înregistrată sub nr. 575/3444/17 martie 2006, reclamanta a înştiinţat conducerea băncii că nu este de acord cu modificările propuse prin actul adiţional, în privinţa schimbării felului muncii şi a atribuţiunilor postului, şi a solicitat pârâtei să facă aplicarea dispoziţiilor art.24 coroborat cu art. 26 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006.
Totodată, se precizează că între părţi a fost purtată o vastă corespondenţă, reclamanta solicitând, de fiecare dată, începând cu 17 martie 2006, încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 24 şi 26 din Contractul colectiv de muncă, însă conducerea băncii a evitat să-i comunice motivul pentru care nu s-a dorit aplicarea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă.
La data de 2 mai 2006 i-a fost comunicată decizia nr. 300, conform căreia raportul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie, în baza art. 79 din Codul muncii, fără a i se acorda drepturile compensatorii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea pretenţiilor reclamantei, motivat de faptul că nu există nici un temei legal care să justifice pretenţiile acesteia.
Astfel, se arată că la baza încetării raporturilor de muncă a stat cererea de demisie, depusă de contestatoare la 2 mai 2006, în care se menţionează expres că reclamanta îşi dă demisia începând cu 3 mai 2006. Reclamanta ar fi fost îndreptăţită la cele 20 de salarii compensatorii numai în situaţia în care încetarea raporturilor sale de muncă cu S.C. B.” SA ar fi intervenit în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a reorganizării activităţii. Încetarea raporturilor de muncă prin demisie este recunoscută de reclamantă, însă aceasta contestă momentul încetării raporturilor de muncă, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 – 26 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Unitatea i-a oferit reclamantei un post corespunzător pregătirii profesionale, pe care aceasta din urmă l-a refuzat în mod repetat.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 55 lit. b din Codul muncii, întrucât raportul de muncă a încetat prin demisie, astfel încât reclamanta nu poate beneficia de cele 20 de salarii compensatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 2414 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Timiş a admis acţiunea, a anulat în parte decizia nr.300/2 mai 2006, vizând data încetării raportului de muncă, şi, în consecinţă, a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de 17 martie 2006, a obligat intimata să plătească contestatoarei 20 de salarii compensatorii, conform art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că principiul libertăţii muncii dă dreptul salariatului de a denunţa contractul individual de muncă, acesta având doar obligaţia de a anunţa angajatorul, iar art. 24 alin. 2 lit. A din Contractul colectiv de muncă stabileşte posibilitatea salariatului să se autodisponibilizeze în condiţiile art. 26 alin. 1 din acelaşi contract colectiv de muncă.
Prin înscrisul nr. 574/3444/17.03.2006, adresat de către reclamantă pârâtei, se notifică faptul că reclamanta nu înţelege să accepte propunerile pârâtei de modificare a contractului individual de muncă, ci doreşte a se da eficienţa dispoziţiilor art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, referitoare la autodisponibilizare cu acordarea plăţilor compensatorii prevăzute de art. 26.
Pe de altă parte, înscrisul nr. 575/5528 din 2 mai 2006, care fundamentează decizia nr. 300 din 2 mai 2006, reprezintă o reiterare a cererii de autodisponibilizare iniţiale, căreia pârâta nu a înţeles să-i dea curs decât după adoptarea noului contract colectiv de muncă pe anii 2006 – 2007, contract prin care s-au eliminat aceste dispoziţii.
În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat recurs pârâta, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 7392/59/2006 şi prin care solicită modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea cererii de recurs se arată că, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că data încetării raportului de muncă al reclamantei-intimate cu societatea recurentă ar fi 17 martie 2006, deoarece, prin cererea din 2 mai 2006, reclamanta a solicitat încetarea raporturilor de muncă cu 3 mai 2006, continuând să presteze, în mod efectiv, activitate până la 3 mai 2006, pe acelaşi post de coordonator vânzări retail.
Astfel, instanţa de fond a aplicat greşit legea la situaţia reclamantei, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că ea a refuzat oferta băncii, situaţie în care nu s-a procedat la nici o modificare în statutul său de salariat, rămânând cu aceeaşi funcţie şi acelaşi salariu.
Având în vedere refuzul repetat al reclamantei de a accepta un post corespunzător pregătirii sale profesionale şi cererea de demisie, prezentată la 2 mai 2006, conducerea băncii a luat act de cererea de demisie a contestatoarei, exprimată în mod neechivoc, şi a procedat la emiterea deciziei contestate.
Prin urmare, raportul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie, iar nu ca urmare a reorganizării activităţii, astfel încât dispoziţiile art. 24 – 26 din contractul colectiv de muncă, valabil pe anul 2005-2006, nu au aplicabilitate în cazul reclamantei, întrucât postul acesteia nu a fost desfiinţat.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar pârâta încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată faţă de data cererii de autodisponibilizare, care este cea de 17 martie 2006, fapt care rezultă din adresa nr. 575/3444/17.03.2006, şi nu cea de 2 mai 2006. În cererea formulată la 17 martie 2006, reclamanta a arătat, în mod neechivoc, intenţia de a se autodisponibiliza cu acordarea plăţilor compensatorii.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., instanţa a apreciat recursul întemeiat, cu următoarea motivare:
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit starea de fapt şi a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente speţei.
Reclamanta R.A. a fost angajata pârâtei în funcţia de coordonator (vânzări retail) în cadrul sucursalei Timiş.
In luna februarie 2006, urmare a unor măsuri de reorganizare şi optimizare a activităţii în unităţile teritoriale ale băncii pârâte, s-a înfiinţat la nivelul Sucursalei Timişoara un post de ofiţer SBB, care i-a fost oferit reclamantei, având în vedere vechimea şi experienţa profesională a acesteia, post care a fost refuzat de către aceasta.
Având în vedere că postul ei nu se mai regăsea în organigramă, reclamanta a formulat o cerere la 17 martie 2006, prin care a solicitat pârâtei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 24 coroborate cu cele ale art. 26 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2005 – 2006.
Reclamanta a continuat să lucreze, purtând o corespondenţă cu pârâta pe marginea cererii şi solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 24 – 26 din Contractul colectiv de muncă, precum şi încetarea raporturilor de muncă prin demisie, în temeiul art. 55 litera b şi art. 79 din Codul Muncii.
La 2 mai 2006, reclamanta a depus o cerere fermă de demisie, cerere de care unitatea a luat act prin decizia contestată, data încetării raporturilor de muncă fiind 3 mai 2006.
Cererea reclamantei de a se constatata încetate raporturile de muncă, începând cu 17 martie 2006, nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamanta a continuat să lucreze şi după această dată, iar încetarea raporturilor de muncă s-a produs ca urmare a cererii formulate la 2 mai 2006.
Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata a 20 de salarii compensatorii este neîntemeiată.
Pentru a beneficia de plăţile compensatorii, art. 26 alin. 1 din contractul colectiv de muncă prevede ca încetarea raporturilor să se facă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, concedierea putând fi individuală sau colectivă, potrivit art. 66 din Codul muncii.
Art. 24 alin. 2 din contractul colectiv de muncă prevede o ordine de priorităţi a concedierilor, stabilind că primii concediaţi sunt reprezentaţi de personalul care doreşte să se autodisponibilizeze în condiţiile art. 26 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.
Autodisponibilizarea nu echivalează cu demisia, deoarece autodisponibilizarea prezintă relevanţă doar pentru stabilirea ordinii de priorităţi, nu şi pentru încetarea raporturilor de muncă, art. 26 alin.1 din contractul colectiv de muncă impunând ca acestea sa înceteze prin concediere in condiţiile art. 66 din Codul muncii.
In cazul reclamantei, nu a fost vorba de o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ci de o demisie a reclamantei, care a dorit încetarea raporturilor de muncă prin demisie.
Concedierea cu consecinţa plăţii drepturilor compensatorii este la latitudinea băncii, deoarece art. 24 din Contractul colectiv de muncă prevede că banca poate hotărî concedierea”, iar art. 26 din acelaşi contract se referă la situaţia desfacerii contractul de muncă ca urmare a concedierii”.
Cum în cazul reclamantei nu a operat o concediere, raporturile de muncă încetând prin demisie, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., instanţa a apreciat recursul ca întemeiat şi a dispus modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
