Prin sentinţa civilă nr.10.888/31 iulie 2009 a Judecătoriei Cluj Napoca, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă exercitată de reclamantul D.C.D. împotriva pârâţilor Primarul comunei Floreşti şi Consiliul local al comunei Floreşti, având ca obiect despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut în esenţă că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant şi numitul B.G.B., acesta din urmă s-a obligat să construiască şi să treacă în proprietatea reclamantului un imobil apartament, situat la mansarda unui bloc de locuinţe colective în Floreşti, compus din living – 19,12 mp., bucătărie – 7,08 mp., baie – 5,51 mp., dormitor – 14,49 mp. şi hol – 8,19 mp., în stare finisată, iar reclamantul s-a obligat să achite preţul imobilului, respectiv suma de 43.000 Euro, din care suma de 500 Euro, s-a achitat la data încheierii antecontractului, cu titlu de arvună, diferenţa de 42.500 lei, urmând să fie achitată cel mai târziu la data de 15 Septembrie 2007.
Potrivit clauzelor contractuale, termenul de execuţie şi de predare a apartamentului a fost stabilit pentru data de 15 Decembrie 2007, depăşirea acestui termen îndreptăţind reclamantul la încasarea unor penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere din contravaloarea sumelor achitate promitentului vânzător. Au mai convenit părţile că, în cazul unor întârzieri mai mari de 30 de zile, promitentul vânzător datorează reclamantului, pe lângă penalităţile de întârziere, daune cominatorii în sumă de 50 Euro pe zi de întârziere, pentru întreaga durată a perioadei de întârziere, iar, în situaţia nefinalizării lucrărilor în termen de 60 de zile de la data expirării termenului de execuţie şi predare, reclamantul este îndreptăţit a solicita, fără a fi obligat, rezoluţiunea de drept a contractului, fără somaţie, punere în întârziere şi fără intervenţie instanţei de judecată, cu plata de daune interese daune cominatorii şi penalizări aferente.
Din cuprinsul antecontractului, reiese că apartamentul urma să fie realizat în baza autorizaţiei de construire nr. 131/2007, eliberată de Consiliul local al comunei Floreşti, însă, din dosarul Tribunalului Cluj, reiese că, prin sentinţa civilă nr. 1184/20 Iunie 2008, pronunţată în acest dosar, autorizaţia de construire nr. 131/2007 a fost anulată ca fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, instanţa dispunând, totodată, şi oprirea lucrărilor de construire şi desfiinţarea lucrărilor deja executate în baza acestei autorizaţii.
Sentinţa civilă menţionată a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2115/10 Octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva acesteia, astfel că blocul de locuinţe din care urma să facă parte şi apartamentul contractat de reclamant nu a mai fost edificat, deşi, din chitanţele depuse la dosar la filele 8 – 10, rezultă că acesta şi-a îndeplinit integral obligaţia de a plăti preţul de 43.000 Euro.
Reclamantul a înţeles, aşadar, să nu angajeze răspunderea contractuală a promitentului vânzător, ci o răspundere obiectivă, bazată pe culpă, a autorităţilor care au emis autorizaţia de construire nr. 131/2007.
Problema care se pune în speţă este aceea de a se stabili natura pretenţiilor formulate de reclamant, prin raportare la motivele de fapt şi de drept pe care acesta le-a invocat, în acest sens, instanţa reţinând că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 – 999 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar fapta ilicită a pârâţilor a fost indicată ca fiind emiterea de către aceştia a unei autorizaţii de construire nelegale.
Instanţa de fond a mai reţinut, însă, că autorizaţia de construire constituie un act administrativ, iar prejudiciul pretins de reclamant este în fapt o consecinţă a anulării acestui act administrativ şi a culpei pârâţilor pentru anularea actului, fiind, aşadar, o solicitare a unei persoane vătămate de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a i se repara un prejudiciu încercat ca urmare a anulării acelui act administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Astfel, din textul de lege menţionat rezultă că, pentru soluţionarea pretenţiilor decurgând din acte administrative anulate, legiuitorul a instituit o procedură specială de soluţionare, derogatorie de la dreptul comun, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care face inadmisibilă o acţiune de drept comun pentru repararea unor astfel de prejudicii.
Prin decizia civilă nr. 96/A/16.02.2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a fost admis apelul declarat de apelantul D.C.D., împotriva sentinţei civile nr. 10.888/31 Iulie 2009, a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost anulată şi trimisă cauza spre soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Cluj – Secţia de Administrativ.
În considerentele acestei decizii se reţine că, prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat obligarea Primarului comunei Floreşti şi a Consiliului local al comunei Floreşti la suportarea prejudiciului cauzat ca urmare a anulării în instanţă de judecată a autorizaţiei de construire emisă în favoarea numitului B.G.B., persoană cu care a încheiat un de vânzare-cumpărare privind achiziţionarea unui apartament din imobilul pe care urma să-l edifice în baza autorizaţiei respective.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 Cod civil, Legea nr.554/2004 şi Legea nr.50/1991.
Potrivit art.1 din Legea nr.554/2004 “Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”, iar potrivit alin. 2 “Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.
Raportat la cele menţionate anterior, tribunalul a apreciat că situaţia reclamantului se regăseşte în cea cuprinsă în aliniatul 2, respectiv persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, respectiv o autorizaţie de construire eliberată nelegal, care solicită repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului respectiv.
Într-un atare context, competenţa revine instanţei de contencios administrativ, fiind lipsit de relevanţă faptul că se invocă art. 998 Cod civil, sub aspectul competenţei materiale în primă instanţă, fiind evident că şi în situaţia în care litigiul este calificat ca fiind de contencios, regulile răspunderii civile cuprinse în art. 998 vor fi pe deplin aplicabile.
În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 297 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa de apel constatând că judecătoria a fost necompetentă a soluţiona prezenta cauză, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Cluj – Secţia de Contencios Administrativ.
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs reclamantul, solicitând casarea ei şi trimiterea apelului spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că reclamantul are posibilitatea de a opta între acţiunea în contencios administrativ fundamentată pe disp. art. 1 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală, fundamentată pe disp. art. 998 şi 999 C. civil, reclamantul având interesul de a alege acţiune în răspundere civilă delictuală, de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, întrucât nu a fost parte în raportul administrativ din care i s-a născut un prejudiciu, nu a solicitat eliberarea sau anularea vreunui act administrativ, nu a avut cunoştinţă despre anularea autorizaţiei de construire, aflând abia cu cca 30 de zile înainte de promovarea prezentei acţiuni, nefiind în termen să exercite o acţiune în contencios, pentru că s-a împlinit termenul pentru efectuarea procedurii prealabile rezultând din disp. art. 7 din legea contenciosului administrativ.
Pârâtul Primarul comunei Floreşti, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că, în mod corect a reţinut tribunalul că acţiunea este de competenţa Secţiei de contencios administrativ a acestei instanţe, prejudiciul suferit de reclamant datorându-se anulării unui act administrativ.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 304 pct. 3 şi 9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au calificat acţiunea ca fiind una în contencios administrativ, doar că soluţiile la care au ajuns au fost diferite, judecătoria respingând acţiunea în despăgubiri ca inadmisibilă, iar tribunalul anulând sentinţa şi reţinând cauza spre judecare în primă instanţă, respectiv trimiţând-o secţiei specializate în contenciosul administrativ.
În realitate, acţiunea exercitată de reclamant nu este una în contencios administrativ, pentru că nu se încadrează în obiectul unei astfel de acţiuni, aşa cum acesta este definit în art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel, conform acestui text, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
În cauză, actul administrativ a fost autorizaţia de construire şi, datorită anulării acestei autorizaţii, reclamantul susţine că ar fi suferit un prejudiciu, pentru că nu a putut fi edificat blocul de locuinţe din care dorea să-şi cumpere un apartament, încheind un antecontract de vânzare-cumpărare şi achitând integral preţul, cu titlu de clauză anticipatorie.
Prin urmare, prejudiciul a fost cauzat reclamantului, nu prin actul administrativ nelegal, care este autorizaţia de construire, ci ca urmare a anulării acestui act administrativ, dovedit a fi nelegal, el neputând solicita anularea anulării actului pentru a se vorbi de o acţiune în contencios, cu obiectul definit prin dispoziţiile mai sus citate.
Aşadar, fundamentul juridic al acţiunii reclamantului este răspunderea civilă delictuală, actul ilicit al autorităţii constând în emiterea unui act administrativ în baza căruia reclamantul a încheiat o convenţie ce nu mai poate fi realizată, suferind un prejudiciu ca urmare a anulării actului.
Fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, fundamentată pe disp. art. 998, 999 C. civil, prejudiciul suferit de reclamant în aprecierea sa fiind de 43.000 Euro, constând în preţul apartamentului achitat anticipat, competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ..
Din aceste considerente, curtea apreciază că tribunalul a încălcat dispoziţiile de drept substanţial, atunci când a calificat greşit acţiunea ca fiind una în contencios, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., încălcând şi normele de competenţă, atunci când a apreciat că este instanţa competentă să soluţioneze în prima instanţă cauza, subzistând şi motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 3 Cod proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. 1-3 Cod proc. civ., din aceste considerente, recursul reclamantului va fi admis, hotărârea tribunalului urmând să fie casată.
Apelul nu va fi trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în condiţiile în care judecătoria a respins acţiunea ca inadmisibilă tot datorită greşitei calificări, în loc să-şi decline competenţa, pentru că dezlegarea în drept obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 315 alin. 1 Cod proc. civ., nu poate consta în a trimite apelul spre rejudecare cu indicaţia de a da soluţia în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, ca urmare a calificării acesteia ca fiind una în simplă răspundere civilă delictuală.
Raportat la această împrejurare, curtea va rejudeca ea însăşi apelul şi, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod proc. civ., va desfiinţa sentinţa obiect al acestuia şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, aceasta urmând să verifice dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sub toate aspectele, atât al existenţei faptei licite, inclusiv identificând făptuitorul, respectiv verificând calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită invocată, constând în emiterea autorizaţiei nelegale şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei autorului sau autorilor.
