Avertisment scris. Obligativitatea cercetării disciplinare prealabile. Conţinutul deciziei de sancţionare disciplinară.
Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, art. 75 alin. (4)
Codul muncii, art. 238, art. 241, art. 267, art. 268
Legea nr.130/1996, art. 8,i art. 11
Prin art. 75 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, s-a prevăzut obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile şi în situaţia în care se aplică sancţiunea disciplinară a „avertismentului scris”, ceea ce reprezintă o dispoziţie de favoare pentru salariat, admisibilă în condiţiile în care prevederile legale din Codul muncii, referitoare la drepturile salariaţilor, au un caracter minimal.
Pe cale de consecinţă, decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare a „avertismentului scris”, care nu cuprinde menţiunea prevăzută la art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii este lovită de nulitate absolută.
Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 440 din 15 mai 2007
Prin sentinţa civilă nr. 212/1.02.2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta T.M.D.V. împotriva pârâtului Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 91/14.08.2006, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 595 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că Dispoziţia nr. 91/14.08.2006, emisă de pârâtă, este lovită de nulitate absolută, deoarece angajatorul nu a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, prevăzută de art. 75 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional nr. 2001/31.01.2005, încheiat pentru anii 2005 – 2006, coroborat cu art. 267 din Codul muncii.
Pârâtul Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii contestate, în sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs se arată că un contract colectiv de muncă nu poate avea dispoziţii contrare şi mai puternice decât Codul muncii. Art. 264 din Codul muncii nu reglementează sancţiunea avertismentului verbal. Art. 3 pct. 2 din contractul colectiv de muncă unic nr. 2001/31.01.2005 prevede că un astfel de act se poate încheia şi pentru salariaţii instituţiilor publice, inclusiv spitale, iar acestea din urmă au contract colectiv de muncă pe ramură cu prevederi specifice, care nu derogă de la Codul muncii.
Faţă de prevederile art. 267 alin. 1 din Codul muncii şi sancţiunea aplicată reclamantei, în speţă, nu era necesară efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Cu toate acestea, recurentul a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, ce s-a concretizat prin: convocarea scrisă a angajatei pentru a furniza explicaţii cu privire la refuzul prezentării la garda de chemare; punerea la dispoziţia reclamantei a sesizării făcut împotriva sa; prezentarea textelor de lege încălcate şi dreptul la asistenţă sindicală.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei şi a prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru următoarele considerente.
Prin Dispoziţia nr. 91/14.08.2006, emisă de pârâtul-recurent în temeiul art. 264 alin. 1 lit. a, reclamanta-intimată a fost sancţionată cu „avertisment scris”.
În cuprinsul acestei dispoziţii se arată că: „cercetarea disciplinară efectuată în 31.07.2006, în cursul căreia d-nei T.M. – medic primar interne i-a fost prezentat Cap. 5 art. 57 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate”.
Conform adresei nr. 1916/31.07.2006, emisă de pârâtul-recurent, reclamanta a fost convocată la data de 1.08.2006 în vederea cercetării disciplinare prealabile,, cu respectarea dispoziţiilor art. 267 alin. 2 din Codul muncii.
La data de 1.08.2006, reclamanta a formulat un răspuns scris cu privire la aspectele menţionate în convocarea sus-arătată.
Art. 268 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare disciplinară se cuprind în mod obligatoriu, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea.
Dispoziţia contestată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamantă în timpul cercetării disciplinare prealabile, respectiv cele cuprinse în înscrisul din 1.08.2006, semnat de către reclamantă.
Art. 75 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006 dispune că: „în cazul în care intenţionează să dispună o măsură disciplinară împotriva unui salariat, cu excepţia cazului în care măsura disciplinară constă într-un avertisment verbal, angajatorul este obligat să efectueze o anchetă prealabilă”.
Conform art. 241 lit. c din Codul muncii şi art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 şi art. 238 alin. 1 din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Pe de altă parte, art. 8 alin. 4 din Legea nr. 130/1996 şi art. 238 alin. 3 din Codul muncii dispun că, la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi cu privire la art. 267 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
Având în vedere normele juridice sus-menţionate şi conţinutul clauzei cuprinse în art. 75 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, susţinerea recurentului că prevederile acestui ultim articol sunt contrare celor ale art. 267 alin. 1 lit. a din Codul muncii şi „mai puternice” decât acestea din urmă este nefondată.
Prin art. 75 alin.4 din contractul colectiv de muncă, s-a prevăzut obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile şi în situaţia în care se aplică sancţiunea disciplinară a „avertismentului scris”, ceea ce reprezintă o dispoziţie de favoare pentru salariat, admisibilă în condiţiile în care prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. În speţă, împrejurarea că art. 264 din Codul muncii nu reglementează sancţiunea „avertismentului verbal nu are nicio relevanţă”.
Chiar dacă contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară sau la nivel de unitate nu cuprinde clauza reglementată de art. 75 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, această clauză este incidentă în cauză prin raportare la dispoziţiile art. 241 lit. c şi art. 238 alin. 1 din Codul muncii şi ale art. 8 alin. 2 şi art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr.130/1996.
Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 75 alin. 4 din contractul colectiv de muncă sunt aplicabile în speţă şi trebuie coroborate cu cele ale art. 267 şi art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Întrucât dispoziţia contestată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către reclamantă în timpul cercetării disciplinare prealabile, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat că Dispoziţia nr. 91/14.08.2006, emisă de pârâtă, este lovită de nulitate absolută.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de către pârâtul-recurent ca neîntemeiat.
