Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1120 din 18 noiembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 742 din 17.04.2014 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. …/112/2013*, s-a luat act de renunţarea reclamantului P.I.L. la judecata cererii de chemare în judecată formulată faţă de pârâta Primăria comunei S..
A fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria comunei S. invocată de pârâtă.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantul P.I.L. în contradictoriu cu pârâţii Şcoala Gimnazială S. şi Consiliul local S. şi în consecinţă a fost obligată unitatea de învăţământ Şcoala Gimnazială S. să plătească reclamantului suma de 1.652,82 lei cu titlu de diferenţă cheltuieli de transport, din care 572,6 lei aferentă perioadei decembrie 2010 – iunie 2011 şi 1.080,22 lei aferentă perioadei martie 2012 – iunie 2012, sumă totală de 1.652,82 lei actualizată cu rata inflaţiei începând cu data scadenţei fiecărei sume datorată lunar şi până la data plăţii efective, ţinându-se seama de plata efectuată la 15 martie 2013;
A fost obligat pârâtul Consiliul local S. să aprobe pârâtei Şcoala Gimnazială S. suma de 1.652,82 lei cu titlu de diferenţă cheltuieli de transport aferente perioadei decembrie 2010 – iunie 2011, martie 2012 – iunie 2012, actualizată cu rata inflaţiei.
Au fost respinse ca fiind tardiv formulate cererile reclamantului de obligare a pârâţilor la plata de daune materiale şi morale în cuantum de 1.000 lei, la plata dobânzii legale, respectiv la plata cheltuielilor de executare.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă iniţiere mediere.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei Primăria comunei S. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
In perioada în litigiu decembrie 2010 – iunie 2012 reclamantul a desfăşurat activitate didactică în calitate de profesor la unităţi de învăţământ aflate pe raza comunei S..
În zilele de activitate didactică deplasarea reclamantului de la domiciliul său din Viişoara spre unităţile de învăţământ şi retur s-a realizat cu autoturismul proprietate personală.
În vederea decontării contravalorii navetei reclamantul a depus cereri de decontare la secretariatul unităţii de învăţământ plătitoare a drepturilor salariale – Şcoala Gimnazială S..
În final reclamantului i s-a achitat suma de 1.277 lei calculată la nivelul contravalorii unui abonament de transport cu autobuzele firmei de transport Tabita Tour.
Iniţial, pretenţiile reclamantului s-au îndreptat numai împotriva pârâtei Primăria comunei S., însă ulterior, în etapa prealabilă judecăţii, 5 septembrie 2013, reclamantul a formulat pretenţii în contradictoriu cu 3 entităţi şi anume: Primăria comunei S., Consiliu local S. şi Şcoala Gimnazială S..
La data de 12 februarie 2014 în şedinţă publică, verbal, reclamantul a arătat că înţelege să renunţe la judecată faţă de pârâta Primăria comunei S., tribunalul luând act de renunţarea reclamantului la judecată împotriva pârâtei Primăria comunei S., reprezentată prin primar.
Aşa cum rezultă din cuprinsul orarului activităţilor didactice depus la dosar, în anul şcolar 2010 – 2011, adică în intervalul septembrie 2010 – iunie 2011, reclamantul a fost angajat al S. Gimnaziale S. şi al S. Gimnaziale Blăjenii de Jos.
Pentru anul şcolar 2011 – 2012, în intervalul în litigiu martie 2012 – iunie 2012, potrivit orarului activităţilor didactice depus la dosar, reclamantul a fost angajat al S. Gimnaziale S. şi al S. Gimnaziale Cociu.
Pentru fiecare lună din perioada martie 2012 – iunie 2012, reclamantul a depus la secretariatul S. Gimnaziale S. cereri de decontare a contravalorii transportului efectuat cu autoturismul proprietate personală.
La data de 15 martie 2013 s-a aprobat decontarea contravalorii transportului, în baza cererilor depuse lunar de reclamant, la calculul sumei cuvenite avându-se în vedere preţul unui abonament pe ruta Bistriţa-S. în perioada 1.03.2012 – 1.06.2012, comunicat unităţii de învăţământ plătitoare la cererea acesteia, conform adresei nr. 63/2012 depusă la dosar.
În total, pentru intervalul martie 2012 – iunie 2012 inclusiv reclamantului i s-a decontat suma de 673 lei, conform statului de plată depus la dosar.
Contravaloarea transportului cu autoturismul proprietate personală, pe perioada mai sus menţionată se ridică la suma totală de 1.753,22 lei, conform calculelor manuale efectuate pe cererile de decontare.
În intervalul decembrie 2010 – 10 februarie 2011 organizarea învăţământului era reglementată de Legea nr. 84/1995, republicată şi de Legea nr. 128/1997. Începând cu 10 februarie 2011 sunt în vigoare prevederile Legii nr. 1/2011, conform art. 361 alin. 1 al acestui act normativ, astfel încât pretenţiile reclamantului trebuie analizate conform legii în vigoare la data naşterii dreptului.
S-a constat că atât în vechea reglementare, cât şi în cea nouă prevederea privitoare la decontarea transportului este similară, reclamantul îndeplinind toate cerinţele prevăzute de lege.
Astfel, în perioada în litigiu reclamantul a fost profesor în învăţământul preuniversitar de stat.
Reclamantul a locuit efectiv în Viişoara, cartier la municipiului Bistriţa, neavând proprie în localitatea în care şi-a desfăşurat activitatea.
Transportul l-a efectuat cu autoturismul proprietate personală, depunând lunar decontul la unitatea de învăţământ, aspect necontestat în cauză şi dovedit prin cererile comunicate de angajator.
Teza locuinţei disponibile în localitatea S., în incinta postului de poliţie, susţinută de pârâta Primăria comunei S. şi de Şcoala Gimnazială S., nu a fost reţinută întrucât reclamantului nu i-a fost adusă la cunoştinţă existenţa acesteia.
În ceea ce priveşte lipsa mijloacelor de transport în comun între localitatea de reşedinţă şi sediul unităţii de învăţământ, tribunalul a reţinut că unitatea de învăţământ plătitoare a dreptului solicitat nu a efectuat o verificare în concret pentru a constata dacă într-adevăr reclamantul avea vreo posibilitate de a se deplasa de la domiciliu cu un mijloc de transport în comun astfel încât să fie în sala de clasă la orele 8,00 şi să se reîntoarcă la domiciliu la un interval de timp rezonabil de la terminarea cursurilor, fără a fi obligat să rămână în şcoală ore în şir peste programul de lucru în aşteptarea mijlocului de transport în comun.
In perioada septembrie 2011 – 1 martie 2012, reclamantului i s-a decontat contravaloarea navetei cu autoturismul proprietate personală, decontul fiind aprobat atât de consiliul de administraţie al şcolii plătitoare, cât şi de consiliul local, cu toate că în aceste perioade erau aplicabile aceleaşi texte legale privitoare la decont şi cu toate că şi în acest interval de timp mijloacele feroviare şi rutiere de care se prevalează şcoala erau funcţionale în acelaşi interval orar.
Posibilitatea asigurării transportului cu autoturismul primăriei B-32-MLP doar între localităţile situate pe raza comunei S. şi nu de la domiciliul reclamantului nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantului, la dosarul cauzei nefiind depusă vreo dovadă în acest sens.
Deşi unitatea de învăţământ comunică instanţei faptul că a avut cunoştinţă de posibilitatea asigurării transportului cu autoturismul mai sus identificat încă din luna martie 2012 la dosarul cauzei nu s-a depus dovada informării cadrelor didactice cu privire la această posibilitate, deşi obligaţia încunoştinţării îi revenea.
Pe de altă parte, în condiţiile în care se susţine că unităţii de învăţământ i s-a comunicat posibilitatea asigurării transportului abia în luna martie 2012, nu se justifică refuzul decontării contravalorii transportului cu autoturismul proprietate personală pe perioada decembrie 2010 – iunie 2011, când ar rezulta că unitatea de învăţământ nu a cunoscut despre existenţa unei asemenea posibilităţi de transport.
Totodată, dacă s-ar fi comunicat o asemenea variantă de deplasare, nu se justifică de ce în intervalul septembrie 2011 – 1 martie 2012 consiliul local şi unitatea de învăţământ au decontat reclamantului contravaloarea transportului cu autoturismul proprietate personală.
Tribunalul a constatat că nici cu autobuzul reclamantul nu putea ajunge la şcoală potrivit orarului şi nici pleca de la locul de muncă imediat după terminarea activităţii didactice.
Aşadar, singura modalitate de transport rămâne cea cu autoturismul proprietate personală, modalitate aprobată fără niciun fel de discuţie de angajator şi consiliul local pe perioada septembrie 2011 – 1 martie 2012.
Din cuprinsul cererilor de decontare depuse la dosar, aferente perioadelor în litigiu, rezultă că totalul contravalorii transportului cu maşina proprietate personală s-a ridicat la suma de 2.929,82 lei şi nu de 3.429 lei cât a solicitat reclamantul, având în vedere că în privinţa acestor cheltuieli sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privitoare la reducerea cu 25% a cheltuielilor de transport, respectiv majorarea cu 15% faţă de luna octombrie 2010 cu începere din 1 ianuarie 2011, conform art. 10 din Legea nr. 285/2010.
Din totalul datorat reclamantul a încasat suma de 1.277 lei, astfel încât unitatea de învăţământ mai are de achitat o diferenţă de 1.652,82 lei cu titlu de cheltuieli de transport aferente perioadelor decembrie 2010 – iunie 2011, martie 2012 – iunie 2012.
Conform art. 3 din Instrucţiunile nr. 2/2011, act normativ în vigoare la data efectuării plăţii parţiale, decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic, iar potrivit art. 5 al aceluiaşi act normativ autorităţile administraţiei publice locale duc la îndeplinire prezenta instrucţiune.
Consiliul local este aşadar entitatea căruia unitatea de învăţământ îi înaintează proiectul de buget întocmit, cu identificarea tuturor categoriilor de venituri şi cheltuieli, finanţate din bugetul local, însoţit de notele de fundamentare, calitate în care aprobă prin hotărâre proiectul de buget.
Având în vedere lipsa acordului expres al pârâţilor pentru modificarea acţiunii ulterior primului termen de judecată, în baza art. 204 alin. 1 C.proc.civ. tribunalul a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-şi modifica acţiunea, urmând a respinge cererile de obligare la plata de daune materiale şi morale în cuantum de 1.000 lei, la plata dobânzii legale, respectiv la plata cheltuielilor de ca fiind tardiv formulate.
În baza art. 452, art. 453 C.proc.civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei Primăria comunei S. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei reprezentând onorariu de avocat, întrucât la dosarul cauzei nu s-a depus chitanţa de plată a onorariului de avocat, singurul act de atestă plata şi încasarea onorariului, numai în baza copiei facturii tribunalul neputând acorda cheltuielile de judecată solicitate.
Totodată, în temeiul art. 453 C.proc.civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a cheltuielilor de judecată constând în suma de 50 lei aferentă procedurii de informare privind avantajele medierii, având în vedere că procedura de informare privind avantajele medierii s-a demarat numai în contradictoriu cu Primăria comunei S. nu şi cu ceilalţi pârâţi, iar ulterior reclamantul a renunţat la judecată faţă de primărie.
Aşadar, fiind vorba de o cheltuială efectuată în raport cu o persoană faţă de care s-a renunţat ulterior la judecată, suma de 50 lei reprezentând taxă iniţiere mediere (f. 54) nu poate fi pusă în sarcina pârâţilor obligaţi la plata sumei recunoscute în favoarea reclamantului.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Consiliul local al comunei S., solicitând modificarea sentinţei civile atacate, cu respingerea acţiunii.
In motivare s-a arătat că prima instanţă a pronunţat o sentinţă civilă luând în considerare doar orarul, fără a solicita de la Şcoala Generală Cociu, de la Şcoala Generală S. şi de la Şcoala Generală Blăjenii de Jos, copii de pe condicile în care sunt trecute orele desfăşurate de personalul didactic, cu privire la orele desfăşurate de către reclamant în perioada în care solicită decontarea cheltuielilor de transport. De asemenea, personalul didactic care îşi desfăşoară activitatea la mai multe unităţi de învăţământ poate solicita conducerii instituţiei de învăţământ ca orarul să fie stabilit fie în zile diferite, fie astfel încât să se asigure un interval suficient pentru ca, cadrul didactic să aibă posibilitatea de a ajunge la cealaltă unitate de învăţământ unde îşi desfăşoară activitatea didactică. Reclamantul nu a depus la dosarul cauzei dovada că a cerut o astfel de facilitate şi că aceasta i-ar fi fost respinsă de conducerea unităţilor de învăţământ la care şi-a desfăşurat activitatea în perioada pentru care solicită decontarea cheltuielilor de transport.
Mai arată că prima instanţă a reţinut în mod eronat faptul că teza locuinţei disponibile în localitatea S., în incinta Postului de Poliţie nu poate fi reţinută, deoarece preluarea Postului de poliţie de către Primăria comunei S. a avut loc la data de 5 iulie 2011, întrucât chiar dacă în mod oficial preluarea Postului de Poliţie S. s-a făcut la data de 5 iulie 2011, locuinţa din incinta Postului de Poliţie S. era disponibilă şi anterior acestei perioade şi putea fi pusă la dispoziţia reclamantului, dacă acesta ar fi solicitat.
Invocându-se prevederile art. 1 din Instrucţiunile ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr.2/2011, s-a arătat că primarului comunei S. nu avea obligaţia de a comunica reclamantului oferta privind locuinţa pe care urma să o ofere, ci era obligaţia reclamantului de a depune fie la Primăria comunei S. sau la Consiliul local al comunei S. -ca şi organ deliberativ sau la Şcoala Gimnazială S. o cerere pentru a i se atribui o locuinţă corespunzătoare. în ipoteza în care reclamantul ar fi solicitat o locuinţă în comuna S. şi Primăria comunei S., ca instituţie nu i-ar fi putut pune la dispoziţie nici o locuinţă, atunci ar fi putut beneficia de prevederile art.276 din Legea nr.1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile Instrucţiunilor ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 2/2011, în sensul de a i se deconta contravaloarea cheltuielilor de transport cu autoturismul proprietate personală.
De asemenea, reclamantul avea posibilitatea de a desfăşura naveta cu mijloacele de transport în comun rutier sau feroviar, acestea putând fi consultate în cazul transportului feroviar pe site-ul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători C.F.R.: www.cfrcalatori.ro, iar în ceea ce priveşte transportul rutier, pe site-ul Autogări.ro pot fi consultate date cu privire la firmele care asigură transportul de persoane. O instanţă de judecată nu are competenţa de a stabili dacă desfăşurarea navetei cu un anumit mijloc de transport este sau nu rezonabilă, întrucât legea nu prevede că transportul cadrelor didactice trebuie să se desfăşoare în condiţii de „lux”. Mai mult în motivarea sentinţei civile s-a statuat faptul că, reclamantul trebuia să rămână în şcoală sau în localitate aprox. 4 ore după terminarea activităţii didactice, care potrivit instanţei de judecată se finalizează la ora 14,00, fapt care este total eronat întrucât, potrivit art. 262 din Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână.
De asemenea, din Viişoara – localitatea de domiciliu a reclamantului spre Bistriţa de unde putea desfăşura naveta fie cu trenul fie cu alte mijloace de transport în comun rutier există autobuze care asigură transportul local în municipiul Bistriţa, Viişoara fiind un cartier al municipiului Bistriţa, care este inclus în rutele acestor mijloace de transport în comun local. Mai mult, există diverse alte categorii de bugetari sau angajaţi din mediul privat care desfăşoară naveta cu astfel de mijloace de transport în comun rutier sau feroviar, indiferent dacă este sau nu este anevoios şi epuizant. De asemenea, reclamantul în momentul în care a optat pentru un post didactic la două unităţi de învăţământ trebuia să îşi planifice modul de efectuare a navetei sau să opteze pentru un post didactic în localitatea de domiciliu, dacă considera că nu poate desfăşura naveta cu mijloacele de transport în comun, întrucât potrivit Instrucţiunilor nr.2/2011 decontarea cheltuielilor cu mijlocul de transport proprietate personală se face în ultimă instanţă când celelalte variante se epuizează.
În zilele şi pentru orele în care reclamantul a prestat activitate la Şcoala Gimnazială Blăjenii de Jos şi Şcoala Generală S., transportul reclamantului se putea asigura la cererea acestuia cu autoturismul proprietate a Primăriei comunei S.
În această situaţie se ajunge la efectuare unor cheltuieli nejustificate din bugetul local atâta timp cât legea prevede variante alternative, varianta de deplasare cu autoturismul proprietate personală este o variantă care se aplică atunci când nu există alte posibilităţi de efectuare a navetei, în zonele izolate şi nu într-o zonă intens circulată, pe un drum european şi acces feroviar.
În drept, a invocat prevederile art.466-art.482 din Noul Cod de procedură civilă, prevederile art.262 din Legea nr. 1/2011 – Legea educaţiei naţionale. în probaţiune vom depune documente justificative.
Prin întâmpinarea înregistrată la 5 iunie 2014 intimatul P.I.L. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu menţinerea sentinţei civile atacate, ca fiind temeinică şi legală.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Apelantul nu a solicitat la fondul cauzei administrarea probei cu condicile de prezenţă pentru a se dovedi orele efectuate de intimat în perioada decembrie 2010 – iunie 2011, respectiv martie 2012 – iunie 2012, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. 6 Cod procedură civilă, nu poate invoca în apel omisiunea instanţei de a ordona din oficiu administrarea acestei probe.
În mod judicios a reţinut prima instanţă că intimatul nu avea obligaţia să solicite locuinţă de serviciu, ci iniţiativa oferirii acesteia trebuia să o aibă unitatea de învăţământ sau Primarul comunei, în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale, aşa cum prevăd dispoziţiile art.1 din Instrucţiunea nr.2/2001 a MEC, privind decontarea navetei cadrelor didactice, conform cărora se decontează cheltuielile de transport personalului didactic care nu dispune de locuinţă, dacă nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul.
Cum apelantul nu au probat că a oferit intimatului o locuinţă în localitatea unde acesta a avut postul, acesta a fost în imposibilitatea de a-şi manifesta acordul sau refuzul de a primi locuinţa aşa că refuzul primarului Comunei de a se deconta cheltuielile de transport este neîntemeiat.
In plus, intimatul a formulat lunar, pentru întreaga perioadă de referinţă, cereri de decontare a contravalorii cheltuielilor de transport efectuat cu autoturismul proprietate personală (filele 18-28 dosar fond), iar apelantul nu a respins aceste cereri pe motiv că putea să îi ofere intimatului o locuinţă de serviciu.
Pe de altă parte, intimatului i s-a decontat transportul cu autoturismul proprietate personală în perioada septembrie 2011 – februarie 2012, iar apelantul a decontat în 15 martie 2013 cheltuielile de transport la nivelul unui abonament, cu mijloacele de transport în comun rutier, ceea ce, implicit, presupune că nu s-a respins cererea de decontare pe motiv că se putea obţine o locuinţă de serviciu.
De asemenea, în condiţiile în care nu a soluţionat doi ani cererile intimatului de decontare a contravalorii transportului efectuat de acesta cu autoturismul proprietate personală, apelantul nu poate să se prevaleze de propria conduită culpabilă prin invocarea după expirarea perioadei de referinţă a unor motive de natură a paraliza dreptul intimatului, motive pe care dacă acesta le cunoştea în timp util putea să îşi modifice în mod corespunzător conduita.
Astfel, dacă era informat la timp că nu i se decontează contravaloarea transportului efectuat cu autoturismul proprietate personală, intimatul putea să îşi organizeze altfel programul, inclusiv să beneficieze de facilitatea de a avea ore în zile diferite la fiecare unitate de învăţământ al cărei angajat era.
În mod similar, informarea completă şi realizată cu bună credinţă şi în timp util cu privire la imposibilitatea de decontare a transportului în modalitatea solicitată de apelant l-ar fi determinat pe acesta să îşi organizeze altfel naveta.
Este adevărat că transportul efectuat cu autoturismul proprietate personală reprezintă conform Instrucţiunilor 2/2011 varianta de decontare care se poate aproba dacă celelalte variante nu se pot realiza. Însă, în condiţiile în care cererile intimatului nu au fost soluţionate decât parţial după expirarea perioadei pentru care a solicitat decontarea, invocarea ulterior a posibilităţii ca naveta să se desfăşoare într-o altă modalitate, inclusiv prin punerea la dispoziţie un autoturism proprietate a Primăriei S., reprezintă o exercitare cu rea credinţă a atribuţiilor prevăzute de Instrucţiunile nr. 2/2011.
De asemenea, având în vedere tocmai această manieră în care a procedat apelantul, revenea instanţei de judecată să stabilească dacă exista o altă modalitate de realizare a navetei. Or, aşa cum rezultă din analiza judicioasă a primei instanţe, efectuarea navetei cu mijloace de transport în comun nu era posibilă, iar apelantul a decontat în aceleaşi condiţii intimatului transportul cu autoturismul proprietate personală în perioada septembrie 2011 -februarie 2012.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.
